Sa le spuneti mereu ca-i iubiti, sa nu pastrati pentru voi cuvintele astea cand le simtiti!
Inainte de orice, trebuie sa stii un singur lucru, sa-l crezi, sa-l vezi, sa-l simti, sa nu te desparti niciodata de el: nimeni nu o sa te iubeasca, nu o sa te inteleaga, nu o sa te protejeze mai mult decat familia.
Si trebuie sa atingi un punct critic ca sa poti realiza asta. Trebuie sa faci stanga imprejur si sa-ti dai seama ca pe o raza de mii de kilometri nu exista altceva pe pamantul asta care sa te iubeasca si sa-ti poarte de grija mai mut decat ei doi. EI sunt singurii care nu te vor parasi daca ai gresit, daca le-ai gresit. Singurii care te vor primi inapoi, te vor imbratisa si te vor sustine. Ei vor fi cei care indiferent de gropile in care cazi, te vor ridica. Ei cu siguranta nu vor alege momentele in care sa fie alaturi de tine, vor fi intotdeauna, la bine si la rau. Nu-ti va fi nicaieri mai cald decat in bratele lor si nici un cuvant nu va putea fi la fel de duios ca al lor.
Sunt doar doi oameni pe lumea asta care intotdeauna vor fi dispusi sa renunte la tot pentru tine, care nu vor privi in urma cu regret ca au pierdut ceva caci ti-au daruit acel ceva tie. Sunt si vor fi singurii oameni care vor face tot ce le sta in putere ca sa te vada pe tine fericit, aceia care vor varsa lacrimi imbratisandu-te atunci cand inima ti-e facuta bucati. Tot ei sunt cei care iti vor obloji ranile, fara sa-ti ceara vreodata ceva in schimb.
Parintii, sunt, dragul meu, sau draga mea, cei care iti vor calauzi mereu pasii pe drumurile cele mai bune, cei a caror inima bate pentru ca stie ca tie ti-e bine si ca stradania lor nu a fost zadarnica. Ei sunt cei la care te poti intoarce cu capul plecat, sau cu fruntea sus, pentru ca tot in prag te vor astepta, tot cu bratele deschise, tot cu vorbele bune, sau cele de dojana blanda, uneori usturatoare, dar necesara.
Avem o singura datorie: sa-i iubim. Ei niciodata nu ne cer mai mult. Chiar si atunci cand stiu ca avem si ei rabda, nu se incumeta sa intinda mana la noi. Chiar si atunci cand pamantul li se surpa de sub picioare, nu ne cheama de la ale noastre, nu vor sa ne impovareze cu problemele lor. Si ganditi-va, dragii mei, cu cate probleme i-am incarcat noi pe ei? Cate suparari le-am provocat?Cate nopti albe le-am daruit si cate griji le-am pus in sacul fiecarei zile?
E imposibil sa tragem linie si sa iesim pe plus. Cel putin in cazul meu. Sper ca vreodata voi putea sa le daruiesc si eu macar jumatate din cat mi-au oferit ei mie.
Ma plec pana la pamant inaintea voastra si va iubesc mai mult decat orice pe lume.
