Greșeala are chip hidos, plete lungi, încurcate
Și nimeni n-o iubește, n-o suferă, n-o vrea,
Dar toți, cu măiestrie, ne folosim de ea,
Ca de un viciu-ascuns care ne dă dreptate.
Cu fiece greșeală, se mai ridic-o piatră,
Dar nu ca s-o îndrepte, nici gând, ci s-o acuze,
Să-i spună verde-n față că nu e loc de scuze,
Că-n lumea cea perfectă ea nu-i decât o pată.
Greșelile n-au dreptul ca pruncii să bocească,
Odat-aduse-n lume tre' să-și accepte soarta,
Să știe: fără ele și lumea ar fi alta,
Și nu oricine vrea să și le însușească,
Greșeala e ca sarea prea multă în bucate,
De multe ori am vrea să ne lipsim de ea,
Dar ea se tot reflectă-n oglinda mea și-a ta.
O vede cine vrea, o iartă cine poate.
De-o fi să întâlnesc pe omul pentru care
Greșeala e un mit, poveste nenăscută,
Voi ști că-n ecuația cu o necunoscută,
Soluția e simplă: negare și uitare.
Greșeala e o lecție, o-nvață cine-o face
Și nu o înțelege chiar tot judecătorul.
Să cumpănim cu grijă prezentul, viitorul,
Trecutul e tărâmul cu care facem pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu