În fiecare zi de vară
stăteam cu ochii arși de dor,
se poate și puțin murdară,
pe prispă-n așteptarea lor.
Zburdam prin curte, o plăcere!
iubeam și rațele, și colbul.
Când mă strigau pentru-mbăiere
făceam pe mutul și pe orbul.
Eram cam blondă, fără plete,
și-aveam doi dinți mai depărtați.
Nu prea vorbeam pe îndelete,
aveam 3 ani. De mult uitați.
Îmi amintesc că era soare
mereu amiaza-n colț de prispă
și îi vedeam din depărtare
venind. Să nu mă lase tristă.
Astăzi m-așteaptă ei pe mine,
căci am crescut și am plecat.
Și ușa li-i mereu deschisă,
iar prispa stă la soare-n sat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu