Adu.

Avand in vedere ca-mi respect promisiunile, am revenit asupra subiectului 'Adi', in forma alintata de mine 'Adu'. Intalnitu-l-am aseara si asta ma determina sa-mi tin cuvantul, de a revenit asupra omului pe care l-am descris necunoscandu-l.
M-a parasit inspiratia, dar pastrez emotia momentului la fel de vie. Adu, acest pilon viu al optimismului, pe care l-am pictat in mintea mea in culorile cele mai vii, care-mi apare-n gand doar ca sa-mi aminteasca faptul ca indiferent de 'kilogramele' halterelor problemelor, noi am platit deja abonamentul in sala asta de forta numita viata deci, suntem nevoiti sa le ridicam.
L-a inzestrat Dumnezeu cu ce si-ar fi dorit multi. Aspectul fizic impecabil din poze se transpune perfect in realitate, zambetul dornic de a fi acompaniat de oameni fericiti e acelasi ca pe ecranul laptopului, iar vocea de tanar sexy si nelinistit nu-si modifica notele in realitate. Daca ar fi fost aseara prima data cand as fi aflat de existenta lui, recunosc, l-as fi judecat dupa aparente, cum am facut-o si la prima poza. Adu poate fi oricum: infatuat, insensibil, cu nasul pe sus, mandru de ce are. Totusi, a ales sa fie omul incredibil pe care l-am descoperit si nu 'tipul' pe care l-am observat intaia oara.
Ma invart in jurul tastaturii de o ora si nu gasesc constructiile potrivite ca sa pot descrie exact ce am simtit cand l-am vazut. Si daca nu scriu acum, momentul risca sa-si piarda farmecul.
Nu e de ajuns sa spun ca e minunat, extraordinar, nemaintalnit. Poate mai sunt oameni deosebiti pe care nu i-am cunoscut, cu toate astea , in prezenta lui m-am simtit protejata, am avut senzatia aceea de bine oferita numai de gandul ca un om ca el e acolo oricand pentru mine.
Intalnirea mi-a intarit parerile, le-a sedimentat, a adaugat calitati surori celor pe care le descoperisem pana acum,mi-a permis sa-l imbratisez, sa-l privesc in mediul lui, sa-l 'judec' nu numai dupa poze.
Pentru ca, inca o data, sperantele nu au fost desarte, pentru ca de aseara sufletu-mi tresalta de bucuria de-al fi vazut pe Adu, pentru ca aceasta postare e deficitara de expresii care sa dezvaluie fascinatia mea, pentru ca Adu e un om normal si prea modest sa admita ca e extraordinar, pentru ca oamenii pot fi uimitori si pe dinauntru si pe dinafara.
Inca o data, Adu, pentru mine esti un model de curaj, de forta fizica si morala, de convingere ca vrand toate se pot face si pentru asta te respect.
Un an nou fericit, dragii mei!

A astepta. Asteptari.

In gara se anunta intarzierea unui tren cu cel putin 10 minute, ca doar suntem in Romania. Putem ASTEPTA, sau putem opta pentru alt mijloc de transport. Pentru ca deja am cumparat biletul si nu avem bani de irosit, vom sta pe peron, tremurand, pentru ca e iarna, si sperand sa auzim sunetul locomotivei cat mai repede. Cand frigul ne inunda corpul, nu ne gandim decat ca macar in compartimentele pe care le vom popula (speram) in curand va fi o sursa de caldura pentru zambetul inghetat de pe fetele noastre. Avem ASTEPTARI, deci. Cat de bine vor fi acestea satisfacute, ramane de vazut. Exista doar 2 variante: sa fim sau nu multumiti. Dar cum romanul e roman, va fi ori prea cald, ori prea frig.

Revenind, cam asa ni se intampla si in relatiile cu oamenii din jurul nostru. Uneori expectativa ne creeaza asteptari. Aflandu-se intr-un raport de proportionalitate directa, cele din urma nu pot exista fara primele, iar cele dintai fara ultimele sunt sperante goale, lipsite de sens. Problema este ca in momentul in care apar ideile a ceea ce 'ar putea fi', suntem pierduti. E momentul in care apare si nevoia stringenta de a vedea implinite visele pe care ni le propunem. O nerealizare a acestora duce, implicit la dezamagire, la oboseala. Caci e vorba de un proces exhaustiv, presarat cu lucruri care noua ni se par fezabile si cu toate astea ne intalnim cu un album gol la finalul sedintei acesteia de fotografii.

Eu am abordat, plina de 'optimism' varianta cu 'dead end' a povestii. Insa, nu de fiecare data se intampla asa. CU siguranta sunt oameni care-si savureaza albumele pline de fericire, fara sa fi fost macar nevoiti sa astepte sau sa-si creeze asteptari.

Spre final, cred eu ca e cazul sa ne lepadam de asteptari, caci atat timp cat acestea exista senzatia nerealizarii va fi mult mai puternica, si in aceeasi masura dureroasa la final. Hai sa fim pragmatici, sa traim numai ce se intampla, sa renuntam la visele constiente dinainte de a adormi, caci sunt doar piese din puzzle-ul cu imaginea distrusa a inimii noastre.

Un an nou fericit, in care sa va propuneti, dar sa nu va asteptati sa se intample.

la finele anului 19.

Ce ma bucura cel mai mult este ca nu doare atunci cand anii trec peste mine. Ma cuprinde,totusi, tristetea cand simt ca zilele trec pe langa, lasand in urma un parfum delicios, care invita simturile la petrecerea regretului.

Si iata-ma in ultima duminica apartinand varstei de 19 ani. Imi repet in minte de cateva zile 'am 19 ani', pentru ca nu am apucat sa povestesc asta prea mult si nici timp nu prea mi-a mai ramas. Acum ca schimb prefixul, am nevoie de un bilant al anilor ce-au trecut. 2-ul isi cere drepturile, vrea sa stie de unde preia fraiele vietii mele.

Iti povestesc Doiule (2) ca nu vei avea prea multe pe cap. Unu a fost mai chinuit pana acum. A trecut si prin ciclul primar, si prin cel gimnazial, sfarsind cu cel liceal. A fost martorul tuturor transformarilor, aproape al tuturor inceputurilor. Pana sa-l capat pe unu, nu prea stiam pe ce lume traiesc, pluteam frumos pe norul roz al copilariei. Cu toate astea, anii n-au stat in loc, si nici n-au trecut singuri. Mi-au adus in acesti 10 ani emotii, fericire, maretie, prieteni, laude, tristete, lacrimi, despartiri, imbratisari, sarutari, zambete, tresariri, teama, curaj, dorinta, pricepere, Doamne, si mai cate.

Tu, Doiule, ai venit intr-un moment in care am reusit sa-mi filtrez macar 66% existenta. Considera-te norocos, pentru ca in vremea ta nu voi mai fi supusa acelorasi greseli, insa poti sa fii sigur ca Unu iti lasa mostenire ce poate fi mai frumos: oameni dragi mie. Si imi sugruma sufletul nevoia sa-i reamintesc aici pe cei care m-au obligat sa rad cu gura pana la urechi, sa simt cum inima o ia razna. Incep cu mama, pe care o iubesc mai presus de toti si toate si pe care o cunosc de la inceputurile mele. De fapt ea ma stie pe mine mai mult:)) Ea ramane stapana peste prima decada si jumatate a vietii mele. Cea de-a doua mi-a daruit o sora, un suflet geaman, o tipa blonda, cum am mai spus intr-o postare, yin pentru yangul meu:Andra (aka Dutza). Ea a venit si n-a mai plecat. S-a instalat atat de bine in Casa Sufletului meu, incat ii este imposibil lui Unu sa nu ti-o lase mostenire. Fii atent, ca trebuie sa o transmiti mai departe. Pe tine te acuz daca dispare de pe lista, Doiule! Si cum viata m-a cosiderat in continuare lipsita de ceva mi-a daruit un frate: Andi, aproape imediat dupa ce Dutza si-a mutat catrafusele. Andi, un om pe care Unu mi l-a daruit doar 2 zile in carne si oase si pana acum 3 ani de suflet. Nu exista spirit mai complex decat al lui si nici altul in lume mai sensibil decat el. E exact pansamentul cel mai potrivit pentru orice rana de pe suflet, cutia miraculoasa in care poti depozita cele mai ascunse secrete. Nu pot sa inchei lista decat cu o persoana aflata in fruntea altui tip de lista. Uneori cu un pas inaintea tuturor, cu un zambet rapitor inca din copilarie :)) Nu pot nici macar sa ma decid daca sa-l plasez intr-o camera a inimii sau a ratiunii, pentru ca in anii acestia, de cand ne cunoastem, a stiut cum sa penduleze intre ele. El e tipul cu fluturii si se numeste(evident pentru cei precizati mai sus) Victor. Pentru moment, Doiule , de ei trebuie sa ai grija cel mai mult. Vei fi , in 6 zile raspunzator pentru starea mea sufleteasca.

Nu pot, sa nu-ti las in grija pe tata, Bicutu, doamna Marcu, doamna Chiribau, doamna Iftimescu, Andreea Andrei, matusa Profira si pe toti cei care ma iubesc si au grija de mine.

Si nu ma lasa sufletul, Doiule, sa nu te impovarez si cu persoana mea, cu modestia care ma caracterizeaza, si complexitatea care o acompaniaza. Ma las pe mine in grija ta, cu bune si cu rele, indragostita pana peste cap, la fel de inalta, cu parul putin mai lung si cu un kilogram in plus, probabil.

Nu e o lista de donatii, e mostenirea mea cea mai de pret, sacul pe care il car cu atata usurinta si placere de ani de zile, momente pe care doresc sa le retraiesc sau sa le ingrop. Ma simt pregatita sa fac saltul asta, sa iau viata mai in serios, sa realizez ca nu ma mai trimite nimeni la scoala cu batistuta in buzunar si ca nu ma mai imbraca mama dimineata. Am nevoie sa vad tot ce ma inconjoara in cele mai reale culori, sa fiu capabila sa ma desenez intr-un tablou din care nu lipseste nimic.

Promisiuni nu stiu daca sa-ti fac, pentru ca inca nu am substratul necesar, inca n-am motive serioase. Chiar si asa iti promit, Doiule ca nu voi renunta la mine niciodata, voi incerca sa nu fac nimic prostesc, in niciun caz ceva care sa-mi pericliteze respectul de sine si admiratia celorlalti.

Acestea fiind spuse, te declar, Doiule, capabil sa preiei aceste aspecte vitale , importante de la Unu, si te insarcinez sa adaugi existentei mele oameni la fel de valorosi.

Unu, de tine ma despart acum, deci imi iau la revedere cu toata stima, si-ti multumesc pentru tot ce s-a lipit de mine in deceniul tau.

Semneaza Cruceanu Iunona-Theodora.

PS: Mami, adica Mica, mi-e dor de tine.

Dutza, hai marsh!

Victor, cum spui tu si dupa aia mancam.

Andi, abia astept sa te vad.

Rabdare.

Ce poate fi mai frumos decat sa ai langa tine, intr-o zi de cumparaturi, o persoana care nu bate din picior si nici nu verifica ceasul la fiecare 3 minute? Intr-adevar, sunt momente in viata cand avem nevoie de o asemenea fiinta, insa frumos ar fi sa putem invata de la cei care stapanesc aceasta calitate, daca pe noi nu ne-a abordat inca.

Eu am zile si zile. Saptamani, luni, ani in care dau dovada de o rabdare rar intalnita, dar si clipe in care sunt pradata de zeul nerabdarii. Si cel mai adesea cred ca se intampla asta cand ma izbesc de incertitudine, de nesiguranta implinirii unui lucru. pur si simplu expectativa reuseste sa scoata din mine tot zelul care ma insoteste la inceput, de cele mai multe ori intervenind teama. Sunt tipul omului care analizeaza bine, dar nu sta prea mult la discutii. Nu-mi place s-o lungesc, c-o fi, c-o pati, hai sa mai stam o vreme. Frica nerealizarii evenimentului despre care vorbesc cu cineva este cea care ma deruteaza. Exista, bineinteles, si valuri de curaj, care ma arunca pe marea fericirii, a sperantei, a visarii. "Totul va fi bine" nu este o (auto)incurajare care sa mi modifice starea de spirit in vreun fel. Optimismul nu-mi poate fi declansat decat de siguranta.

Am,totusi, puterea sa fiu rabdatoare daca vine vorba de persoane care stiu cum sa ma faca sa astept cat mai frumos.

Cu toate astea, e in natura mea, a noastra sa ne dorim implinirea intr-un mod rapid, sa ne departam de drumurile care ocolesc prea mult, pentru ca orice secunda pierduta poate insemna o pierdere definitiva.

Plumpkin, s-ar putea,deci, sa te scot in oras prin noiembrie.

Din cauza ta. Din cauza voastra.

In cateva secunde viata mi se prezinta. Ca si cum ar fi ultimele clipe. Ca si cum as fi nevoita sa-mi clarific mie clauzele unui testament abstract. Vreau sa dispar. Sa ma transform in vapori si sa cad odata cu ploaia pe chipurile voastre, pe chipul tau. Vreau sa ne contopim intr-o zi ploaioasa. Sa fiu in toate picaturile care se izbesc de pielea ta, de pielea voastra. Si atunci sa-ti dai seama ca ai calcat intr-o balta si sa-ti amintesti ca asa-mi calci sufletul in picioare de multe ori. Cu totii faceti asta. Baltile alea pe care le ocoliti, si in care calcati cu putere in timp ce eu ma preling de pe umbrela pe haine voastre, pe hainele tale. Simte frigul asa cum si eu mi-am simtit sufletul inghetat. Simtiti-va picioarele reci, inerte, asa cum si eu am stapanit un suflet imobil. Priveste asfaltul pe care-l lovesti cand apa in care deliberat ai calcat e prea mare. Plangi, caci si eu am varsat lacrimi din cauza ta. Voi fi in apa din lacrimile voastre. Tot eu ma lungesc pe ranile de pe chipul tau, zadarandu-le cu sarea din apa mea. Ridica-te! Cand va voi patrunde in nari nu veti mai prinde decat imagini care se deruleaza pe apa baltii. Pentru ultima data albumul vietii tale.

Te vei trezi salvat si vei pasi in alte balti. Cu totii facem asta.

Si eu. Dar n-am reusit sa-nvat cum sa nu mai plang din cauza ta.Din cauza voastra.

In robie.

Rob. Sarind peste definitia din Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, vreau sa ajung in paralel cu nivelul meu de intelegere al acestui substantiv si anume cea de individ obligat de anumiti factori sa intreprinda diverse actiuni in favoarea altora. Sec, poate chiar superficial. De aceea il asez langa sinonimul sau : sclav.

Inca din cele mai vechi timpuri a existat aceasta conditie a omului. Fara acces la un nivel social, mereu sub auspiciile altor persoane, robii au trait intr-o camera intunecata din castelul istoriei. Precizarea numarului camerei a existat mereu pe hartie, insa niciodata cu vreo posibilitate de a iesi din anonimat. Nici eliberarea lor nu i-a ridicat cine stie ce, pentru ca vor purta mereu pe frunte insemnul de rob, sclav al altuia.

Insa, oricat as incerca sa cristalizez termenul doar pe intelesul sau de baza, nu pot sa nu observ si rutele ocolitoare pe care le-a abordat in timp. Caci rob nu ramane doar o desemnare a unei subclase din analele istoriei ci se metamorfozeaza in prezent, punand stapanire tot pe oameni. De cate ori n-am auzit sintagma 'robul iubirii'? De cate ori nu ne-a trecut pe langa timpan:"Munceste ca un rob"?. Desi nesemnificativi, robii au avut grija sa se pastreze in vocabularul nostru, infiltrandu-se in expresii uzuale.

Ce zici despre robia simturilor? Tocmai m-a fulgerat. Momentele acelea in care ne lasam prada unui gust, unui miros,unui sunet. Clipele in care tanjim dupa o mancare anume, sau dupa o melodie ori dupa mireasma unei flori. Suntem sclavii nedeclarati ai acelei senzatii. Inconstient ne transformam in niste dornici de orice pentru a obtine ceva din cele de mai sus. De cate ori n-ai vrut sa simti sub palma-ti, sau in ea caldura apei de mare , ori efemera raceala a unui fulg? Placerea aceea transformata in hipersensibilitate senzitiva e patronul perfect al unor robi ca noi.

Rob al iubirii. Cum suna? Pentru mine este o conditie umana perfect normala. Cati dintre noi nu am cazut in piscina sentimentelor? Si oare, uzi iesind de acolo am reusit sa ne uscam repede? Si asta depinde de tine si de el/ea. De aceea nu cred ca aceasta forma de etichetare a unei persoane este strict negativa. E frumos sa te simti rob al iubirii daca cineva te ajuta sa cari sacul de sentimente si daca in acel sac fluturii apartin in mod egal ambelor parti. Pentru ca 'rob al iubirii' daca esti, implicit trebuie sa fii si un sclav al fericirii, un impatimit al zambetului, un om al carui ochi lucesc la fiecare clipire. Sa fii un rob al imbratisarilor, al strangerilor de mana, al saruturilor sfioase, dulci, sincere.

Eu nu ma dau inapoi de la a fi un rob al iubirii sincere. Atat timp cat inima bate si ajungi sa simti ca face asta pentru cineva esti un rob. Dar nu-ti fie teama! E cea mai inalta conditie pe care o poti atinge.

Bucurestiul de sambata nu m-a perceput drept un rob. N-ai fost acolo,uite motivul.

Our fingertips don't fade from the lives we touch.

Sfarsit si inceput. Complementaritatea perfecta pentru ceea ce traiesc. Caci ieri am simtit cum m-am desprins de liceu in momentul in care am primit ultimile dovezi ale sederii mele acolo timp de patru ani. Iar maine, maine e primul pas catre noul incipit: calatoria la Bucuresti care se va finaliza cu inscrierea la facultate.
Inca nu stiu cum sa ma manifest. Sunt amortita sufleteste, nu reusesc sa regret inca anii ce-au trecut si nici sa ma emotionez pentru ceea ce vine. Fac parte din tablou static. Unul pe care sper sa-l dinamizez curand.
Oameni. Factorul esential in evolutia sau decaderea noastra. Oamenii pe care care-i intalnim decid daca raman in amintirea noastra sau nu. Tot ei hotarasc daca in sacul amintirilor ii asezam sau ii aruncam.
Am avut norocul de a ma izbi de oameni minunati pe parcursul ultimilor ani. Am pastrat legaturi cu cei pe care-i stiam dam am cunoscut si lume noua. Am dezvoltat pasiuni pentru unii, am prins drag de altii, am tinut cu tot sufletul sau m-am indragostit serios. Inca n-am decis daca mi-am revenit din fiorii dragostei, dar nici nu ma grabesc.
Intamplari, succese,esecuri, nopti de pomina, excursii, iesiri, plimbari, ore, zile, luni, ani intregi petrecuti cu cei care mi-au fost colegi,amici, prieteni, dragi inimii mele, sper ca-mi vor pastra in sufletele lor fotografia unui om bun, deschis, mereu disponibil pentru a-i ajuta. Si sper ca vor trece cu vederea privirile mele negre, diminetile mele urate, tipetele de furie si altele. Na, asa simte omul nevoia sa se disculpe.
Pe voi, dragii mei, toti care ati fost si veti mai fi, va voi pastra in sacul amintirilor minunate, pentru ca datorita voua am trait frumos si am stiut de ce viata merita.
Nu-s megafan Robert Pattison, dar frumos a zis el in filmul "Remember me":"Amprentele noastre nu dispar din vietile pe care le atingem."
Acum, hai sa iubim!

Adi.

A vorbi despre Adi e ca si cum te-ai afla in fata unui dictionar si ai fi nevoit sa extragi adjective care apartin categoriei "optimism", abordand moralul. Le pastrez pentru o alta postare pe cele din clasa "irezistibil".

Ma gandeam azi noapte cu ce l-as asemana eu pe Adi. Eu care nu-l cunosc prea bine, dar l-am vazut si auzit de atatea ori incat sa apuc sa-mi directionez gandirea spre o parere. Si cea mai apropiata idee a fost cea a unei corabii. Una care se afla nu doar in cautarea unei comori ci in descoperirea si pastrarea menirii sale pe mare. Un echipaj restrans, unit, deschis mereu spre noi orizonturi si noi teritorii. O mare larga, albastra, limpede,calda asemenea inimii lui mari in care incap nenumarate sentimente nobile. Asta pana in punctul in care eu il cunosc.:))

O voce alba, luminoasa, care est mereu incarcata de insufletirea unor noi reusite. Perseverenta. Un cuvant potrivit pentru el. Caci Adi nu a fost nevoit sa se plictiseasca de succese, ci viata a avut grija sa-i strecoare si nereusite pe parcurs. E tanar, foarte tanar. Altul in locul lui ar fi renuntat de mult la proiecte dificile, ar fi cazut de mult datorita esecurilor, s-ar fi complacut intr-o rutina multumitoare a unei munci zilnice. Nu si el. Dupa cum zicea aseara:"Pot face ce vreau, cand vreau, cum vreau, pentru ca sunt propriul meu patron. Sunt stapan pe timpul si spatiul meu.Pentru ca am ales sa fac ce-mi place." Si consider ca e dificil sa iei o asemenea decizie, sa te desfasori intr-o foaie pe care tu o desenezi. Insa el isi creeaza propriul drum spre culme.

Il citez din nou:" Suntem o generatie de nerabdatori, dornici sa avem totul doar batand din palme Sa muncim putin intr-un timp scurt si sa obtinem rezultate imediate.Nu e posibil." El a realizat asta si tocmai de aceea autostrada lui spre succes e in constructie.

Am ales sa scriu astazi despre el pentru ca auzindu-l am descoperit nu doar ca oameni pot fi minunati independent de categoria sociala,sau economica ceea ce am mai sesizat eu pe parcurs,ci ca e un om de la care ai ce invata. Cum sa ai rabdare, cum sa te izbesti de un perete, cum sa deschizi o usa astfel incat cei din camera sa se ridice in picioare cand te vad, cum sa fii om cu cei care merita.

Adi e un exemplu de optimism, de vointa, de dorinta, de posibilitate, de munca, de incoercibilitate, de capacitate de a sta drept in picioare cand nu e usor sa te mentii.

Ai toata admiratia mea. Felicitari,Adi!

Hai acasa, hai cu mine..

Eu am o banuiala cum ca acest cuvant a fost format prin prefixare. De ce? Pentru ca prin litera ‘a’ se indeparteaza materialul din sensul lui de baza. A-casa, reprezentand apartamentul, casa(pe pamant), in care locuim, este termenul folosit, poate fara sa ne dam seama de cele mai multe ori , pentru a denumi nu spatiul ci mai ales partea afectiva a locului.

De acasa plecam cu sufletul incarcat, atat de tristete, pentru ceea ce lasam in urma, cat si de curaj, caci in caz de orice, te poti intoarce in pragul usii deschise din care ai plecat, gasind-o la fel.

Pe mine plecarile de acasa ma chinuie. Indiferent de oamenii cu care urmeaza sa-mi petrec timp, de locul minunat in care urmeaza sa stau, de intensitatea si maretia actiunii pe care trebuie sa o intreprind. Simt ca dureaza prea mult pana sa ma intorc. Si nu stiu daca acest sentiment este inoculat treptat de naveta pe care am facut-o saptamanal pentru a merge la liceu in oras, sau de chiriile in care am stat, locuri care mi-au ramas straine, chiar daca le-am adaptat spiritului meu. Pur si simplu, nu reusesc niciodata sa ma desprind de dorul care ma leaga de casa. Nodul e ‘prea’ marinaresc.

Poate par ciudata, dar am observat un lucru in ultimele saptamani. Drumurile de intoarcere pare mereu aceleasi. Parca e un continuu apus scaldat intr-un miros de toamna tarzie. O fi de vina faptul ca locul in care ne intoarcem e mereu acelasi.

Neschimbat, si parca mereu adaugit, cliseul parintilor, in cazul meu al mamei care intotdeauna isi asteapta fiica in fata blocului, sau in statia de autobuz, ori pe peronul unei gari. Mama pe care mereu o las cu ochii in lacrimi. Mama, care pentru mine reprezinta acasa. Ea si sufletul ei si vorbele ei blande si dragostea pe care mi-o poarta. Stiu ca dupa ele tanjesc. Stiu ca niciodata in alt loc nu va mai fi ca acasa, pentru ca mama e numai una, iar a mea este acasa.

Old times come back.

Am descoperit acum doua zile melodia "Eternitate" a lui George Nicolescu si, din nou, i-am dat mamei dreptate. Mereu mi-a repetat ca vom reveni la vechile cantece ale marilor artisti. George Nicolescu e orb, spre rusinea mea nu am auzit niciodata de el. Dar uite ca a venit momentul.

In perioada asta in care nu mai vorbim atat de des, melodia asta imi fura lacrimi uneori vizibile, uneori inghitite, uneori launtrice. Imi aminteste de clipa in care te-am vazut. Voi incerca sa evit cliseele descrierii, dar nu ma pot abtine sa spun ca din forfota aceea lumeasca privirea-mi si gandurile s-au aruncat asupra-ti. Si aceasta melodie imi aminteste mereu doar de acea clipa in care si pulsatiile inimii au fost, parca, mult mai puternice. Caldura de afara, amestecata cu febra mea interioara si bataile de aripi din stomac raman atat de vii,incat ma intreb de fiecare data daca nu ieri s-a intamplat asta.

Eu cred in dragoste la prima vedere, dar nu stiu daca ala a fost momentul in care m-am indragostit, sau deja aveai cel mai special loc pana atunci. Sunt cateva fenomene pe care nu mi le explic si pe care nu mai am cum sa le refac. Pentru mine conteaza c-ai fost acolo si ca eram eu aceea care te astepta.

Acum nu stiu cum sa descriu ce ma incearca. Nu stiu daca ai ramas pe acelasi piedestal pe care te-am plasat, daca dupa atata timp ma mai regasesc in acea zi torida, daca tu mai esti acelasi.

Timpul a lucrat din nou impotriva mea, poate a noastra, habar nu am. Am doar stari care ma readuc acolo, la inceput.

Orizont, departari, lumini de zari,

Impliniri, trandafiri, ce sunt si raman

Tot vii peste timp,tot vii....

Eternitate.