Pe urmele greșelii

Greșeala are chip hidos, plete lungi, încurcate

Și nimeni n-o iubește, n-o suferă, n-o vrea,

Dar toți, cu măiestrie, ne folosim de ea,

Ca de un viciu-ascuns care ne dă dreptate.

 

Cu fiece greșeală, se mai ridic-o piatră,

Dar nu ca s-o îndrepte, nici gând, ci s-o acuze,

Să-i spună verde-n față că nu e loc de scuze,

Că-n lumea cea perfectă ea nu-i decât o pată.

 

Greșelile n-au dreptul ca pruncii să bocească,

Odat-aduse-n lume tre' să-și accepte soarta,

Să știe: fără ele și lumea ar fi alta,

Și nu oricine vrea să și le însușească,

 

Greșeala e ca sarea prea multă în bucate,

De multe ori am vrea să ne lipsim de ea,

Dar ea se tot reflectă-n oglinda mea și-a ta.

O vede cine vrea, o iartă cine poate.

 

De-o fi să întâlnesc pe omul pentru care

Greșeala e un mit, poveste nenăscută,

Voi ști că-n ecuația cu o necunoscută,

Soluția e simplă: negare și uitare.

 

Greșeala e o lecție, o-nvață cine-o face

Și nu o înțelege chiar tot judecătorul.

Să cumpănim cu grijă prezentul, viitorul,

Trecutul e tărâmul cu care facem pace.

Oare știi

 Oare știi?

Tu știi, Românie, ce-s 20 de ani din viața unui om?

Știi câți copii, de dor, își plâng părinți în somn?

Câți au plecat de-aici cu sufletul amar

Zâmbind că s-or întoarce? Un zâmbet în zadar...

Câți nu știau nici unde se duc, nici ce-or munci, 

Luând cu ei o poză și lacrimi de copii?

Știi oare, Românie, care-ai făcut 100, 

Că pentru tine ei sunt “input” de valută? 

Că nopțile și plânsul, iubirile și anii

Au devenit și ele doar cifre, cum sunt banii? 

Că mamele au riduri, bunicii doar speranță, 

Că i-or mai întâlni măcar o dată-n viață?

Îți zic eu, Românie, pământ unde trăiesc, 

Că oricât ne-am mândri cu tot ce-i românesc, 

Pentru tine plătim tribut peste hotare,

Și nu dorul de țară, dorul de oameni doare.

Tu astăzi ești întreagă, dar noi nu vom mai fi, 

Ți-ai dat cu împrumut milioane de copii.

Râzi oricum

Dacă viața-ți stă în cale, 

Și îți strigă tare, rece:

“Pe-aici, domnu’, nu se trece!”,

Râzi scurt și pășește agale.

Dacă vântu-ți suflă-n față,

Când și ploaia te înmoaie,

Nu-l lăsa să te îndoaie,

Râzi ud ca o nătăfleață. 

Dacă nu e loc de tine,

Nici urechi să te asculte,

Poate că-s urechi inculte.

Râzi grăbit și fugi, mai bine.

Dacă altul te împinge,

Să ajungă la-nălțime,

Tu rămâi jos, în mulțime,

Râzi până te vei distinge.

Dacă n-ai de ce să râzi, 

Uită-te-n oglindă, frate,

Și întreabă-te, socoate, 

Câți ca tine mai sunt hâzi.

De ziua țării mele

 1.12.2020

E dimineață, Române, aprinde lumina!

Știu, noaptea rece, grea n-a ridicat cortina.

E frig în țevi, în sobe, e frig între hotare,

Iarna-și târăște trena în țara noastră mare.

Ridică-te, Române, îmbracă-ți haina groasă,

Ia-ți și vreun schimb, nu știi când te întorci acasă.

Ia-n buzunar curaj, căci vântul de afară

E mult mai mânios decât odinioară.

Nu te teme, Române, căci iarna vine, pleacă,

O fi mai greu la vară, de s-o întoarce seacă.

La toamnă, când la școală s-o învăța scăderea,

Om mai scădea din inimi și dorul, și durerea.

Dar mai întâi de toate, deșteaptă-te, Române,

Chiar dacă ești acasă, ori dormi prin țări străine.

N-ai de ales, să știi, când vine dimineața,

Deșteaptă-te, Române, și spală-ți trainic fața!

În lupta dusă-n viață, ți-s pruncii veterani,

Te-aplaud, Românie, un vrednic „La mulți ani!”.

Pe prispă

 În fiecare zi de vară

stăteam cu ochii arși de dor,

se poate și puțin murdară,

pe prispă-n așteptarea lor.

 

Zburdam prin curte, o plăcere!

iubeam și  rațele, și colbul.

Când mă strigau pentru-mbăiere

făceam pe mutul și pe orbul.

 

Eram cam blondă, fără plete,

și-aveam doi dinți mai depărtați.

Nu prea vorbeam pe îndelete,

aveam 3 ani. De mult uitați.

 

Îmi amintesc că era soare

mereu amiaza-n colț de prispă

și îi vedeam din depărtare

venind. Să nu mă lase tristă.

 

Astăzi m-așteaptă ei pe mine,

căci am crescut și am plecat.

Și ușa li-i mereu deschisă,

iar prispa stă la soare-n sat.

La o aruncătură de zar

 Când se ridică ziua din cuibul ei de noapte

Și-alungă mii de stele din vise și coșmaruri,

M-apropii fremătând de tablă și de zaruri

Și îmi încerc flămând norocul printre șoapte.

 

Când soarele se mișcă încet către amiază,

Împrăștiind lumină pe gânduri și pe sate,

Din zaruri zvârl o șansă ce cade și se zbate.

Sub ochii mei un nor a mai ucis o rază.

 

Când focu-aprins din cer își stinge vâlvătaia,

Și ziua se întoarce în cuibul ei nocturn,

Închid în tablă șansa și jocul meu diurn,

Las sfatul blând al nopții în vis să mă atingă.

 

Când mâine se-nfiripă în lume și în mine,

Și șansa prinde viață când tabla se deschide,

Oi arunca iar zaruri ce or cădea perfide

Și-or alunga norocul până mi s-o cuvine.

 

Încerc întotdeauna când vine dimineața.

În zarurile mele se-ascunde simplă viața.

Liniște, iubim!

Tara: Dacă am iubit? Nu, nu cred. Nu știu ce e iubirea. Ii cunoști definiția?

Eva: Iubirea n-are definiție, e ceva ce simți. Ca teama, ca senzația de râs, ca auzul, ca frigul, ca parfumul, ca vântul care-ți mângâie urechile șoptindu-ți.

Tara: Aș zice, deci, că iubirea e o metaforă, mai degrabă. O minciună ilustrată in cuvintele cărților, în vorbele unui vânt mut, in râsul surd al soarelui și in feeria nocturnă a lunii.

Eva: Iubirea e aer și poveste, privire și destin, carte și scriitor.

Tara: Ei, aș. Iubirea asta a ta e flux nervos, conexiune sinaptică, dictare cerebrală. E raționalul incontrolabil care o ia la goană printre crengile emoțiilor, alergându-ți sângele prin corp mai repede. E hipertensiune, îți spun eu.

Eva: Incredibil! O zici de parcă iubirea e o boală.

Tara: Demult și de vecie. Fără leac si fără scăparee. E îngerul care-ți împrumută aripile sale să zbori și demonul care te târăște în străfundurile fierbinți ale chinului. E rai și iad.

Eva: Iubirea e mereu dualitate. Maica Tereza spune că dacă iubești până la durere, nu mai există durere, există iubire. Fără durere nu există iubire.

Tara: Serios? Fără durere nu există nici vânătăi.

Eva: Tu chiar nu crezi in iubire?

Tara: Nu e chiar așa. Nu fac din ea un dumnezeu. Al câtălea simț ar fi iubirea asta, dacă e atât de multă simțire? De-ar fi să-i dau eu o definiție, căci tu umbli pe câmpuri metaforice, iubirea e lumea proprie pusa la picioarele care știu cum s-o facă un covor roșu și nu unul de care își steargă tălpile la intrare. Iubirea e omul care știe să facă asta. Ea nu există în afara oamenilor.

Eva: Oamenii aduc, deci, iubirea. Ei te fac s-o simți.

Tara: Greșit! Aici începe durerea, dacă o privești așa. Dacă iubirea asta se naște in tine, îți aparține. Nu e a altcuiva. Nu e o ofrandă adusa de alții ție, că n-ai nici domiciliul, nici reședința în Olimp. Dacă trăiești orice sentiment în afara rațiunii tale, o să găsești întotdeauna vinovați. O să fii ipocrit. O să faci din tine o proiecție în alții. Ceilalți sunt parte din apa care udă ce simți. Rădăcinile sunt în tine.

Eva: Și cum faci când te simți gol de ceilalți? Când ei nu sunt. Când iubirea e absentă și dorești să o sădească cineva în tine?

Tara: Adică tu-mi spui mie că te prezinți un interior gol în fața cuiva și te aștepți să-l umple cu iubire? Iubirea ta pentru respectiva el? Tu ce-i oferi în schimb? Golul? Vezi tu, nu e un barter echitabil. Ceri prea mult din afară și prea puțin de la tine.

Eva: Da, dar nu e asta iubirea? Sentimentul de împlinire?

Tara: Ți-am zis că nu știu să o definesc. Eu aleg să nu iubesc, ci să ofer. Să nu cer, ci să aștept. Prefer să intru desculță, ca să nu fac zgomot când plec.