La km 0.

Te arunci cu elan pe aripi de vis,
Asculți c-o ureche tot ce-ți este promis,
Nu aștepți, nu refuzi, te încrezi, te lovești,
Recunoști c-ai greșit, nu mai știi cine ești;
Nu știi când, nici de ce, explici totul prin vină,
Ai găsit adevărul, dar nu-l scoți la lumină;
N-ai curaj, te ferești, nu lași nimic în urmă,
Și iei totul cu tine, adevăr și minciună;
Nu știi cui aparține, e lesne de-nțeles,
E confuz și himeric, simți în tine-un protest.

A fost el, ai fost tu?
A fost ea, am fost eu?

Și-nveți că-n pas de sprint nu se începe drumul.
Gonind vei obosi la kilometrul unu
Și vei dori a-ncepe din nou cu pas urnit,
Dar cel de langă tine e mult mai obosit,
Căci nu ai apucat să-ntrebi de unde vine,
Din ce călătorie se-nhamă-n cea cu tine.
De are o poveste ascult-o cu răbdare,
Nu pregăti plecarea, nu vorbi din picioare.
Răgaz de vorbe, fapte și gesturi dăruiește-i,
De-o vrea să te cunoască, dorința împlinește-i.

Vei ști apoi dacă să-i păstrezi un scaun în suflet
Sau un loc pe arcul unui zâmbet.

Vis de noapte.

Am căzut.
De pe înalte culmi
Și din senin văzduh am căzut.

Nimic nu mi-am rupt.
M-am trezit într-o grotă
Cu o conștiință nouă
Și am început să țip.
Eram întreagă, dar goală.
În tenebrele muntelui
Zăcea îngropat nu trupu-mi,
Ci gându-mi. Ființa-mi.
Era întinsă pe aripile albe,
Cele care mă purtaseră spre cer.
Scăpărau himeric în vâlvătăile angoasei.
Pereții reci, străvechi,
Adăpostind istorii,
Purtau ecou de lupi
Și trupuri sfâșiate
În urechile-mi amorțite.

Auzisem soarele cum soptește zilei.
Simțisem căldura
Și-mbrățișasem vântul.
Când zboru-mi obosit
Voia să mă opresc,
Un nor m-ar fi purtat
Spre cer și spre lumină.

Crezut-am că văzduhul,
Eternitatea, marea,
Mi-au oferit arvună
Visuri de împlinit.
Dar zborul de beție,
N-a fost realitatea.
A fost un vis de noapte
Și ziua a venit.

Substitut. Substituibil.

Nimic nu e de neînlocuit. Depinde doar măsura în care substitutul acoperă golul produs de anterior. Uneori responsabilă este rațiunea, alteori simțirea. Întrucât mai mereu par a fi soldați din armate inamice, cele două adoptă poziții diferite față de locțiitor –un  titlu potrivit pentru o anumită perioadă, cea de instalare în viața, obiceiurile, dorințele noastre a noului element/om.

Există înlocuitori pe care îi dorim, alții pe care îi aducem forțat în viețile noastre. Apariția/necesitatea lor urmează, cu siguranță, unei perioade de încetare a unor relații sau de renunțare la anumite lucruri/persoane. Producerea evenimentelor de acest fel este și ea, la rândul său, așteptată, obligatorie, anunțată, ori nu, dar reprezintă în mod cert încheierea unui capitol, desprinderea de o rutină, de o obisnuință doar la un anumit nivel – cel al înlocurii sale complete și permanente cu una nou nouță, ori a schimbării mediului în care se produce/ a oamenilor alături de care se desfășoară  zi de zi.

Nu e mereu ușor să înlocuiești. Imposibilitatea poate face referire la legaturi directe de sânge și foarte strânse (părinți/copii) și la sănătate. Aceste elemente primordiale care sunt parte din întregul personal. La economie învățăm despre bunuri complementare și bunuri substituibile. Ei bine, cele amintite mai sus fac parte din prima categorie. Becul nu se aprinde fără electricitate, dar poți mânca păine din făină de secară în loc de cea cu aluat din făină de grâu. De aceea, aprofundând acest aspect al complementarității, cred că e imperioasă o apreciere autentică și continuă a acestor elemente.

 În rest, lumea pe al cărei podium defilăm ne oferă întotdeauna multiple variante de acces la lucruri noi în detrimentul celor uzate, fie ele obiecte, relații, oameni.  Revenind la economie, și uzura poate fi asociată cu utilitatea marginală care spune că satisfacția consumului unui anumit bun scade cu fiece unitate din acel bun. Asta nu înseamnă că dacă bem apă, iar după ultima gură ne săturăm, nu vom mai pune un pahar cu apă la gură în veci. Cu  toate acestea, o înlocuim zi de zi cu ceai, suc, ori alte lichide prin consumul cărora obținem o satisfacție de moment ridicată. Deci, într-o primă instanță a substituției nu este necesară înlocuirea permanentă a bunului pe care îl consumăm, ci una temporară. Putem spune același lucru despre relațiile cu cei din jur? Cred că da. Nu e ca și cum am avea un singur prieten/doar o cunoștință, ceea ce ne determină ca, periodic, în funcție de circumstanțe, să plasăm pe scara ierahică a relațiilor personale/profesionale oameni diferiți. Asta nu înseamnă că pe cei ce cândva ne erau prieteni de nedesparțit i-am eliminat din viața noastră, uitându-i. Nu e deloc așa. Dar uneori, distanța, activitățile zilnice, ne fac să ne apropiem de alți oameni pe care-i cunoaștem ulterior și care urcă pe respectiva scară dintr-o  normalitate oferită de relația cu ea. Vorbim, deci, despre substituția între niveluri de comunicare, de conviețuirea zilnică, de timpul petrecut cu respectiva persoană, de posibilitatea de a împărtăși într-o măsură care apropie. Cantitatea de suflet pe care un om o pune într-o relație de prietenie nu se transferă de la un prieten la altul și nu se pierde în timp.

Activitățile obişnuite se pot substitui, cele profesionale la fel. Îți schimbi echipa, se schimbă șeful. Schimbi casa, mașina, locul de vacanță. Poți chiar să faci schimb de loc la teatru sau la film. Dar acest lucru presupune o înțelegere cu o altă persoană dispusă să renunțe în favoarea ta.

Tot din economie învățăm că bunurile sunt ușor substituibile ( și-atunci au o cerere elastică) și greu substituibile (ceea ce conduce la o cerere inelastică). Așa zice teoria. După mine, cele ce pot fi înlocuite facil se află, fără doar şi poate, în sacul acela pe care îl putem închide și deschide de câte ori avem nevoie, sunt ca ușile alea glisante care se deschid oricând te apropii de ele, ca trecătorii de pe stradă cărora li te adresezi numai cu o privire. Poate cu un zâmbet uneori. Pe când celelalte sunt ca brățara de la mama, ori tocul de ochelari de la tata, ca mărțișorul de la cineva, ori fusta pe care ai purtat-o la un eveniment de mare importanță în viața ta. Sunt amintiri. Și-s greu de extras și aruncat pentru că sunt parte din tine, pentru că deja au prin rădăcini în sufletul tău și nu te poți comporta cu ele așa cum face dentistul cu o măsea ce nu mai poate fi salvată. Sunt oameni creatori de amintiri, de care, independent de distanță, de felul de comunicare, ori de lipsa ei, nu te poți dispensa, nu-i poți substitui cu alții, pentru că ei deja au fost acolo. Au lucrat efectiv cu tine la construcția celor rămase în sufletul și mintea ta. Uneori construcția are un plan făcut de un arhitect atât de priceput încât cu greu dibuțești ce anume ai încuiat în încăperile sale. Doar timpul ți le poate reda.

Oamenii, deci, reprezintă acele bunuri (impropriu zis – dar e o analogie economică) pe care nu le putem substitui ușor. Cum ziceam mai sus, poate ierahic pe scara personală, dar cei care cu adevărat contează, nu o vor părăsi niciodată.

Ne este repetat destul de des să nu avem încredere în oameni, căci pot fi vipere tare periculoase, al căror venin îți poate fi fatal. Așa e. Poți să te înșeli oricând. Trebuie doar să simți în cine îți poți pune gândurile, visurile, planurile.  Și oricât de bună ar fi rațiunea în cele mai multe cazuri, simțirea are momentele ei de izbândă. Există prietenii care dăinuie. Sunt cele pe care le poți atinge cu sufletul.

Ușurința cu care subtituim depinde, sunt sigură, de noi. Dar e important să nu uităm că, la rândul nostru, suntem substituibili. Sau complementari. 

Hazardul

Un  gând ce adună tumultul trăirilor vieții dincolo de limitele realului. Cel care cuprinde și inimaginabilul și imaginatul. Acest gând se perindă în formă fizică prin viețile noastre și ne cuprinde în mrejele sale când raționalul s-a  dedat deja pesimismului perdant, când ființa s-a scufundat într-o realitate plată și rutinată a cărei valoare se reduce la recurența acțiunilor noastre.

Când nu-ți mai dorești și nu mai speri. Când te conformezi și accepți ceea ce o putere superioară ți-a oferit, iar toate ale tale: inimă, minte, sunt atât de obosite din pricina alergăturii prin imaginație, încât așezate pe o sofa cu perne moi, capătă o stare de relaxare vecină cu nepăsarea, ce-ncepe să controleze psihicul până la renunțare. Renunți la a-ți mai dori ceea ce-ntr-un interval de timp cuprins între entuziasm și credința eșecului ai dorit cu ardoare.

E ca atunci când ești mic și ai 1.40m și speri că la 22 de ani, când, după lecțiile de la biologie, știi câ oasele se opresc din a se mai lungi, vei avea 1.85m. Dar la 23-24 ani tu încă ai 1.75m. Conștientizezi că organismul ți-a distrus speranțele. Irecuperabil. Ireversibil. Dar nu e acesta cazul, căci privindu-i pe ai tăi realizezi că nu depașesc 1.70m. Ai vrut să atingi un vârf ce nu era al muntelui pe care-l urcai.

Dacă nu putem controla, nu înseamnă că ne vom afla întotdeauna sub semnul fatidic al unei existențe fade. Ci pur și simplu că nu a venit momentul, ori a și trecut, găsindu-ne ocupați cu scufundările în deznădejde. Poate chiar așteptăm ceea ce nu ni se cuvine sau nu ni se potrivește, dar suntem incapabili să realizăm. Devenim refractari la orice ”nou” conștient și ne sustragem unor acțiuni pe care ar trebui să le inițiem chiar noi, tocmai pentru a părăsi normalul, firescul sterp care a pus stâpanire pe ființele noastre.

Nu încercăm, dar suntem defetiști. Asta-i culmea! E ca în bancul acela cu cerșetorul care-l roagă pe Dumnezeu să-l ajute a câștiga la Loto fără să cumpere bilet. Finalitatea unei acțiuni depinde și de planificare, dar și de parcurs. Atâta vreme cât noi nu suntem singurele variabile ale ecuației, soluțiile au dreptul să fie distincte. Să permitem. De la asta ne abținem. Din teamă, de cele mai multe ori nejustificată, construită doar la nivel mental de nereușite închipuite.

Însă, din fericire, nu tot ce e nou are nevoie de permisiunea noastră pentru a ne cotropi. Pentru că uneori noul ne inundă tocmai când așteptările noastre își dau duhul, revigorându-ne ființa din cap până-n picioare și răspândindu-se până-n cel mai ascuns capilar.

Parerea mea este că vine chiar când nu ne aflăm deloc în expectativă, redeșteptându-ne și fâcandu-ne să privim viața cu alți ochi de fiecare dată. Fie că e produs de cunoscuți, ori de persoane ce apar totalmente fortuit în viața ta, unele pentru o clipă, altele ca să rămână, după mine, hazardul poate primi titlul de războinic pentru izbânda optimismului.  Este acela care-ți scutură oasele leneșe și te transportă într-o stare psihică superioară banalului curent, izbutind să-ți așeze în fața ochilor minții o lume pe care nu poți decât să-ți dorești a ți-o însuși. Creator de perseverență, identifică variante pe care ți le oferă în momente devenite critice pentru existența ta.

Hazardul e ”da”-ul pe care îl primești când deja nu mai aștepți niciun răspuns. E premiul I la o olimpiadă la care nu-ți plănuisei să participi când ai închis ușa casei. E asemănarea cu Jasmin a lui Alladin, paralelă pe care o face cu voce tare o fetiță ce zărește la urechile tale cercei aproape la fel cu ai personajului, simțind nevoia să împărtășească cu tată ei constatarea, astfel încât să audă tot vagonul, inclusiv ”doamna care citește”.

Hazardul e ceea ce numea un actor ”mici miracole urbane”. Sau rurale. Continentale sau acvatice. Sunt, de fapt, lucruri mici care în sufletul nostru capătă proporții imense, reușind să destindă creierul încărcat cu grijile cotidiene și viitoare și să instaleze o stare de bine a cărei apariție o putem provoca prin amintire, stârnind zâmbete sincere și căldură sufletească ori de câte ori ne năpădesc gândurile. Niciodată nu încetezi a mai spera. Cine susține acest lucru este în mod cert un ipocrit. Hazardul readuce pofta latentă de a spera. 

Hazardul e un musafir nepoliticos. Nicicând n-o să-ți deschidă ușa pe bază de invitație. El are o cheie cu utilizare universală, independent de uși, de felul lor de a se închide sau a se încuia. 

În codru moare timpul.

Sub paşi grei se frâng frunze uscate
Şi urla pădurea când se transformă-n praf;
Copacii se zburlesc şi păsări îşi iau zborul,
Se scurge toamna-n aripi, rugină şi noroi.

Pustiu. Se-aude vântul izbind copacii goi,
Vin nopţile-napoi, se-ntoarce bezna cruntă .
Doar corbii mai depun sub cerul de apus
O rugă moştenită din vremuri vestejite.

Auzi? Se strigă nume din scorburi părăsite,
Şi vocile le spală o ploaie grea şi rară
Se-neacă amintiri şi putrezesc memorii.
În codru moare timpul.

Eternitate.

Oricât ne-am strădui nu ne putem roti ochii decât de la 0 la 12 pe cadranul ceasului. Le dublăm cu englezescul am/pm și obținem un 24 cu zi și noapte, de lungimi variabile în funcție de anotimp și echinocții și solstiții și ore date înainte și inapoi. Rătăcim o viață întreagă în același cerc ce înscrie secunde, minute și ore. Și construim zile, saptămâni, luni și ani. Și schimbăm bateriile ceasului până bateria biologică se oprește din funcționare.

Noi nu mai existăm, dar ceasul universal continuă să ticăie. Ne pierdem în timp, ori timpul nostru se pierde în noi și totul devine veșnic. Așa se spune. Că pășim dincolo. Acel „dincolo” despre care curg cuvinte în cărți construind pagini cu semnificații diferite. Acel „dincolo” de unde niciunul nu se mai întoarce în aceeași formă, să retrăiască aceeași viață. Locul în care ne mutăm mi-e deopotrivă necunoscut.

De aceea, cred că există două dimensiuni ale veșniciei. Cea măsurată în mod continuu și cea care nu mai poartă povara unui cadran rotund. Una conștientă și una dincolo de conștiința umană îmbracată în trup și înzestrată cu simțuri și rațiune. Suntem, ori asta cunoaștem noi, trecători prin ceea numesc eu „veșnicia cuantificabilă”. Cea în care domnește hazardul ființei, în care putem apărea oricând și disparea oricând. O loterie cu probabilitate necunoscută. Singurele valori pe care nu le poate lua sunt 0 și 1. 0 pentru că ne naștem și 1 pentru că nu cunoaștem data de încetare a funcționării noastre. Bineînțeles, fără a considera variabilele ce țin de liberul arbitru cu privire la proprietatea fiecăruia asupra propriei vieți, atunci când decizii particulare se substituie celor naturale.

Odată cu nașterea, pătrundem în necunoscut. Unul pe care ajungem să-l protejăm și să-l păzim, pe care-l modelează întâi părinții, apoi noi,  și care, fără tăgadă, devine viața noastră. Pentru că se transformă în ceea ce suntem și facem. Pentru că devenim și învățăm să cunoaștem. Acesta e rolul nostru: să învățăm.

În orice caz, avem reprezentări diferite ale vieții. Așa și trebuie să fie. Ceea ce mi se pare mie imperios necesar este să realizăm că încă una la fel nu primim. Și-n momentul în care ne însușim cu adevărat mesajul, începe prețuirea. Prețuirea ei și a timpului. Raționalizarea lui. Deși nu pare, suntem stâpanii propriului timp; singurul lucru pe care îl poate face singur este să-și continue drumul. Este un împătimit al mișcării continue, un capsoman care nu se oprește nici macar când trăim cele mai frumoase momente. Și când te gândești că e unul singur, iar noi suntem atâția...E inabordabil pentru că are o destinație. Și este lipsit de inima și sentimente. Normal! Ce-ar fi dacă inima i-ar fi frântă la fiecare oprire pe care o face pentru fiecare om. S-ar transforma într-un biet depresiv, deznădăjduit, fără speranță. Un veșnic martor al ultimei clipe. E trist. Poate trebuie să învățăm de la el. Da, îl putem personifica și putem converti toate lipsurile de mai sus în calități pe care să ni le însușim și la care să lucrăm în fiecare zi. N-o să se dilate, n-o să fie mai mult dacă ne schimbăm atitudinea față de el, dar  sa fie mai frumos daca ne-o schimbăm față de noi și cei din jur; dacă reușim să separăm corect lucrurile și acțiunile, să stabilim realele priorități, să nu mai medităm la ce-a trecut, ci să ne concentrăm asupra ce vine (atenție! Nu prea mult, căci să ne scufundăm într-un viitor prea puțin realist); să nu mai purtăm mantiile de victime, ci să devenim călăii momentelor prelungite care nu contribuie cu nimic la crearea ființei frumoase la care visăm. Știți, am ajuns să-mi dau seama că visele pe care le avem cu ochi deschiși, sau reveriile, cum sunt ele numite, dacă țin de puterile noastre, pot fi îndeplinite. Dacă ne concentrăm pe ce e cu adevărat folositor și reușim să ignorăm aproape tot ce ne poate trage în jos ( în special negativismul rezultat în urma comparațiilor de orice fel, dar preponderent financiare), vom fi cu siguranță în prima linie de căștigători. E o diferență între a lupta și a alege. Lupta ne transformă în învingători, dar ca să fim perdanți putem să alegem. Indiferența față de acțiune nu e ceva greu de obținut. E și gratuită și fară efort. Dar mai ales înșelatoare. „La ce bun să trudesc, dacă oricum n-o să am cât X?”. Well, ești sigur că a avea cât X  te va face fericit? Ești sigur că privești sau cunoști întreaga sumă a elementelor componente ale vieții lui X și că nu există nici măcar unul singur care să-l arunce în patima tristeții? Am mai scris despre erijarea în semenii nostri pe care-i considerăm exponenți ai unui tip de societate. Dar scanarea continuă a împrejurimilor în căutare de lei care par lei e un viciu care nu face decât să ne tragă în jos. E cumplită deznadejdea. Mai ales cea inoculată.

Cred și nu cercetez. Doar dacă am încredere deplină. Nu știu dacă atitudinea aceasta este privită cu ochi buni ori nu, însă este singura pe care doresc să o adopt și care îmi plasează conștiința într-un spațiu de liniște și pace pe linie de credință.

Durata vieții, părinții, unele evenimente, sunt elemente ale unei loterii. Trebuie să știm, să învățăm să facem din ea lozul câștigător. Pentru noi. Să nu ne ghidăm după regulile societății dacă ele nu ni se par în totalitate potrivite, dacă nu ne împlinesc și dacă nu simțim că ne poartă pe drumul cel bun. Trebuie, cred eu, să privim cu ochi blânzi viața și să ne gândim că nu ne va fi întotdeauna pe plac, că va insera pe parcursul său situații neplacute, dar și evenimente care merită din plin trăite. Trebuie să o duc la persoana a treia, ca să justific dorința de a o trata cu respect. Și trebuie să o respect pentru că îmi aparține. Trebuie, într-adevăr, să facem asta tot timpul; dar ce reprezintă „tot timpul” în fața eternității? Este tocmai segmentul nostru pe axa -infinit, +infinit. Viața noastră. S-o privim deci cu responsabilitate și îngăduință și să-i oferim prezumția de nevinovăție, pentru că nu e altceva decât suma activităților noastre dirijate de liberul arbitru.

Nu, n-avem timp. Mi-a luat ceva vreme să ajung la această concluzie. În speță, pe termen lung se simt efectele importante ale acțiunilor noastre. Iar până acum, la numai 23 de ani, n-am avut ocazia să simt consecințele termenului lung. Dar încep să apară. Astfel am ajuns să-mi dau seama că 3-5 ani, nu mai exprima planuri de termen lung, ci un viitor tare apropiat, care-și face prezența simțită mai devreme decât ne-am dori. De aceea trebuie să ne facem o introspecție rapidă și profunsă, să ne descoperim sau redescoperim și să dăm din noi ce-i mai bun. 

Am terminat de curând „Căderea Constantinopolelui” de Vintilă Corbul, un anonim pentru cei mai mulți ( și pentru mine, până în liceu), dar al cărui har literar mă face să mă plec înaintea lui și să recomand cu mare încredere și deosebită plăcere acest roman. Ce am învățat din cele 1100 de pagini parcurse fără a sări un cuvânt, este că, într-adevăr, istoria o scriu învingătorii. Dar ca să fii învingător n-ai voie să ai încredere. Te poate ruina. Capitala Bizanțului n-a picat în mâinile turcilor pentru că raportul numeric al armatelor celor două puteri a fost de 1:100, ci pentru că salvarea sa a stat în mainile tradării. E greu să cunoști oamenii de la început. Dar după ce-i cunoști e vina ta dacă te răpun. Și-atunci ei vor scrie istoria. Așa cum vor ei.

PS: știați că între 0 și 1 există o infinitate de numere? 0,01, 0,001...0,1, 0,11....1. Bine, îmi dau seama când scriu că nici măcar nu sunt în ordine crescătoare. Dar nu aș sti cu care să încep după 0. Ca o completare, îndraznesc să va recomand filmul „The fault in our stars”. O lecție pe cinste.
Deci, dragii mei, avem de-a face cu 3 veșnicii. Iar noi o trăim pe-a noastră:”a forever within a number of days”

veșnicie
timp necuprins
infinitate
eternitate
dragoste.

Ireversibil.

Se prăvălesc pe culme

Doar stânci ce poartă urme,

Doar flori de mult uscate,

Doar frunze scuturate.

Nimic nu mai rămâne

Din drumul lor spre vale.

Ploaia face fărâme

Din descendenta cale.

Un vânt nou, inodor,

Izbi-va culmea veche

Și amintirea lor

Nu va avea pereche..

Nu-i cale de întors,

Ci vor rămâne-n vale.

Din înălțimi veni-vor

Sânci, flori, pe-aceeași cale.