Cuvantul poate fi oricand un mijloc imperfect de comunicare, dupa cum zicea Zacharias Lichter, "tot ce e sens, continut real, scapa printre silabe ca aburul prin tevile sparte".
La inceput a fost Cuvantul. A fost, deci, primul. A precedat Totul. Nu sunt in masura sa procedez la interpretari biblice, nici macar sa-mi expun o parere cu privire la decizia lui Dumnezeu de a aseza Cuvantul in Nimic. Poate pentru a contura Universul dupa forma sa.
Mi-ar placea sa-i atribui Cuvantului o forma geometrica, una regulata, dar ma izbesc de intrebarea: cand vreodata a fost natura Cuvantului perfecta? Cand au putut oamenii sa exprime numai prin vorbe ceea ce au dorit, DE FAPT, sa spuna?
Tot ceea ce spunem e decisiv. Tot ceea ce emitem pe care orala nu mai putem retrage. Ca e adevar sau minciuna, odata spus nu mai poate fi luat inapoi. Si poate, bineinteles, sa faca rau sau bine. Dar nici macar asta nu putem anticipa. Exista posibilitatea sa mintim cu un scop bun, pentru a proteja, pentru a mentine bunastarea in relatiile interpersonale. Dar cum stim noi ca, intr o zi, adevarul modelat dupa propriile cuvinte nu se va intoarce in forma sa naturala impotriva noastra? N-avem de unde sa stim. Putem doar spera ca intentia (buna, in esenta ei, protectiva, chiar) isi va mentine credibilitatea si nu va fi nici sfaramata de matorii inatamplarilor reale. Dar nu mintim numai din condescendenta fata de semeni. Mintim si din nestiinta, din grandomanie, din prostie, de nevoie uneori( pentru a ne sustrage unor situatii neplacute, pentru a nu participa la evenimente care ne pot provoca probleme). Dar cel mai daunator motiv din care mintim este rautatea. Atunci cand transformam cercul (Cuvantul perfect) intr-o forma geometrica atat de neregulata, incat nu mai e chip sa o readucem la o forma apropiata de cea initiala nici dupa straduinte de ani de zile. E combinatia aceea de cuvinte care nu doar deformeaza adevarul, ci il ascunde in spatele unor fraze rostite cu buna stiinta, cu precizie elvetiana, care tintesc exact modificarea starii sufletesti a cuiva, a relatiilor sale cu alte persoane, a defaimarii fara motiv, a conturarii unui cadrul pe care , mai apoi, sunt asezate alte si alte cuvinte distantate de adevar si care, in final, duc la o constructie consolidata impotriva careia 'inculpatul' nu are nicio sansa sa actioneze. Aceste cuvinte sunt cele pe care ar trebuie sa le smulgem din mintile noastre, pentru a nu apuca sa le rostim, pentru ca, fiti siguri ca odata inceputa hora, trebuie sa jucam in ea. Inchei aici despe puterea distructiva a Cuvantului, pentru a ma axa pe varietatea interpretarilor la care poate fi supus.
Oamenii. Doamne, oamenii sunt cele mai bune personaje dintr-o comedie atunci cand vine vorba de cuvinte. Suntem cu totii oameni, de altfel, si nu numai o data ni s-a intamplat sa punem vorbe in gura cuiva, ori sa ne inchipuim ceea ce , de facto, acea persoana a spus. Exista si aici un drum care intalneste intr-un punct trei cai, doua prin care se poate abate de la drumul intial si una care-l mentine pe calea pe care s-a pornit interlocutorul sau. O eliminam, deci, pe cea care aduce sensul real si intelegerea binevoitoare a cuvintelor cuiva si ne oprim asupra celor care se indeparteaza voit, ori fara dorinta de la ruta initiala. Am facut cu totii asta la un moment dat si as fi, cred, ipocrita sa fac aici referire numai la ceilalti, oamenii din jurul meu pe care ii cunosc sau nu. Dar nu numai o data vorbele mi-au fost interpretate. Pentru ca asa suntem noi creati. Sa vedem ce ne place, sa intelegem ce vrem, sa dam forma diferita unui fond creat fara intentii rauvoitoare. Pentru ca astfel putem sa defaimam, sa denigram, sa atacam o reputatie. Ce nu ne dam de fapt seama este ca, de cele mai multe ori, nu facem decat sa ne atacam pe noi. Asta in cazul in care preopinentii nostri cunosc realitatea in forma ei reala, caci, in alt caz, vor trai doar cu constiinta realitatii create de noi. De aceea spuneam: trebuie sa avem intotdeauna grija ce vorbim, ce scriem, pentru ca , odata introdus sub ochii cuiva, prin urechile cuiva, acel lucru nu mai poate fi retras. Oricat de eronat ori fantezist ar fi. Chiar daca l-am spus/scris fara a incerca sa aducem vreo alterare a parerilor cuiva despre altcineva. Oamenii, noi, adica, pentru a ne apara, pentru a ne comporta ca niste pauni care-si umfla cozile pentru a demonstra veridicitatea cuvintelor "ti-am spus eu!", pentru a-i indeparta pe altii, actionam, din lasitate,, din prostie, din reavointa, impotriva lor. Atribuim unui singur cuvant un monolog dostoievskian, creat dupa forma si asemanarea gandurilor noastre. Nu doar o data mi s-a intamplat si mie sa doresc a face bine, dar sa iasa prost. E cea mai des intalnita circumstanta orala/scrisa, care produce digresiuni semnificative de la Cercul despre care vorbeam mai devreme. Cazual exista, dupa cum spuneam, oameni care au o imagine clara a realitatii si nu-si insusesc ochelarii de cal ce le sunt inmanati. Acelea sunt , fara doar si poate, intamplari fericite, care deschid ochii tuturor. Exista, si nu ma indoiesc de asta, si alti factori care influenteaza cantitatea de adevar din cuvinte, cum ar fi durata relatiilor dintre oameni, intensitatea lor, culegerea de calitati si defecte pe care siau format-o unii despre altii pe parcursul vremii, poate chiar dorinta de a nu distruge aceste relatii pentru a crea altele noi. Caci nu doar din rautate au loc deviatiile de la adevar, in multe dintre cazuri ele pornesc de la o rafuiala mai veche intre alti oameni, unde apar pareri diferite, un cuvant asezat gresit, ori chiar o intreaga pledoarie cu privire la atentionarea "ti-am spus eu!" sau o alipire de opinii la "ma gandeam eu ca ceva nu e in ordine".
Din pacate, nu putem nici sa nu vorbim. nu ne putem erija in protectorii adevarului suprem pe care il propovaduim la tot pasul, pe care il purtam cu noi tot timpul ca arma impotriva minciunii. E o imbecilitate sa credem asta. Putem, insa, sa le facem pe plac oamenilor. Nu sa incercam sa cream o intreaga poveste despre ce am zis, cand am zis, de unde a pornit si cum a pornit, pentru ca nu exista chip sa inlocuim ceea ce deja s-a format in mintea celuilalt cu realitatea noastra fara pic de neadevar in ea. De aceea, cel mai frumos este sa incercam sa ne cerem scuze. Sa le cerem, nu sa ne scuzam. Daca gasim in interiorul nostru puterea de a ne propti in fata altei persoane cu un sincer " te rog sa ma scuzi daca ti-am gresit", chiar daca greseala este una inchipuita, dupa cum bine stim, inseamna ca putem fi onesti fata de noi, putem sa ii dam celuilalt de gandit, de meditat, ori putem sa-i impamantenim credinta ca intr-adevar suntem vinovati. In cea din urma situatie nu ne ramane decat sa facem un pas in spatele usii, sa o inchidem cu decenta dupa noi, sa coboram scarile principale pe care am si urcat in vietile unor astfel de oameni si sa-i lasam sa-si continue existenta fara a ne mai intalni in curtea lor.
Antonimul care ne fereste cel mai bine de situatii de acest tip este tacerea. Cea mai buna prietena a noastra. Intr-un secret nu incap terte persoane decat daca nu mai e secret.
Ohoo, si cate ar mai fi de scris si cuvantat despre imperfecta forma de comunicare prin Cuvant.Trebuie doar sa ne ferim a face rau. De vorbit despre altii, de "barfit" cum se zice, cu totii vorbim, povestim, ne dam cu parerea, spunem ce ne supara, ce ne face fericiti, ne plangem sau laudam. Insa cand facem toate astea avem datoria sa ne si gandim ce forma iau cuvintele noastre in sufletele si mintile celorlalti.
E aproape imposibil, dar de foarte multe ori necesar.
Daca ale mele cuvinte au biciuit, imi plec fruntea si, dupa situatie,va rog, iertate sa-mi fie!
