luni, 16 septembrie 2013

Asfalt sepulcral.


Pomeții de sticlă se sparg de pietre,
Când cad izbiți de suflul durerii.
Implozia i-a sfărâmat rărunchii,
Făcându-i plămânii țăndări,
Iar aerul nu mai pătrunde.
Sita traheei și-a închis ochii.
Mâinile se încleștează în jurul pietrelor,
Ca ghiare de vultur furios
Și le smulg fără milă rădăcinile.
Venele îi sugrumaă picioarele,
Sângele i s-a închegat in ele
Și-o înțepenesc lungită pe asfalt.

In cioburile feței calcă tălpi goale
Și sângele curge încet spre inimă.
O altă viață îi posedă corpul acum.
A ei a părăsit-o.
S-a scurs în canalul de pe trotuar
S-a regăsit în mizeria din el,
Murdăria în care s-au desfătat ochii ei 
În momentul ce-a precedat căderea.
Și-a contopit existența cu lighioanele subsolului,
Și-a lipit conștiința de pereții umezi,
Pe florile de mucegai prinse de tavan.
Canalul se transformă în mormânt de suflete.
Au cazut în el prea multe vieți distruse.
S-au dezlipit de trup și s-au aciuat acolo,
S-au trasformat în șobolani
Și-au ros resturile lăsate de alții.

In stăpânirea altei vieți,
Cu căldura altui sânge,
Adună cioburile, se ridică și pleacă.
Lasă în cavoul deșertăciunii și deznădejdii
Pe vechea ea, a lui, a lor.
Și nu se mai împiedică.

Niciodată.

vineri, 13 septembrie 2013

Un ultim vers călâi.

Dă-mi chipul tern pe riduri
și zâmbetul pe lacrimi.

Dă-mi ochii închiși de soare
pe ochii închiși de lacrimi.

Golește-mi inima de dragoste
și umple-o cu venin.

Aruncă pietre mari pe strada
unde nisipu-i fin.

Albește-mi tâmplele,
acum cărbuni stinși

și-usucă-mi si privirile
ce-noată-n amintiri.

Lasă-mă pe vas ca
ca pe căpitan.

Acum că ti-am permis
Să mături tot pământul
Cu sufletu-mi și trupu-mi,
Să mă izbești de stănci,
să mă întorc în marea
rechinilor feroce,

Acum când încă zace
în mine demnitatea,
Aș vrea să-ți zgârii chipul
din mintea-mi posedată,
Să-ți ard privirile
din orice amintire
Și surdă să pot fi,
atunci când din imagini
Imi sună-n urechi glasu-ți,
un glas al despărțirii.

Ridică și te-mbracă,
Ia-ți haina de pe scaun,
Să-ti serg parfumul dulce
Din nările-mi curate.
Să iei tot de la mine
Și sărutări furate
și-mbrățisări pierdute
și chipul tău angelic
din creier să mi-l smugi.

Să legi cu funii groase
Și viața mea cu tine
Și clipa întâlnirii
și cea a despărțirii.
Să ștergi c-o gumă bună
tabloul încropit,
Căci nu e chip de ramă
Căci cred că ne-am grăbit.

Să bați din palme o dată,
iar eu să mă trezesc.
Să fiu hipnotizată,
din vis să mă opresc.
Să-mi zvârl pe o fereastră,
privirea cea pierdută
și-astfel s-alung pe veci
himera nevăzută.

Acum că ți-am permis
să faci din sange apa,
din gând să faci nalucă,
Pe câmpuri chipul tău
din ochi să mi se ducă,
Permite-mi să-ți închin
cu sufletul pe cuie,
Un ultim vers călâi,
din inima-mi călâie.

duminică, 8 septembrie 2013

Verba.

Cuvantul poate fi oricand un mijloc imperfect de comunicare, dupa cum zicea Zacharias Lichter, "tot ce e sens, continut real, scapa printre silabe ca aburul prin tevile sparte".
La inceput a fost Cuvantul. A fost, deci, primul. A precedat Totul. Nu sunt in masura sa procedez la interpretari biblice, nici macar sa-mi expun o parere cu privire la decizia lui Dumnezeu de a aseza Cuvantul in Nimic. Poate pentru a contura Universul dupa forma sa.
Mi-ar placea sa-i atribui Cuvantului o forma geometrica, una regulata, dar ma izbesc de intrebarea: cand vreodata a fost natura Cuvantului perfecta? Cand au putut oamenii sa exprime numai prin vorbe ceea ce au dorit, DE FAPT, sa spuna? 
Tot ceea ce spunem e decisiv. Tot ceea ce emitem pe care orala nu mai putem retrage. Ca e adevar sau minciuna, odata spus nu mai poate fi luat inapoi. Si poate, bineinteles, sa faca rau sau bine. Dar nici macar asta nu putem anticipa. Exista posibilitatea sa mintim cu un scop bun, pentru a proteja, pentru a mentine bunastarea in relatiile interpersonale. Dar cum stim noi ca, intr o zi, adevarul modelat dupa propriile cuvinte nu se va intoarce in forma sa naturala impotriva noastra? N-avem de unde sa stim. Putem doar spera ca intentia (buna, in esenta ei, protectiva, chiar) isi va mentine credibilitatea si nu va fi nici sfaramata de matorii inatamplarilor reale. Dar nu mintim numai din condescendenta fata de semeni. Mintim si din nestiinta, din grandomanie, din prostie, de nevoie uneori( pentru a ne sustrage unor situatii neplacute, pentru a nu participa la evenimente care ne pot provoca probleme). Dar cel mai daunator motiv din care mintim este rautatea. Atunci cand transformam cercul (Cuvantul perfect) intr-o forma geometrica atat de neregulata, incat nu mai e chip sa o readucem la o forma apropiata de cea initiala nici dupa straduinte de ani de zile. E combinatia aceea de cuvinte care nu doar deformeaza adevarul, ci il ascunde in spatele unor fraze rostite cu buna stiinta, cu precizie elvetiana, care tintesc exact modificarea starii sufletesti  a cuiva, a relatiilor sale cu alte persoane, a defaimarii fara motiv, a conturarii unui cadrul pe care , mai apoi, sunt asezate alte si alte cuvinte distantate de adevar si care, in final, duc la o constructie consolidata impotriva careia 'inculpatul' nu are nicio sansa sa actioneze. Aceste cuvinte sunt cele pe care ar trebuie sa le smulgem din mintile noastre, pentru a nu apuca sa le rostim, pentru ca, fiti siguri ca odata inceputa hora, trebuie sa jucam in ea. Inchei aici despe puterea distructiva a Cuvantului, pentru a ma axa pe varietatea interpretarilor la care poate fi supus.
Oamenii. Doamne, oamenii sunt cele mai bune personaje dintr-o comedie atunci cand vine vorba de cuvinte.  Suntem cu totii oameni, de altfel, si nu numai o data ni s-a intamplat sa punem vorbe in gura cuiva, ori sa  ne inchipuim ceea ce , de facto, acea persoana a spus. Exista si aici un drum care intalneste intr-un punct trei cai, doua prin care se poate abate de la drumul intial si una care-l mentine pe calea pe care s-a pornit interlocutorul sau. O eliminam, deci, pe cea care aduce sensul real si intelegerea binevoitoare a cuvintelor cuiva si ne oprim asupra celor care se indeparteaza voit, ori fara dorinta de la ruta initiala. Am facut cu totii asta la un moment dat si as fi, cred, ipocrita sa fac aici referire numai la ceilalti, oamenii din jurul meu pe care ii cunosc sau nu. Dar nu numai o data vorbele mi-au fost interpretate. Pentru ca asa suntem noi creati. Sa vedem ce ne place, sa intelegem ce vrem, sa dam forma diferita unui fond creat fara intentii rauvoitoare. Pentru ca astfel putem sa defaimam, sa denigram, sa atacam o reputatie. Ce nu ne dam de fapt seama este ca, de cele mai multe ori, nu facem decat sa ne atacam pe noi. Asta in cazul in care preopinentii nostri cunosc realitatea in forma ei reala, caci, in alt caz, vor trai doar cu constiinta realitatii create de noi. De aceea spuneam: trebuie sa avem intotdeauna grija ce vorbim, ce scriem, pentru ca , odata introdus sub ochii cuiva, prin urechile cuiva, acel lucru nu mai poate fi retras. Oricat de eronat ori fantezist ar fi. Chiar daca l-am spus/scris fara a incerca sa aducem vreo alterare a parerilor cuiva despre altcineva. Oamenii, noi, adica, pentru a ne apara, pentru a ne comporta ca niste pauni care-si umfla cozile pentru a demonstra veridicitatea cuvintelor "ti-am spus eu!", pentru a-i indeparta pe altii, actionam, din lasitate,, din prostie, din reavointa, impotriva lor. Atribuim unui singur cuvant un monolog dostoievskian, creat dupa forma si asemanarea gandurilor noastre. Nu doar o data mi s-a intamplat si mie sa doresc a face bine, dar sa iasa prost. E cea mai des intalnita circumstanta orala/scrisa, care produce digresiuni semnificative de la Cercul despre care vorbeam mai devreme. Cazual exista, dupa cum spuneam, oameni care au o imagine clara a realitatii si nu-si insusesc ochelarii de cal ce le sunt inmanati. Acelea sunt , fara doar si poate, intamplari fericite, care deschid ochii tuturor. Exista, si nu ma indoiesc de asta, si alti factori care influenteaza cantitatea de adevar din cuvinte, cum ar fi durata relatiilor dintre oameni, intensitatea lor, culegerea de calitati si defecte pe care siau format-o unii despre altii pe parcursul vremii, poate chiar dorinta de a nu distruge aceste relatii pentru a crea altele noi. Caci nu doar din rautate au loc deviatiile de la adevar, in multe dintre cazuri ele pornesc de la o rafuiala mai veche intre alti oameni, unde apar pareri diferite, un cuvant asezat gresit, ori chiar o intreaga pledoarie cu privire la  atentionarea "ti-am spus eu!" sau o alipire de opinii la "ma gandeam eu ca ceva nu e in ordine".
Din pacate, nu putem nici sa nu vorbim. nu ne putem erija in protectorii adevarului suprem pe care il propovaduim la tot pasul, pe care il purtam cu noi tot timpul ca arma impotriva minciunii. E o imbecilitate sa credem asta. Putem, insa, sa le facem pe plac oamenilor. Nu sa incercam sa cream o intreaga poveste despre ce am zis, cand am zis, de unde a pornit si cum a pornit, pentru ca nu exista chip sa inlocuim ceea ce deja s-a format in mintea celuilalt cu realitatea noastra fara pic de neadevar in ea. De aceea, cel mai frumos este sa incercam sa ne cerem scuze. Sa le cerem, nu sa ne scuzam. Daca gasim in interiorul nostru puterea de a ne propti in fata altei persoane cu  un sincer " te rog sa ma scuzi daca ti-am gresit", chiar daca greseala este una inchipuita, dupa cum bine stim, inseamna ca putem fi onesti fata de noi, putem sa ii dam celuilalt de gandit, de meditat, ori putem sa-i impamantenim credinta ca intr-adevar suntem vinovati. In cea din urma situatie nu ne ramane decat sa facem un pas in spatele usii, sa o inchidem cu decenta dupa noi, sa coboram scarile principale pe care am si urcat in vietile unor astfel de oameni si sa-i lasam sa-si continue existenta fara a ne mai intalni in curtea lor. 
Antonimul care ne fereste cel mai bine de situatii de acest tip este tacerea. Cea mai buna prietena a noastra. Intr-un secret nu incap terte persoane decat daca nu mai e secret. 
Ohoo, si cate ar mai fi de scris si cuvantat despre imperfecta forma de comunicare prin Cuvant.Trebuie doar sa ne ferim a face rau. De vorbit despre altii, de "barfit" cum se zice, cu totii vorbim, povestim, ne dam cu parerea, spunem ce ne supara, ce ne face fericiti, ne plangem sau laudam. Insa cand facem toate astea avem datoria sa ne si gandim ce forma iau cuvintele noastre in sufletele si mintile celorlalti.  
E aproape imposibil, dar de foarte multe ori necesar.
Daca ale mele cuvinte au biciuit, imi plec fruntea si, dupa situatie,va rog,  iertate sa-mi fie!

vineri, 30 august 2013

”Plângi!"

"Noaptea,
când e somnic in casa,
poti să plangi."

Tu mi-ai permis să plâng.
M-ai indemnat, chiar.
Mi-ai ordonat,parcă.

Și mai plânsesem până atunci,
dar fără dăruire.
Nu mai vărsasem lacrimi ușoare.

Apa ce-mi curgea pe chip era grea,
Durea, ardea.
Pielea imi sfaraia.

Simțeam cum ochii îmi sunt trași
de sforile lacrimilor.
Cum ies din orbite.

Viforul tristeții se întețea
în fața cristalinului
Și mă orbea.

Durerea era diferită.
Diferită de cea pe care o propui tu.
Acum vreau sa plâng.

Și plâng când vreau.

joi, 29 august 2013

Nihil est.

Imposibilitate. Acesta este cuvantul care defineste in totalitate si in profunzime o situatie financiara apropiata de zero. N-ai bani, nu existi, mai pe scurt. Ziua de astazi mi-a dovedit, fara tagada, ca fiecare pas pe care il faci este conditionat de o anumita suma de bani. Fie ea una insignifianta, care te ajuta sa cumperi o sticla cu apa intr o zi fierbinte de vara, fie una imensa notata pe cec-ul ce urmeaza sa fie schimbat pe un iaht. Chiar daca nu exista putere de compaatie intre cifrele si numerele despre cae vorbesc,am realizat astazi, ca este, practic vorbind, nu doar dificila, ci chiar puternic oneroasa orice forma de trai, daca acesta nu impune o suma decenta care sa asigure omului painea de toate zilele si toate acele lucruri adiacente ei. Cele mai simple, de altfel, nu fac niciun fel de referire  la 'bunurile de lux' care , bineinteles, urca individul in ierarhia sociala. Oameni de rand sa ne numim si nu putem trece strada fara bani in buzunar.
Ne temem de faptul ca in viitor putem fi condamnati la o viata a carei traiectorie nu are voie sa se abata de la traseul 'slujba/serviciu/job', deoarece lucrurile ce o compun (casa, masina, bunuri personale) reprezinta, in mare masura, imprumuturi pe care trebuie sa le inapoiem intr-o anumita perioada. De cele mai multe ori una care se intinde pe lungimea mai multor ani. Cam jumatate din viata. Asta in cazul in care ies din schema anumite 'ajutoare conexe' propulsate din conturile parintilor, ori datorate fortuitului(castig la loterie, mosteniri neasteptate, etc). Suntem, intr-adevar, in expectativa unei astfel de vieti. Una formata din ipoteci, datorii, care ne obliga la pedeapsa perpetua a stresului, a incapacitatii de urmarire a viselor pe care le avem de mici, a obligativitatii de a ne darui unor obiceiuri neplacute, a unor rutine bine remunerate, dar insuficiente sufletului, sa ne vindem toata viata pentru banii pe care urmeaza sa-i obtinem la sfarsitul fiecarei luni. Iar acesta este un scenariu fericit, cel in care primele cifre si numarul de zerouri din salariu ne permit sa ne angajam la achizitionarea unui acoperis deasupra capului.
Spun asta acum, la aproape 22 de ani, in conditiile in care viitorul nu-mi poate fi asigura ex ante. Iar pozitia mea fata de viata o iau mai multi jucatori ai generatiei mele. Si nu numai. Am alergat astazi pe holurile a doua etaje, unde, in cateva ore s-a dus tot ce era numerar in portofel si parte din ce aveam pe un card. Si aveam. Multumesc lui Dumnezeu, au fost acolo. Si nu pentru placeri lumesti caracteristice oamenilor, ci de nevoie am 'aruncat' cu bani in stanga si in dreapta. Si mi-am dat seama ca nu suntem potentiali sclavi sau aspiranti la sclavie, ci ca, si fara acele bunuri care ne transforma-n robi, tot nu scapam de povara acestei griji.  E de ajuns sa avem nevoie de ceva, mic, mare, e un ceva ce costa. Si zilnic ne izbim de aceste'ceva-uri'.
Din fericire, familia sau prietenii nu sunt 'ceva', sunt acel ceva gratis, acel ceva pe care trebuie sa-l exploatam sufleteste fara mila, bineinteles in sensul bun. In afara de suflet, nu putem decat sa ne subjugam dictonului: "Am bani, deci exist!". Din pacate.

marți, 16 iulie 2013

Arde.

Tocmai pentru focul care ma arde incet,
Care-mi mistuie inima si gandurle cele mai indepartate de tine.
Care transforma in scrum zidul in spatele caruia te-am izolat,
Care izbucneste cand nici nu ma astept
Si se inteteste cu orice rafala de ganduri, de voci, de imagini, de nume si vise.

Focul asta care arde mocnit
Si deodata se transforma in lava,
Inghitindu-mi linistea.

Focul asta care scoare fumul
Ce-mi inabusa orice putere, speranta.

Focul asta naprasnic,
Ce ma raceste mereu si mereu
Va mai arde.

Iar eu voi sufla in el sa se stinga.

miercuri, 3 iulie 2013

Numai eu.

Voi ști numai eu
Cât cer s-a stins 
Când stele căzând
Mi-au ars sufletul.

Voi crede numai eu
În soarele care 
A apus
Odată cu „noi”.

Voi simți numai eu 
Roua dimineților 
Stropindu-mi pielea
De sub mâinile tale.

Voi cântări numai eu
Apa
care, curgându-mi din ochi,
M-a salvat de la înec.

Voi rupe numai eu
Pagini din trecut
Și le voi da foc
În mine.

Voi privi numai eu
La clipele din trecut
Și-atunci numai eu
Îmi voi aminti de tine.

Voi ști numai eu 
Cât cântarea în ochii tăi iubirea mea
Și cât în ochii mei,
Hon.