Vis de noapte.

Am căzut.
De pe înalte culmi
Și din senin văzduh am căzut.

Nimic nu mi-am rupt.
M-am trezit într-o grotă
Cu o conștiință nouă
Și am început să țip.
Eram întreagă, dar goală.
În tenebrele muntelui
Zăcea îngropat nu trupu-mi,
Ci gându-mi. Ființa-mi.
Era întinsă pe aripile albe,
Cele care mă purtaseră spre cer.
Scăpărau himeric în vâlvătăile angoasei.
Pereții reci, străvechi,
Adăpostind istorii,
Purtau ecou de lupi
Și trupuri sfâșiate
În urechile-mi amorțite.

Auzisem soarele cum soptește zilei.
Simțisem căldura
Și-mbrățișasem vântul.
Când zboru-mi obosit
Voia să mă opresc,
Un nor m-ar fi purtat
Spre cer și spre lumină.

Crezut-am că văzduhul,
Eternitatea, marea,
Mi-au oferit arvună
Visuri de împlinit.
Dar zborul de beție,
N-a fost realitatea.
A fost un vis de noapte
Și ziua a venit.