La o aruncătură de zar

 Când se ridică ziua din cuibul ei de noapte

Și-alungă mii de stele din vise și coșmaruri,

M-apropii fremătând de tablă și de zaruri

Și îmi încerc flămând norocul printre șoapte.

 

Când soarele se mișcă încet către amiază,

Împrăștiind lumină pe gânduri și pe sate,

Din zaruri zvârl o șansă ce cade și se zbate.

Sub ochii mei un nor a mai ucis o rază.

 

Când focu-aprins din cer își stinge vâlvătaia,

Și ziua se întoarce în cuibul ei nocturn,

Închid în tablă șansa și jocul meu diurn,

Las sfatul blând al nopții în vis să mă atingă.

 

Când mâine se-nfiripă în lume și în mine,

Și șansa prinde viață când tabla se deschide,

Oi arunca iar zaruri ce or cădea perfide

Și-or alunga norocul până mi s-o cuvine.

 

Încerc întotdeauna când vine dimineața.

În zarurile mele se-ascunde simplă viața.

Liniște, iubim!

Tara: Dacă am iubit? Nu, nu cred. Nu știu ce e iubirea. Ii cunoști definiția?

Eva: Iubirea n-are definiție, e ceva ce simți. Ca teama, ca senzația de râs, ca auzul, ca frigul, ca parfumul, ca vântul care-ți mângâie urechile șoptindu-ți.

Tara: Aș zice, deci, că iubirea e o metaforă, mai degrabă. O minciună ilustrată in cuvintele cărților, în vorbele unui vânt mut, in râsul surd al soarelui și in feeria nocturnă a lunii.

Eva: Iubirea e aer și poveste, privire și destin, carte și scriitor.

Tara: Ei, aș. Iubirea asta a ta e flux nervos, conexiune sinaptică, dictare cerebrală. E raționalul incontrolabil care o ia la goană printre crengile emoțiilor, alergându-ți sângele prin corp mai repede. E hipertensiune, îți spun eu.

Eva: Incredibil! O zici de parcă iubirea e o boală.

Tara: Demult și de vecie. Fără leac si fără scăparee. E îngerul care-ți împrumută aripile sale să zbori și demonul care te târăște în străfundurile fierbinți ale chinului. E rai și iad.

Eva: Iubirea e mereu dualitate. Maica Tereza spune că dacă iubești până la durere, nu mai există durere, există iubire. Fără durere nu există iubire.

Tara: Serios? Fără durere nu există nici vânătăi.

Eva: Tu chiar nu crezi in iubire?

Tara: Nu e chiar așa. Nu fac din ea un dumnezeu. Al câtălea simț ar fi iubirea asta, dacă e atât de multă simțire? De-ar fi să-i dau eu o definiție, căci tu umbli pe câmpuri metaforice, iubirea e lumea proprie pusa la picioarele care știu cum s-o facă un covor roșu și nu unul de care își steargă tălpile la intrare. Iubirea e omul care știe să facă asta. Ea nu există în afara oamenilor.

Eva: Oamenii aduc, deci, iubirea. Ei te fac s-o simți.

Tara: Greșit! Aici începe durerea, dacă o privești așa. Dacă iubirea asta se naște in tine, îți aparține. Nu e a altcuiva. Nu e o ofrandă adusa de alții ție, că n-ai nici domiciliul, nici reședința în Olimp. Dacă trăiești orice sentiment în afara rațiunii tale, o să găsești întotdeauna vinovați. O să fii ipocrit. O să faci din tine o proiecție în alții. Ceilalți sunt parte din apa care udă ce simți. Rădăcinile sunt în tine.

Eva: Și cum faci când te simți gol de ceilalți? Când ei nu sunt. Când iubirea e absentă și dorești să o sădească cineva în tine?

Tara: Adică tu-mi spui mie că te prezinți un interior gol în fața cuiva și te aștepți să-l umple cu iubire? Iubirea ta pentru respectiva el? Tu ce-i oferi în schimb? Golul? Vezi tu, nu e un barter echitabil. Ceri prea mult din afară și prea puțin de la tine.

Eva: Da, dar nu e asta iubirea? Sentimentul de împlinire?

Tara: Ți-am zis că nu știu să o definesc. Eu aleg să nu iubesc, ci să ofer. Să nu cer, ci să aștept. Prefer să intru desculță, ca să nu fac zgomot când plec.

conjuncții de dragoste

și vocea ta cu gust de vin,
dulceag, profund, amețitor,
mă-mbată ca un tril divin,
un crunt delir amăgitor.

și ochii calzi zâmbind senin
în ochii mei scăldați de dor,
pictează-n mintea mea culori
de insomnii și de amor.

și pielea mea sub mâna ta,
scâncind încet, ca o vioară.
te simte azi de parc-ar fi
atinsă pentru prima oară.

și tu, același tu pe care
l-am cunoscut sub cerul stins,
iar astăzi nu mai am răbdare
să-l întâlnesc.

Banii

Vezi, nu au nici viață, nu au nici nume
Și nici nu se-nchină niciunui zeu.
Le tremură-n față o-ntreagă lume,
Căci sunt dumnezeul meu și al tău.

N-au forță deloc, nici să se urnească,
Dar umblă Pământul pe urmele lor,
În ei stă puterea omul să-l sărăcească,
Să-l facă stăpân e la fel de ușor.

N-au creier să ceară, ori să gândească,
Dar totul se mișcă la porunca lor,
Se plimbă prin case să proorocească
Un cult vechi, păgân și amăgitor.

N-au glas să spună sfaturi, dorințe,
Dar îi ascultăm, căci „banii vorbesc”,
Și-i facem motiv de stăruințe,
De ei depinde tot ce-i lumesc.

N-au brațe să pună vreo temelie,
Dar ei construiesc vieți și fericiri,
De-s tablă, ori plastic, bucăți de hârtie,
Cu surle declară noi înrobiri.

N-au inimă, capabili nu-s de iubire,
Dar îi adorăm, îi vrem, îi slăvim,
De-ai zice că-n drumul spre nemurire
Sunt mijlocitori. Și-atunci îi iubim.

Tuturor ne e greu

Te plângi întruna de dureri,
În astă lume rece, crudă,
Trăiești învins de neplăceri,
Privești în gol oglinda hâdă.

Suspini că aia îți lipsește,
Că cealaltă ar fi degeaba,
Că n-ai bani să trăiești regește,
Că nu te mulțumește treaba.

Te uiți cu jind în stânga, dreapta
Și parcă alții-s fericiți,
Te-ntrebi cum s-o-mpărți soarta
La norocoși și obidiți.

Ai vrea să ai noroc, să fie
Doar lapte, miere-n bolul tău,
Uitând încet de agonie
Să nu mai știi ce-i ăla greu.

Dar sacul singur nu se umple,
E lesne de-nțeles că Domnul
Ne pune minte între tâmple.
De-o folosește, știe omul.

De rodul muncii tale-i banul
Și contul gras te împlinește,
Să nu te plângi că trece anul
Și sufletul îți flămânzește.

Cînd zâmbetu-și găsește casă
Pe chipul tău muncit de ani,
Nu ești sistem sub o carcasă,
Ești om și dincolo de bani.

E greu, confuz în lumea asta,
Nu știi de ziua care vine
E calmă, dulce, ori năpasta
Se-avântă-n goană către tine.

Privești în viitor cu teamă,
Căci de ți-e buzunarul gol,
Nu știe nimeni cum te cheamă,
Ești o ființă de subsol.

E loc de toate, rău și bine,
Nimic nu iartă omul care
Muncește-ntruna și se ține,
Fără să cadă din picioare.

Totul sau nimic

Mereu e totul sau nimic,
Suntem hapsâni, le vrem pe toate,
Nu-i bun nici răul cel mai mic,
Ni-i sarea dulce în bucate.

Se nasc furtuni doar dintr-un nor,
Țânțaru-i armăsar de-o viață,
De omu-ar ști că-i trecător,
Poate-ar privi mai mult în față.

Atârnă greu de conștiință
Tot timpul „ce-a trecut degeaba”,
Ne-apropiem de neființă
Și nici nu știm care ni-i graba.

Ne pierdem timp prin mărunțișuri,
Dar nu-l găsim cu ușurință,
Stând strecurați prin ascunzișuri,
Din prieteni facem o dorință.

Aș vrea să ne oprim o clipă,
Chiar dacă ceasu-ntruna bate,
Și-aș vrea să nu ne fie frică
De omul ce-l lăsăm în spate.

Să nu ne punem întrebări
La care nu putem răspunde,
Pierduți etern în căutări,
Dăm ani din viață, nu secunde.

Să inspirăm, să expirăm
Și să ne ținem strâns de mână,
Să nu ne mai abandonăm
Într-un sfârșit de săptămână.

Aș vrea să cerem ajutor,
S-avem curajul neputinței.
Iar de iubim, ori de ni-i dor,
Să nu-ngrădim pofta ființei.

Eul tău.

Nu mai avem nimic de împărțit,
pentru că deja ne-am oferit tot.
Și agonie, și extaz, si frică, și curaj.
Ne-am dat mâinile și ne-am împrumutat bătăile inimii.
Te-am văzut gol și ai privit prin mine cu ochii minții.
M-ai văzut goală și am atins plămada sufletului tău.

Ești divinitata propriei ființe, mă-nchin harului tău,
Ești cerul plăpând al stelelor care au putere s-apară,
Ești infinitul dincolo de care am învățat să număr.
Ești muntele înalt pe care ai urcat.

Apusul și răsăritul sunt ale tale și ale mele deopotrivă.
Același soare le naște, același soare ne mângâie.

Sunt apa mării care curge prin cugetul sărat al vieții,
Sunt suflul dincolo de care se naște vântul conștiinței mele,
Sunt aripa smulsă și-nfiptă în cerneala sângelui tău,
Sunt adâncul în care mi-am plantat rădăcinile.

Trecutul și viitorul sunt ale mele și ale tale deopotrivă.
Același prezent le privește cu nostalgie și patimă.

Am devenit tu când tu ai devenit eu.Un eu nou. Eul tău.