Dans ma peau:)

"Frumusetea are pete si e trecatoare."

Am citit acum cateva zile aceasta sintagma in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Sa fie oare singurul lucru care mi-a placut din romanul acesta? Probabil. Insa prefer sa ma axez pe ceea ce exprima si cum se aplica ea in viata de zi cu zi.

In primul rand, eu o consider un adevar general valabil, si nu unul care ar trebui sa ne inspaimante, dar nici unul care sa ne confere liniste spirituala completa. Ma indoiesc de faptul ca autorul s-a referit la pete care trec cu Vanish, Ariel, sau alti detergenti care "fac minuni", sau se pot scoate cu foarfeca de pe lucruri care, modificate ar putea fi folosite. Putem compara , in acelasi timp cu o pata, de noroi, insa, care, dupa ce se usuca, poate fi scoasa foarte repede. este, deci, trecatoare si de aceea nu trebuie sa punem atat de mult accent pe un lucru a carui semnificatie a devenit extrem de importanta. Vorbesc de frumusetea fizica , cea care se voaleaza cu trecerea anilor, verdele primaverii care ne melancolizeaza toamna cand se transforma in ruginiu, de pantoful pe care dai 5 milioane si care dupa 1 an deja e bun de aruncat, datorita deteriorarii sale. Mi s-a intamplat de multe ori sa vad cupluri care din punct de vedere fizic nu se potriveau, si nu ma simt prea bine, cand ma gandesc cum le analizam, cand treceam pe langa ele, seara, la brat cu o prietena.

De ce unii nu stiu sa vada si puritatea interiorului? De ce se lasa cuprinsi de sentimentul generat de exterior? De ce si eu am fost, si poate inca mai sunt asa, desi , acum stiu ca aparentele inseala ingrozitor? Si de ce am inceput sa-mi dau seama care e de fapt realitatea? Pentru ca deseori am reusit sa traiesc experiente care inainte de a mi se intampla prezentau discrepante uriase. Deja o iau de la capat cu ideile indescifrabile, dar acum e mai bine sa vorbesc cu perdea.

Pot spune doar ca am ajuns sa cunosc persoane, care, independent de infatisare, care de altfel este perfecta, ideala(cel putin in viziunea mea) au un suflet minunat. Cele pe care le descoperi pe mess, si apoi, treptat, in realitate. Si sunt multe. Cateva pe care le-am gasit si altele pe care trebuie sa le cunosc.Nume nu sunt esentiale.

E deja mult timp de cand am inceput sa privesc viata cu alti ochi, sa accept si sa recunosc ce simt(clar, nu spun ca-s indragostita, din prima), dar cel mai important lucru este ca renunt de tot la ceea ce in anii precedenti(ultimii doi) mi-a inundat eistenta si m-a facut sa "incalc" unele reguli. Raman toate trecut, unul pe care trebuie sa-l ingrop. Si nu vorbesc din perspectiva omului cu o experienta de viata grozava, ci ca unul care vrea sa "nu lase pe maine ce poate face azi". Si eu, acum, pot si vreau, chiar daca pana acum nu am avut vointa.

Trecand peste toate, in momentul de fata ma simt foarte bine(neinteresant pt cei care citesc, dar foarte important pt mine). Imi iubesc putinii prieteni, care sunt nenumarati. Imi pare bine ca m-am dus la teatru. Ma bucur ca invat in Ferdinand si nu in ultimul rand, sunt fericita ca sunt cine sunt.

"esta ausencia..."

Azi e a doua zi consecutiva cand scriu. Si nu am facut asta de multa vreme. Imi descarc "marfa" sufleteasca prin miscarea degetelor, caci prea ma apasa. Azi scriu pentru ca nu vreau sa mai povestesc nimanui nimic, pentru ca mi-am dat seama ca nu am cui. Judec prea aspru "juriul" care pana acuma fost atat de intelegator cu hotararile luate de viaţă pentru mine? Nu mi se pare. MA insel din nou. Tot ce e probabil. Pasesc ca un fugar in tara lui. Ma intreb oare daca exista termen de garantie pentru tot ce ne inconjoara. Mai ales pentru cei care par sa fie aici si totusi devin in timp imagini voalate ale unor amintiri prea frumoase. Amintiri furate din vietile altora, fara sa stie, fara sa simta, fara macar sa fie afectate. Asta ma bucura cel mai mult: nimeni nu trebuie sa acopere gropi facute de mine. M-am impiedicat de atatea ori, si m-am ridicat in acelasi timp, dar, ultima lovitura pare sa fi fost chiar " sub centura" data cu o gratie inimaginabila si poate nevoita. Timpul a folosit "tehnica bulgarelui de zapada": a lasat totul sa se adune si cand a crezut ca e destul de mare sa ma poata dobori a aruncat cu putere.
As vrea sa pot scrie atunci cand sunt fericita pe deplin. Dar niciodata nu reusesc. Singurul caruia o sa-i multumesc toata viata mea pentru tot ce face pentru mine si ai mei este Dumnezeu, Cel care niciodata nu a uitat ca exist.
Tot ce-mi doresc este sa rada si interiorul o data cu exteriorul, sa cumpar un bec si pentru intunericul dinauntru. Atunci voi scrie despre fericire, despre lumina, despre pomii care infloresc. Pana atunci ma declar adepta unei incercari de ascensiune catre lucrurile la care inca sper. Vreau sa refac multe lucruri care au esuat si la reusita carora pot sa contribui.
Deocamdata ma simt singura si ii simt pe ei, aceia care mi-au consolidat exstenta prea departe. Am nevoie de o pauza. Si stiu ca nu-si vor da seama ca lipsesc. Pentru ca mereu am stiut....

ma aflu in imposibilitatea de a nu putea iubi...

Iubesc... pentru ca toti iubim, pentru ca trebuie sa am o justificare pentru acest verb, pentru ca am pe cine sa iubesc. Ma pot considera norocoasa avand in vedere ca desi nu impartasesc acest sentiment pur, sincer decat catorva persoane, acestea imi returneaza in aceeasi masura ceea ce daruiesc. Langa mine si in acelasi timp atat de departe, imi iubesc parintii, familia, pe toti cei care nu m-au parasit si stiu ca nu ma vor parasi vreodata. stiu ca sunt cei in care pot sa am baza permanent. Indiferent de greseli, de rani, de cicatrici, sufletul nu s-a dezbracat niciodata de aceasta iubire. Plangand, scriind, tipand, cersind ani, asteptand, inima bate cu aceeasi intensitate in aria lor si niciodata nu-si va stinge focul acesta, in ciuda tuturor 'inundatiilor' din interiorul meu.

Imi iubesc prietenii, cei despre care am vorbit si despre care voi mai vorbi. Cei care au fost si s-au mentinut, care au aparut si nu au plecat inca din viata mea, cei care ma suporta uneori zi de zi, sau poate ora de ora si inca nu s-au saturat sa ma incurajeze, sa-mi ridice moralul. Am invatat "sa ma rad", sa disimulez, sa trec peste toate alaturi de ei. Ma intreb daca trebuie sa fie cu trupul mereu langa tine un om care face parte din "cei mai buni" , dar, considerand retorica intrebarea, imi dau seama ca grijile pot fi distruse si de la distanta. E de ajuns gandul ca exista. Si ma tem uneori sa nu fie doar o amagire:)

Ochi, zambitori , jucausi, mereu plini de viata[chiar daca nu-s verzi] si-au intersectat privirea mereu cu a mea de fiecare data cand l-am intalnit. Aceeasi ochi pe care i-am privit cu teama si in care am vazut o urma de frica atunci cand am crezut ca nu-i voi mai privi prea curand. [ one of my best friends, best drivers]

Si nu in cele din urma, iubesc imbratisarile. Cele de reintalnire, acelea calde , pline de fericire, care te umplu de speranta, care nu fac decat sa iti readuca persoanele pe care le-am pecizat mai sus inapoi. Chiar daca le voi tine mereu minte imbratisarile care m-au durut cel mai mult, care mi-au facut un puzzle din suflet, care mi s-au oferit , virgine, una acum aproape 10 ani si ceallata acum cateva luni, care mi-au inoculat spaima, m-au inghetat, mi-au intunecat fiinta atatea clipe. Unul dintre becuri s-a aprins din nou in mine. Dar vechimea primei imbratisari care a vestit plecarea se aprinde in fiecare an de Craciun si se stinge pentru un an, lasandu-ma sa inot zi de zi in oceanul obscur al tristetii atenuate de scurtcircuitul telefonului saptamanal.

Iubesc, cu scopul de a fi iubita de fiintele care se bucura de imensa cantitate a acestui sentiment care le este atributa.