Se
ratacise prin labirintul din curtea principala. Nu putea sa creada. El,
creatorul lui, se pierduse.Pentru ce isi consumase energia ani intregi? De ce
se chinuise atat? Ca sa-i vina de hac propria lui creatie? Il sechestrase de
doua ore si nici macar nu avea puterea sa strige dupa ajutor. De fapt, nu voia.
Cum sa se declare invins in fata copilasului sau? Nu, in niciun caz nu putea sa
ceara ajutorul fara lupta justa. Fusese el cel care-l desenase, el cel care se
incapatanase sa planteze arbustii cand toata lumea se aratase potrivnica. Doar
nu era sa se ghideze dupa sfaturile lor, acei mici nimeni care-l inconjurau,
trebuia sa-si duca planul la bun sfarsit. Visase labirintul acela din copilarie
si nu avea de gand sa renunte la el, doar pentru ca unei cete de idioti i se
parea nepotrivit.
Trebuia
sa o ia de la inceput, sa recreeze linie cu linie spatiul in care se gasea.
Rememora perfect fiecare fundatura pe care o pusese pe hartie. Avea o
satisfactie deosebita cand isi demonstra iluzia reusitei. Nimeni nu putuse sa-l
rezolve vreodata, capcanele erau prea ingenioase. Iar el? Nici macar nu
incercase. El crease drumul spre iesire, era sigur ca nimeni in afara de el nu
va putea sa descopere calea cea buna. Isi dadea seama acum ca toate noptile de
nesomn fusesera impotriva lor, nicidecum pentru distractia lui, pentru
implinirea lui. Aceasta era implinirea lui: capitularea lor in fata maretiei
sale; disperarea lor in momentul in care urmau sa realizeze ca au parcurs
drumul gresit, ca oriunde s-ar intoarce nu au nicio sansa. Vocile lor cerand
ajutorul era cantecul cu care adormea dupa fiecare ‘dead end’ pe care-l trasa.
Imaginea lui oferindu-le solutia l-a urmarit pana in momentul in care a paturit
planul dupa care urmau sa fie plantati arbustii si pana astazi, cand , oficial,
a fost deschis pentru a putea fi rezolvat. Intrase primul, ca sa dovedeasca
posibilitatea rezolvarii, fiind sigur ca nimeni dupa el nu va putea sa-i dea de
capat.
Ani
la rand l-au folosit, au profitat de bunatatea lui, de dragul cu care isi
oferea serviciile, de gratuitatea acestora. Cum nu-i vazuse? De ce nu aparuse
la timp vocea aceea revelatoare? Ani si ani si-a pus sufletul pe tavile altora,
si-a scurtat somnul pentru ei, pentru a-i vedea multumiti, impliniti. Se hranea
cu fericirea lor, cu reusitele lor, care erau si reusitele lui. Lucrase la
dublu, la triplu, la cvadruplu, isi daruise nu doar timpul, cunostintele,
bratele puternice, ci si inima. Ii imbracase in cele mai frumoase haine, le
pusese pe capete cele mai frumoase cununi, erau zeii lui.
Pana
a aparut Vocea. O voce cunoscuta, grea, care purta mantia mileniilor, Vocea
care l-a adus aici, cea care l-a indemnat sa-si puna pe hartie toate
implicatiile sufletesti. Si asa a facut, caci sufletul lui devenise asemenea
unui labirint. Unul pe care, inainte sa se decida sa-l construiasca, l-a
verificat in ei. Le-a pus intrebari simple, la care nu au reusit sa-i raspunda.
Tacerea lor, era tacerea lui, caci le oferise lor toate vorbele, toate
cuvintele care acum le-ar fi putut folosi in favoarea lui, ei le-au aruncat.
N-au luat in calcul decat castigul pe termen scurt, solutii de moment, pe care
el le putea oferi neconditionat. Iar ei nu erau in stare sa articuleze “da”,
sau “nu”, pentru ca niciodata curiozitatea nu i-a impins sa-l descopere, sa
vada dincolo de chipul lui mereu zambitor, mereu dornic sa se sacrifice pentru
ei. Era constient ca nu vor fi in stare sa urmeze calea cea buna nici macar
atunci cand creatia lor, ura pe care au transformat-o in labirint, va lua forma
naturala.
Pentru
ei il construise. Ii voia inchisi in ei, in viclenia cu care se folosisera de
el. Nu-i putea ataca altfel. Nici nu voia s-o faca, caci era constient ca el ii
adusese in starea aceea. SI ei erau creatia lui. Toate se nasteau din el. Si
tot din el aveau sa moara. Dar nu fara sa-si primeasca rasplata. Indiferenta
pentru indiferenta.
