Te plângi întruna de dureri,
În astă lume rece, crudă,
Trăiești învins de neplăceri,
Privești în gol oglinda hâdă.
Suspini că aia îți lipsește,
Că cealaltă ar fi degeaba,
Că n-ai bani să trăiești regește,
Că nu te mulțumește treaba.
Te uiți cu jind în stânga, dreapta
Și parcă alții-s fericiți,
Te-ntrebi cum s-o-mpărți soarta
La norocoși și obidiți.
Ai vrea să ai noroc, să fie
Doar lapte, miere-n bolul tău,
Uitând încet de agonie
Să nu mai știi ce-i ăla greu.
Dar sacul singur nu se umple,
E lesne de-nțeles că Domnul
Ne pune minte între tâmple.
De-o folosește, știe omul.
De rodul muncii tale-i banul
Și contul gras te împlinește,
Să nu te plângi că trece anul
Și sufletul îți flămânzește.
Cînd zâmbetu-și găsește casă
Pe chipul tău muncit de ani,
Nu ești sistem sub o carcasă,
Ești om și dincolo de bani.
E greu, confuz în lumea asta,
Nu știi de ziua care vine
E calmă, dulce, ori năpasta
Se-avântă-n goană către tine.
Privești în viitor cu teamă,
Căci de ți-e buzunarul gol,
Nu știe nimeni cum te cheamă,
Ești o ființă de subsol.
E loc de toate, rău și bine,
Nimic nu iartă omul care
Muncește-ntruna și se ține,
Fără să cadă din picioare.
duminică, 10 decembrie 2017
sâmbătă, 30 septembrie 2017
Totul sau nimic
Mereu e totul sau nimic,
Suntem hapsâni, le vrem pe toate,
Nu-i bun nici răul cel mai mic,
Ni-i sarea dulce în bucate.
Se nasc furtuni doar dintr-un nor,
Țânțaru-i armăsar de-o viață,
De omu-ar ști că-i trecător,
Poate-ar privi mai mult în față.
Atârnă greu de conștiință
Tot timpul „ce-a trecut degeaba”,
Ne-apropiem de neființă
Și nici nu știm care ni-i graba.
Ne pierdem timp prin mărunțișuri,
Dar nu-l găsim cu ușurință,
Stând strecurați prin ascunzișuri,
Din prieteni facem o dorință.
Aș vrea să ne oprim o clipă,
Chiar dacă ceasu-ntruna bate,
Și-aș vrea să nu ne fie frică
De omul ce-l lăsăm în spate.
Să nu ne punem întrebări
La care nu putem răspunde,
Pierduți etern în căutări,
Dăm ani din viață, nu secunde.
Să inspirăm, să expirăm
Și să ne ținem strâns de mână,
Să nu ne mai abandonăm
Într-un sfârșit de săptămână.
Aș vrea să cerem ajutor,
S-avem curajul neputinței.
Iar de iubim, ori de ni-i dor,
Să nu-ngrădim pofta ființei.
Suntem hapsâni, le vrem pe toate,
Nu-i bun nici răul cel mai mic,
Ni-i sarea dulce în bucate.
Se nasc furtuni doar dintr-un nor,
Țânțaru-i armăsar de-o viață,
De omu-ar ști că-i trecător,
Poate-ar privi mai mult în față.
Atârnă greu de conștiință
Tot timpul „ce-a trecut degeaba”,
Ne-apropiem de neființă
Și nici nu știm care ni-i graba.
Ne pierdem timp prin mărunțișuri,
Dar nu-l găsim cu ușurință,
Stând strecurați prin ascunzișuri,
Din prieteni facem o dorință.
Aș vrea să ne oprim o clipă,
Chiar dacă ceasu-ntruna bate,
Și-aș vrea să nu ne fie frică
De omul ce-l lăsăm în spate.
Să nu ne punem întrebări
La care nu putem răspunde,
Pierduți etern în căutări,
Dăm ani din viață, nu secunde.
Să inspirăm, să expirăm
Și să ne ținem strâns de mână,
Să nu ne mai abandonăm
Într-un sfârșit de săptămână.
Aș vrea să cerem ajutor,
S-avem curajul neputinței.
Iar de iubim, ori de ni-i dor,
Să nu-ngrădim pofta ființei.
luni, 11 septembrie 2017
Eul tău.
Nu mai avem nimic de împărțit,
pentru că deja ne-am oferit tot.
Și agonie, și extaz, si frică, și curaj.
Ne-am dat mâinile și ne-am împrumutat bătăile inimii.
Te-am văzut gol și ai privit prin mine cu ochii minții.
M-ai văzut goală și am atins plămada sufletului tău.
Ești divinitata propriei ființe, mă-nchin harului tău,
Ești cerul plăpând al stelelor care au putere s-apară,
Ești infinitul dincolo de care am învățat să număr.
Ești muntele înalt pe care ai urcat.
Apusul și răsăritul sunt ale tale și ale mele deopotrivă.
Același soare le naște, același soare ne mângâie.
Sunt apa mării care curge prin cugetul sărat al vieții,
Sunt suflul dincolo de care se naște vântul conștiinței mele,
Sunt aripa smulsă și-nfiptă în cerneala sângelui tău,
Sunt adâncul în care mi-am plantat rădăcinile.
Trecutul și viitorul sunt ale mele și ale tale deopotrivă.
Același prezent le privește cu nostalgie și patimă.
Am devenit tu când tu ai devenit eu.Un eu nou. Eul tău.
pentru că deja ne-am oferit tot.
Și agonie, și extaz, si frică, și curaj.
Ne-am dat mâinile și ne-am împrumutat bătăile inimii.
Te-am văzut gol și ai privit prin mine cu ochii minții.
M-ai văzut goală și am atins plămada sufletului tău.
Ești divinitata propriei ființe, mă-nchin harului tău,
Ești cerul plăpând al stelelor care au putere s-apară,
Ești infinitul dincolo de care am învățat să număr.
Ești muntele înalt pe care ai urcat.
Apusul și răsăritul sunt ale tale și ale mele deopotrivă.
Același soare le naște, același soare ne mângâie.
Sunt apa mării care curge prin cugetul sărat al vieții,
Sunt suflul dincolo de care se naște vântul conștiinței mele,
Sunt aripa smulsă și-nfiptă în cerneala sângelui tău,
Sunt adâncul în care mi-am plantat rădăcinile.
Trecutul și viitorul sunt ale mele și ale tale deopotrivă.
Același prezent le privește cu nostalgie și patimă.
Am devenit tu când tu ai devenit eu.Un eu nou. Eul tău.
luni, 31 iulie 2017
beat de fericire. ab,33.
Uite, beau de fericire,
Glasul tău m-a mângâiat,
Torn din sticlă în neștire,
Ca s-ajung direct în pat.
N-am a face cu beția,
Mă cuprinde și mă lasă,
Cu cheia legând frăția,
Nu prea pot intra în casă.
Dar mi-e patul bucuria,
Vocea ta o pernă moale,
Isprăvind cu vorbăria,
Uite, pot, dorm în picioare.
Beau ca anii tăi mai buni
Să devină excelenți,
Făurari de chei străbuni,
Au nevoie de clienți.
Glasul tău m-a mângâiat,
Torn din sticlă în neștire,
Ca s-ajung direct în pat.
N-am a face cu beția,
Mă cuprinde și mă lasă,
Cu cheia legând frăția,
Nu prea pot intra în casă.
Dar mi-e patul bucuria,
Vocea ta o pernă moale,
Isprăvind cu vorbăria,
Uite, pot, dorm în picioare.
Beau ca anii tăi mai buni
Să devină excelenți,
Făurari de chei străbuni,
Au nevoie de clienți.
sâmbătă, 22 iulie 2017
tinerețe fără tinerețe
Ca hăituiți
prin munți cu văi adânci, drumuri surpate,
De cete
aprige de lupi, flămânde, alergând turbate,
Ne-ngrămădim
cu pas grăbit pe bulevarde și trotuare,
Nici n-așteptăm
permisiune, pe zebre, de la semafoare,
Ne claxonăm
în intersecții, de parcă e ultimul verde,
N-avem curaj
să ne dăm timp, răbdarea dintre noi se pierde.
Privim în
jos, dar nu cu frică, mustrare, ori obediență,
Ci pentru
că-n zilele noastre privitu-n față-i o carență.
Ne îmbulzim
în troleibuze, autobuze și metrouri,
Fugind
întruna către weekend, trudind mereu pentru zerouri.
Purtăm desagi ca niște-asini ce urcă greu poteca-ngustă,
Luând acasă, din birou, o muncă grea ce ne dezgustă,
Stăm pe un scaun, privind țintă pân' seara, de cu dimineața
La un ecran, mișcând din mâini. Ăsta ni-i sportul, ne e viața.
La interviu ne-ntreabă des un' ne vedem peste mulți ani,
Mințim că totu-i din plăcere, că nici nu ne gândim la bani...
Ni-s coatele așa tocite pe bănci, crezând că ne-o fi bine
La noi, aici, dar tot visăm să emigrăm în țări străine.
Ne înglodăm în datorii, ne vindem ani întregi pe rate,
Făcând ades din noapte zi, trăgând de noi pân' peste poate.
Ne întâlnim din întâmplare și ne vedem online, în poze,
Hrănim înstrăinări, distanțe, ne dăruim fugar, în doze.
Nicicând nu-i timp, nici de iubire, iertare ori melancolie,
Să fii robot e-un lucru bun, să plângi de dor e o prostie...
Ni-s visurile vise doar, că-n calendar nu-i loc de ele,
Prin corporații le târâm, le facem oale și ulcele.
Ceva lipsește, nu știm ce, căci nu vorbim, iar îndoiala
Încape-n locuri nefireşti, plantând tentația, urzeala.
N-avem încredere în alții, dar ce-i mai trist că nici în noi,
Ne îmbrăcăm în haine scumpe, dar ne simțim atât de goi.
Epilog
Conducem viața cu viteză, că nu sunt legi să ne oprească.
Mergând pe-autostrăzi gigant, scăpăm poteca cea fireasca,
Realizând, pensionari, greșeala noastră. Omenească.
joi, 6 iulie 2017
Cum trebuie să cazi
Un suflet acrobat, pe sârmele de
scrum
Căzut dintr-o țigară ce zace
stins-acum,
S-aruncă-n salturi, zboară,
vibrează, dănțuiește,
De jos nu poți distinge de plânge,
ori zâmbește.
Sub el se surpă scrumul, încet, cu
orice pas,
Așa cum din țigară chiștocul a rămas,
Primejdia-l grăbește, aplauzele-l
ard,
Eșecul îl pândește viclean de după gard.
De va cădea-n picioare, ca o pisică
blândă,
Aplauze primi-va chiar în acea
secundă,
De va cădea făcând din piele-un sac
de oase,
Aplauze primi-va și-ovații serioase.
Epilog:
Nu importă de te-nalți mai sus de-ai
culmii brazi,
Contează din vazduh să-nveți cum tre' să cazi.
sâmbătă, 3 iunie 2017
Eva
Din înaltul senin coboar-al tău chip,
Să răpească priviri, să răpună tristeți,
Gânguritu-ți și râsu-ți devin arhetip,
Schimbând anotimpuri, roluri și vieți.
Ești o rază de soare care frânge furtuni,
Îndulcind suflete cu sfântă lumină,
Ca un brav demiurg din simțiri ne aduni,
Nu-i tablou mai de preț ca mina-ți senină.
Bulgăraș de iubire, nici nu știi că sunt doi
Care-ar lua la pas lumea, de-ar fi, pentru tine,
Ar zbura pân' la soare, s-ar întoarce-napoi,
Pentru-a ști că în brațe soarta bună te ține.
Ești izvor de curaj, strălucire, putere,
Susur de heruvim, ești culoarea și seva,
Care smulge din viață orice durere,
Cu lumină de înger. Tu, Eva.
Să răpească priviri, să răpună tristeți,
Gânguritu-ți și râsu-ți devin arhetip,
Schimbând anotimpuri, roluri și vieți.
Ești o rază de soare care frânge furtuni,
Îndulcind suflete cu sfântă lumină,
Ca un brav demiurg din simțiri ne aduni,
Nu-i tablou mai de preț ca mina-ți senină.
Bulgăraș de iubire, nici nu știi că sunt doi
Care-ar lua la pas lumea, de-ar fi, pentru tine,
Ar zbura pân' la soare, s-ar întoarce-napoi,
Pentru-a ști că în brațe soarta bună te ține.
Ești izvor de curaj, strălucire, putere,
Susur de heruvim, ești culoarea și seva,
Care smulge din viață orice durere,
Cu lumină de înger. Tu, Eva.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)