sâmbătă, 25 decembrie 2010

Mai bun de atat nu exista.


Era si timpul, as spune eu, sa vorbesc despre un om ca ma cunoaste in intregime si in care am incredere deplina. Si nu ma refer aici la mama, pe care o cunosc dintotdeauna ci la o persoana pe care am intalnit-o prima data acum 3 ani si putin mai mult de trei luni. Mai exact la inceputul clasei a noua. De fapt nici nu mi-o amintesc din prima zi. Insa, cel mai bine imi revine in memorie din momentul in care s a mutat cu mine in banca. Se numeste Stroia Andra Elena, insa numele ei a capatat forme multiple in vocabularul meu: Andutza, Dutz, Dutza, cel din urma ramanand si cel mai apreciat. Si, evident, cum toate se fac in familie, si numele meu s-a redus semnificativ, devenind Nutza. Astfel, acestea doua rimeaza, ne plaseaza pe amandoua pe un piedestal de unde putem privi lumea de la acelasi nivel, de unde putem intelege tot ce se intmpla in jurul nostru la fel, unde suntem doua unghiuri adiacente, moral, sufleteste, intelectual vorbind.

E ca o sora pe care nu prea mi-am dorit-o, dar o am. Sunt copil singur la parinti, egoismul isi spune cuvantul:))Si sunt fericita ca o am. Ca exista cineva la care independent de loc, ora, conditii, pot apela fara sa existe vreo respingere la celalalt capat. Un suflet la fel de sensibil ca al meu, poate mult mai sensibil, frumos, cald, pur,un suflet verde, un verde crud, neatins de ura, de rautate, de invidie. De la interior spre exterior merg pe aceeasi linie, a frumusetii. E o tipa blonda, un blond inchis, cu ochi albastri, expresivi, linistitori.

Din punct de vedere al unei prietenii perfecte, ea e yin pt yang-ul meu. Si profit de ocazie pt a-mi cere scuze pentru toate datile cand am privit problemele mai aspru decat ea, pentru cand m-am suparat si am facut-o sa planga, pentru ca de multe ori am fost rece, pentru diminetile cand ma trezeam cu fata la cearsaf si ii raspundeam grosolan cand ma saluta frumos, pentru testul la fizica dintr-a noua cand nu am vrut sa o ajut si pentru multe altele pe care nu mi le amintesc acum.

Poate am avut si eu zilele mele proaste, urate, seci, negre, in care nu aveam dreptul sa o supar si pe ea, dar fara sa vreau faceam asta si stiu ca voi continua prin a ma comporta stupid uneori fara intentie . Ea m-a inteles si stie ca nimeni nu o sa-i poata lua locul si sper ca nici eu nu voi deveni o umbra din trecutul ei. Il planurile mele de viitor esti, Dutza, si acolo ramai, pentru ca asa spun eu si tu nu ai nimic de comentat:)).

Nu am avut destule cuvinte sa te descriu, dar, in tot timpul asta cand langa mine au venit multi, si de langa mine au plecat, poate in acelasi numar, pe scaunul din dreapta ai fost mereu. Si niciodata nu ai plecat cu ei. Nu te-ai ridicat nici cand am vrut eu sa-mi intind picioarele 8-| =)). Mi-e teama de finalul de liceu. Oricat o fac eu pe puternica, cand ma gandesc la kilometrii care sunt intre Iasi si Bucuresti incep sa tremur putin. Dar, sa speram ca noi nu ne vom lovi de cilsee precum ‘ochii care nu se vad se uita’, pentru ca de asta exista FB si web-ul.:))

Ca o sa ma schimb sau nu, ca parul meu va avea alta culoare peste ani, ca ma voi marita cu stii de cine m-am indragostit:)), sau nu, niciodata nu m-ai strigat dupa numele de familie, deci eu raman pentru tine Nutza, indiferent de timpuri, de nevoi, de distanta, de anturaj, de orice ar putea vreodata sa ne desparta.

duminică, 12 decembrie 2010

Ce e-n trecut, in trecut ar trebui sa ramana. Arta renuntarii.


Uneori legatura aceasta dintre trecut si prezent, interdependenta aceasta continua este daunatoare. Traim, din pacate, de cele mai multe ori din amintiri, infipti in trecut, inca sperand la lucruri care nu se vor intampla. Am ajuns la concluzia ca pentru a reusi sa ne invingem latura emotionala care ne cauzeaza stari nemaipomenit de proaste uneori, nu trebuie decat sa ne dezlipim de trecut. Sa scuturam capul de cateva ori si sa alungam ceea ce ne urmareste.

Din nefericire, este doar o constatare. Eu nu am reusit sa pun in practica. Liantul dintre cele trecute si prezentul este prea puternic pentru a-l putea invinge. Sunt insa fericita ca am ajuns in acest punct in care pot decide momentul in care sa renunt, nu fara a-mi dauna emotional insa. Caci stiu ca nu pot actiona masinal fara a-mi produce anumite scurtcircuite, insa nu mai pot lasa nici sentimentele sa ma atace in halul acesta. "Halul", e un cuvant bun, unul care reproduce exact greutatea care ma apasa. Sunt pe punctul de a atinge un apogeu al ratiunii si stiu ca in orice moment pot cadea. Mai am putin pana a elimina orice obstacol care ma opreste sa-l cuceresc(apogeul). Si acest 'putin' ia form unui singur cuvant: 'renuntarea'. As putea adauga 'completa', pentru ca tocmai in aceasta vocabula sta si impedimentul, ceea ce ma opreste din a nu ma mai ghida dupa sentimente.

Aceste concluzii ar trebui sa le aplic anumitor situatii. Stiu ca nu sunt o bucata de tehnologie in carepoti sa adaugi si sa stergi oricand ce vrei, insa prinde bine sufletului sa decizi sa renunti. Si poti incepe prin a elimina initial orice lucru material ce tine de ceea ce vrei sa alungi din existenta ta. Apoi, poti proceda la fel si cu mintea si sufletul. Iti vei reveni cu siguranta, daca stii sa renunti la timp.