Dureros, nu? Si ma refer la actiunea in sine de a merge cu picioarele goale pe o suprafata necunoscuta. Sensibili cum suntem, putem suferi leziuni diverse datorita lucrurilor intalnite sub noi. Si niciodata nu cautam sa ne calim, sa infruntam ceea ce se interpune intre noi si o suprafata lipsita de obstacole, ci optam pentru o indepartare imediata a obiectelor, folosindu-ne de maini, forta fizica, in principiu de tot ce ne poate ajuta in acele momente. Ideea ca trebuie mereu sa apelam la ceva din noi ca factor auxiliar pentru un "alt ceva" ar trebuie sa ne dezguste. Nu gasim niciodata puterea necesara intr-un singur loc, trebuie sa alternam, sa ne prindem de orice ata care intr-un moment se poate rupe si atunci ne agatam de alt mosor pana se termina si tot asa.
Astia suntem si in viata de zi cu zi. Daca am fi insarcinati sa facem un desen reprezentand o zi de munca din viata noastra cu siguranta nu am apela la un singur trup transpus pe hartie si am adauga acolo inca un cap si inca doua maini si picioare si ochi si guri. Pur si simplu pentru ca asa suntem obisnuiti, sa avem in jurul nostru oameni la usile carora sa batem de fiecare data cand singuri nu mai putem.
Dar intr-o zi, stand c-o radiera in mana ne dam seama ca pe desen a mai ramas un sigur trup care urmeaza sa se zbata singur, dar nu are cum. Totdeauna intovarasit n-a invatat cum sa lupte impotriva vietii covarsitoare. Si sta in ploaie, pentru ca niciodata nu si-a cumparat o umbrela, au avut altii pentru el, si nu stie unde sa mearga, pentru ca el niciodata nu a fost nevoit sa aleaga destinatii,au fost altii care sa faca asta in locul lui. Iar creionul pe care odinioara l-a folosit sa faca desenul nu-i apartine si radiera, singurul lucru pe care-l are,s-a terminat .Deci nici macar sa se stearga pe sine din tablou nu mai poate. Este sentinta finala! Singur, intr-o lume pe care n-o cunoaste pentru ca a vazut-o prin ochii altora.
In zilele noastre, ajunsi pe aceasta margine a prapastiei, incepem sa aruncam in ea toate lucrurile pe care le invinovatim: educatia, lipsa de timp a parintilor, sistemul. Dar nu ne dam seama ca inzestrati fiind cu o putere de cunoastere si capcitate de alegere, nu ar fi trebuit sa laam hazardul sa ne compromita viitorul. Este imposibil in toti anii petrecuti alaturi de altii, in casa cu familia, cu atat acces la media sa nu invatam nimic, sa nu facem nimic pentru propria noastra fiinta. Este nedrept sa acuzam tot ce ne inconjoara, cand de fapt noi am participat activ la distrugere. Am luat libertatea ca pe un drept pe care nu am stiut sa-l contabilizam si pe care l-am risipit pe lucruri insignifiante. Ne-am ales prieteni. Ok! Dar am continuat sa ii pastram cand acestia au incalcat legi nescrise. Am fost surzi cand ni se striga in ureche ce e bine si ce nu. Iar cand am vazut raul desfasurandu-se in fata noastra, orbi am fost.
Toate acestea ca sa fim independenti, caci e o moda destul de timpurie. Dar am perceput independenta gresit, devenind dependenti de altii ca noi. Altii care au fost mai "lasi" si au parasit vasul inainte sa se scufunde.
Si iata-ne acum in picioarele goale pe o plaja plina de pietre, naufragiati intr-un loc pe care nu-l cunoastem, nevoiti sa invatam o limba pe care nu am auzit o vreodata, captivi in incapacitatea de a ne apropia de cineva, pierduti in inabiliatea de a supravietui singuri. Care ar fi ultima optiune? Oceanul care ne-a predat acestei lumi. Lasitatea ne impinge din nou spre cea mai simpla solutie. Cum sa scoatem sabia, daca pana acum ne-au aparat altii? Parasim campul de lupta si ne intoarcem in apa. Uitam ca de fapt nu stim sa inotam.
