Ignifug.

Ce credeai?
Că dac-atingi cărbuni încinși
Nu-ți arde întreg trupul?
În focul care te cuprinde
S-or face scrum pe rând
Și zâmbetul din poze
Și inima
Și gândul.

De ce credeai?
Știai că nu ești piatră
Când te-ai scăldat în foc.
Și ea se-ncinge
Și-o-nnegrește fumul.
Și veri la rând să plouă,
Zăpada s-o sufoce,
Nu s-o mai face albă,
Căci focul, ca nebunul,
Rămâne-n pielea ei.

Să nu mai crezi
Că vei putea
Să stingi un foc în apă dulce!
Nu-i foc de lemne la apus.
E foc ce arde-n pieptul tău
Și se aprinde cu nespus
Nesaț
La graniță.

Poți crede
Când nu vrei să crezi.
Când nu te-aștepți,
Când nu alergi.
Când stai pe loc și focu-ți dă târcoale
Fără să știe de cuprinzându-te
Te mai poate atinge.

Zbor zadarnic.

Aripi sângerii
Scăldate-n apus
Ard cu sete
În crepusculul ucigaș.

Și plouă cu scrum,
Cenușa unui zbor
Spre soarele
Unui proaspăt răsărit.

În linia zării,
Sub mantia serii,
Tâmplarul meșterește
Aripi de ceară.

Va încerca din nou
În miezul zilei reci
Călătoria
Spre soarele-apus.