Nihil est.

Imposibilitate. Acesta este cuvantul care defineste in totalitate si in profunzime o situatie financiara apropiata de zero. N-ai bani, nu existi, mai pe scurt. Ziua de astazi mi-a dovedit, fara tagada, ca fiecare pas pe care il faci este conditionat de o anumita suma de bani. Fie ea una insignifianta, care te ajuta sa cumperi o sticla cu apa intr o zi fierbinte de vara, fie una imensa notata pe cec-ul ce urmeaza sa fie schimbat pe un iaht. Chiar daca nu exista putere de compaatie intre cifrele si numerele despre cae vorbesc,am realizat astazi, ca este, practic vorbind, nu doar dificila, ci chiar puternic oneroasa orice forma de trai, daca acesta nu impune o suma decenta care sa asigure omului painea de toate zilele si toate acele lucruri adiacente ei. Cele mai simple, de altfel, nu fac niciun fel de referire  la 'bunurile de lux' care , bineinteles, urca individul in ierarhia sociala. Oameni de rand sa ne numim si nu putem trece strada fara bani in buzunar.
Ne temem de faptul ca in viitor putem fi condamnati la o viata a carei traiectorie nu are voie sa se abata de la traseul 'slujba/serviciu/job', deoarece lucrurile ce o compun (casa, masina, bunuri personale) reprezinta, in mare masura, imprumuturi pe care trebuie sa le inapoiem intr-o anumita perioada. De cele mai multe ori una care se intinde pe lungimea mai multor ani. Cam jumatate din viata. Asta in cazul in care ies din schema anumite 'ajutoare conexe' propulsate din conturile parintilor, ori datorate fortuitului(castig la loterie, mosteniri neasteptate, etc). Suntem, intr-adevar, in expectativa unei astfel de vieti. Una formata din ipoteci, datorii, care ne obliga la pedeapsa perpetua a stresului, a incapacitatii de urmarire a viselor pe care le avem de mici, a obligativitatii de a ne darui unor obiceiuri neplacute, a unor rutine bine remunerate, dar insuficiente sufletului, sa ne vindem toata viata pentru banii pe care urmeaza sa-i obtinem la sfarsitul fiecarei luni. Iar acesta este un scenariu fericit, cel in care primele cifre si numarul de zerouri din salariu ne permit sa ne angajam la achizitionarea unui acoperis deasupra capului.
Spun asta acum, la aproape 22 de ani, in conditiile in care viitorul nu-mi poate fi asigura ex ante. Iar pozitia mea fata de viata o iau mai multi jucatori ai generatiei mele. Si nu numai. Am alergat astazi pe holurile a doua etaje, unde, in cateva ore s-a dus tot ce era numerar in portofel si parte din ce aveam pe un card. Si aveam. Multumesc lui Dumnezeu, au fost acolo. Si nu pentru placeri lumesti caracteristice oamenilor, ci de nevoie am 'aruncat' cu bani in stanga si in dreapta. Si mi-am dat seama ca nu suntem potentiali sclavi sau aspiranti la sclavie, ci ca, si fara acele bunuri care ne transforma-n robi, tot nu scapam de povara acestei griji.  E de ajuns sa avem nevoie de ceva, mic, mare, e un ceva ce costa. Si zilnic ne izbim de aceste'ceva-uri'.
Din fericire, familia sau prietenii nu sunt 'ceva', sunt acel ceva gratis, acel ceva pe care trebuie sa-l exploatam sufleteste fara mila, bineinteles in sensul bun. In afara de suflet, nu putem decat sa ne subjugam dictonului: "Am bani, deci exist!". Din pacate.

Arde.

Tocmai pentru focul care ma arde incet,
Care-mi mistuie inima si gandurle cele mai indepartate de tine.
Care transforma in scrum zidul in spatele caruia te-am izolat,
Care izbucneste cand nici nu ma astept
Si se inteteste cu orice rafala de ganduri, de voci, de imagini, de nume si vise.

Focul asta care arde mocnit
Si deodata se transforma in lava,
Inghitindu-mi linistea.

Focul asta care scoare fumul
Ce-mi inabusa orice putere, speranta.

Focul asta naprasnic,
Ce ma raceste mereu si mereu
Va mai arde.

Iar eu voi sufla in el sa se stinga.

Numai eu.

Voi ști numai eu

Cât cer s-a stins 

Când stele căzând

Mi-au ars sufletul.

Voi crede numai eu

În soarele care 

A apus

Odată cu „noi”.

Voi simți numai eu 

Roua dimineților 

Stropindu-mi pielea

De sub mâinile tale.

Voi cântări numai eu

Apa

care, curgându-mi din ochi,

M-a salvat de la înec.

Voi rupe numai eu

Pagini din trecut

Și le voi da foc

În mine.

Voi privi numai eu

La clipele din trecut

Și-atunci numai eu

Îmi voi aminti de tine.

Voi ști numai eu 

Cât cântarea în ochii tăi iubirea mea

Și cât în ochii mei,

Hon.

Cealaltă și celălalt.

Cealaltă față a oamenilor poartă masca trădării.
Cealaltă inimă  e împietrită.
Cealaltă clipă ce fu a desfătării s-a scurs în nu mai mult de-o clipă.
Cealaltă vorbă purtată-n vânt  era prevestitoare.
Cealaltă stea pe cerul stins n-avea culoare.
Cealaltă mână prinsă-n mană nu era mâna mea.
Cealaltă ploaie de vară era mai caldă, pot să jur.
Cealaltă bancă pe care n-am stat era vopsită, ne lăsa urme.
Cealaltă carte pe care-am citit-o era cu lacrimi la final.
Cealaltă femeie pe care am iubit-o, de fapt, nu , n-am iubit-o.
Cealaltă viață de-o voi trăi, va fi o altă viață.

Celălalt vis pe care l-am avut era nedeslușit.
Celălalt suflet din mulțime era necunoscut.
Celălalt ieri e mai departe de o zi-n trecut acum.
Celălalt car cu fân a luat-o pe alt drum.
Celălalt telefon suna mai tare.
Celălalt chip din poză era mai luminos.
Celălalt fir de ață era stătea în ac mai bine.
Celălalt drum pe care-o apucasem era anevoios.
Celălalt zâmbet, ușor forțat.
Celălalt dor cerșește iubire.

Celălalt pentru cealaltă va însemna mereu mai mult.
Dar cealaltă pentru celălalt o clipă numai din trecut.

Bilant pe anul 2.

Parca mai ieri cutreieram petrnu prima data strazile Bucurestiului, si iata-ma azi dand indicatii unora care nu stiu incotro s-o apuce pe drumurile intortocheate ale Marelui Oras. 2 ani. Maamaaaa, cate se pot intampla in doi ani fara sa-ti dai seama! Cat de repede pot alerga pe langa tine, ori merge in pas cu tine anii pe care  toata lumea ii considera 'cei mai frumosi din viata'.
Asa cum obisnuiesc, la finele unei actiuni trag linie si vad cu ce m-am ales pentru munca pe care am prestat-o. La finalul anului 2 dupa linie stau multe lucruri, intamplari si oameni, mai ales oameni. Stiti, va mai spuneam eu si-n alte postari ca sunt un fan al oamenilor, iar in anul ce-a trecut am reusit sa-mi dezvolt fanatismul.
Am trait, am cunoscut, am trecut peste vechi probleme, am dat de altele noi, le-am rezolvat si pe alea si , ca ciupercile dupa ploaie s-au ivit altele. Dar asa suntem  noi construiti sa ne plangem, deci trebuie sa le invoc. Am invatat in anul doi, am invatat la scoala, am invatat din intamplari, ale mele si ale altora, am legat prietenii, am rupt prietenii, am consolidat prietenii, am descoperit, am ras, am plans, am mai aruncat din mancarea pe care mi-a trimis-o mama, am luat vitamine, am slabit groaznic, am mai pus kilograme apoi, am dansat, am baut ( nu doar suc), am trecut cu bine prin cele 2 sesiuni ( 3, cu aia de comnicari stiintifice:))), am daruit si am primit cadouri.
Cea mai importanta actiune de anul acesta a fost c-am iubit. Am iubit mai mult decat in anii precedenti, mi-am dat seama ca iubirea e nelimitata. Si ma refer aici, in primul rand, la parintii mei. Poate cu cat cresti, inaintezi in varsta si treci prin unele experiente, iti dai seama ca niciodata nimeni nu os a te iubasca asa cum o fac ei si nimeni n-o sa ti fie aproape neconditionat asa cum iti sunt ei. Fie ca mama se afla la 300 km si tata la peste 2000.
Am cunoscut oameni noi datorita fortuitului. Oameni deosebiti care au intrat in viata mea fara sa-mi dau seama, iar cand am facut-o n am mai avut putere decat sa ma bucur. Am primit caldura si am oferit la randul meu. Am ascultat cuvintele lor si mi-a facut bine atunci cand eram facuta bucati, am primit sfatul lor si am facut cea mai buna alegere, i-am sunat si au fost acolo pentru mine. Chiar daca sunt atat de noi. (Ma gandeam acum, ca sunt unii oameni ca lucrurile alea noi care se uzeaza pana trebuie sa le aruncam, si, intr adevar am avut parte si dintr-astia, dar 90% am avut parte de oameni noi care raman noi pentru totdeauna, care nu-si schimba infatisarea, care nu-si pierd zambetul, ca au aceeasi tonalitate in voce si care, mai ales, sunt sinceri). Oameni care alaturi de ai mei m-au ajutat exact atunci cand mi-a fost mai greu. Oameni pe care ii admir pentru ce sunt, pentru ce fac, pentru cum fac, pentru cum infrunta viata, pentru cum depasesc problemele, pentru cum se iubesc, pentru cat sunt de frumosi, intelegatori, extraordinari.

Eu fara oamenii acestia nu as putea trai.

Iti multumesc, anule 2, pentru oamenii care s-au remarcat prin excelenta: mama, tata, Andra (ca-ntotdeauna), Cami, Alex, Ana,Ioana, Geo, Sara, Lavi, doamna Luminita! Va multumesc si voua, dragele mele domnisoare, doamne si domni! Va multumesc!

Cer in ochi de copil. Tabloul ochilor pe care vreau sa-l inramez.

Ati vazut vreodata cerul? Normal. Dar l-ati privit vreodata atunci cand e limpede, fara nori, cand exprima? Daca da, ce vi s-a parut ca exprima? Profunzime? Imensitate, dor necuprins, puritate? Ori desertaciune, gol, panza goala pe care mana unui pictor iscusit poate 'intrupa' o poveste nescrisa?
Ei bine, eu am privit cerul in ochii unui copil. Am fost zguduita de imensitatea privirii, mi s-a zbarlit parul pe mana simtind launtrul acelor ochi minunati. Stiti ce mi-a inspirat, ce mi-au transmis mie acei ochi memorabili? Intelepciune. Da, profunzimea intelepciunii absolute. Si nu glumesc si nici nu exagerez, ci doar incerc sa descriu ce senzatie mi-a inoculat momentul in care ochii nostri au facut contact. Nu e prima data cand interactionam vizual, si nu e prima data cand imi dau seama ca e un copil enorm de 'matur' in anumite situatii, dar copil, nu uit ca e un copil inconjurat de aura naivitatii si a frumusetii copilariei. Dar in seara asta m-a socat. AM auzit , pe parcursul timpului, a vietii mele, ca intelepciunea vine de la cei mici. Si in repetate randuri m-am intrebat cum e posibil sa o identificam in ei, fara sa o asociem cu fortuitul. Ei bine, astazi am atins punctul de cunoastere a acelor vorbe, si AM SIMTIT intelepciunea, nu am descoperit-o in vorbe sau in  comportament. A fost o clipa ce m-a facut sa realizez ca sunt mica, foarte mica si ca stiu putin, foarte putin in comparatie cu copilul. A fost o clipa in care am invatat dintr-o privire, o privire care era, parca, incarcata de ani, de experiente, de milostenie, de cunoastere, o cunoastere care m-a strapuns, care m-a transpus intr-o lume reala. Lumea copiilor. Jucarii, desene animate, biciclete, vorbe stalcite, zambete de copii, toate acestea sunt si raman ale copiilor dar intelepciunea, Doamne, intelepciunea este ceea ce putem noi desprinde din ei.
Stiti cu totii tablourile lui Tonitza. Daca nu, macar ati auzit de ochii pe care-i picteaza si pentru care e celebru.  Niste taciuni pe chipuri care nici macar nu par frumoase. Poate acum il inteleg pe Tonitza, poate inteleg pictorii care sunt cunoscuti pentru un element distinctiv. E minunat cand intelegi ceva!

Am invatat astazi. Intr-un moment am invatat tot!
Felicitari, parinti pictori ai celui mai frumos tablou.

Elogiu pentru un cârlig prins în piept.

S-a desfăcut ușor, parcă mult prea ușor.
Și m-a lăsat să respir.
Plămânii s-au dsprins din strânsoare,
iar inima a revenit la locul ei.
Ar fi trebuit să rămână o gaură urâtă,
să curgă sânge.
Nici gând.
Totul e curat pentru cicatricea altei răni.
Una care să fie, într-adevăr, rană.
Dar am simțit durerea...
Cărligul stătea agățat și trăgea.
Trăgea sufletul spre alte vremi.

L-am agățat acum de-un sac cu gânduri
în care am pus pietre de moară,
și l-am aruncat într-un hău.
să fiu sigură căacest cîrlig n-o să se mai înfinga
în pieptul meu.