Meleaguri străine

Când ai plecat, eu nu credeam
Că timpul va avea curaj
Să zboare-așa din an în an,
E un teribil personaj.
Mereu grăbit.

Un hău se naște-n pieptul meu
Și se ntinde pân la tine,
E vreau să-l umplu tot mereu,
Dar el se adâncește-n mine.
Tot crește.

Mi-e drag că pot să te aud,
Te văd aievea, parcă anii
Prin ochii mei nici n-au trecut.
Dar se-nmulțesc, devin titanii
Greu de nvins.

Să studiezi, ori să muncești,
Tu ai plecat din astă țară,
Călcăm pe vise românești,
Căci noi n-avem ce e afară.
Și doare.

Mi-e dor de tine, tată, fiu,
Sau poate fiică, soră, mamă,
De ani ți-e scaunul pustiu
Și mii de voci pribeag te cheamă
În mine.

Un bărbat.

Unul care să învârtă axa pământului de sub picioarele tale cu degetul mic al masculinității sale, nu care să te-nvârtă pe degete ca pe-un elastic de bani cu care se joacă până îl rupe.

Unul care să te smulgă din rădăcini și să te așeze într-un pământ mai bun, mai fertil, nu unul care să te arunce în soare ca pe-o frunză verde smucită de vânt dintr-un copac sănătos și să te lase acolo să te usuci.

Unul care să te-mbrățișeze cu o strânsoare candidă, menită să-ți ofere căldură lăuntrică, nu unul care să te strângă cu puterea unui Anaconda, absorbindu-ți însuflețirea, glasul, libertatea.

Unul care să-ți adâncească privirea în ochii lui limpezi, ca o oglindă a sentimentelor ce le poartă, nu unul care să te scufunde în apele tulburi ale tristeților sordide, nejustificate.

Unul care să-și petreacă brațul după trupul tău febril, simțind sub degetele sale zvâcnirile inimii tale exaltate, nu unul care să-și înmânușeze sufletul, făcându-l străin de trăirile tale.

Unul care să-ți distrugă zidul dintre rațiune și simțire până la identificarea lor, nu unul care să-ți frângă simțirea și să te lase doar cu rațiunea rece, searbădă.

Unul care să cunoască valoarea și puterea vorbelor sale și să-ți facă din ele scut și arme, nu unul care să-noate în ape tulburi ca un pește mut pe care să-ncerci să-l prinzi.

Un bărbat. 

parfumul tău

Parfumul tău discret de nopți târzii de vară
Se-ntinde leneș, blând, pe iarba amintirii,
Ca iedera ce urcă pe ziduri prima oară,
Schimbând și-nfățișarea, și inima clădirii.

Parfumul tău calm, dulce de apă curgătoare,
Se meandrează printre ale simțirii stânci,
Ca ploaia care pleacă lăsând pe cer culoare,
Un curcubeu înfipt în rădăcini adânci.

Parfumul tău curat de dimineți cu rouă,
Alunecă pe frunze, sărută-ncet pământul,
Ca ceasul care-aleargă grăbit spre ora nouă,
Dând somnului și frâul, și ziua, și cuvântul.

Parfumul tău senin ca nopțile cu stele,
E o dorinț-ascunsă în astrul căzător,
Ca visurile arse în vrăji, jocuri de iele,
Zâne izbăvitoare de crâncenul amor.


Parfumul tău e boală de mult și de vecie,
O rugă mută, oarbă, sub o icoană veche,
Albastrul unui cer răpus de veșnicie.

Bărbații

Milă mi-e, și nu glumesc,
Să-i băgăm la-nghesuială,
Căci nu e deloc firesc.
Nu-ncap în aceeași oală!

Sunt și ei pe căprării,
După faimă, caracter,
Unul vinde doctorii,
Altul este bun șofer.

Unu-i scund, altul înalt,
La picior mărimi distincte,
Răsărit ca din asfalt,
Unuia-i lipsește-un dinte.

Unul are kile-n plus,
De cureaua o slăbește,
Altu-i luat de vânt pe sus
Numai cât ai zice „pește”.

Unul are plete multe,
Dar gândire estompată,
Altul trebuie s-asculte
De-o calviție șireată.

Când blamați cu lacrimi grele,
Când urcați pe piedestale,
Întreprind bune și rele
Și la baluri, și-n spitale.

Să te-ncrezi în ei e greu,
Circumspecția e scai,
Reputați vor fi mereu
„Îngeri buni căzuți din rai”.

Merge vorba că-s la fel,
Un câmp plin de bălării,
Agățați de portofel
Se tin de vrăjitorii.

Da-s la fel? Vă-ntreb pe bune,
Fete, domnișoare, doamne,
Voci născute-n astă lume,
Toți bărbații să-i condamne.

Nu-i mai adunați în turme,
Curioase cătând pata.
Cine n-are-n spate urme,
Primul să arunce piatra.

Când te iubeam

Când te iubeam, eram un ceas oprit la ora ta,
Un val pierdut în orizont, ținând de mân-o stea;
Eram un vin cu gust discret, în sânge palpitând,
O gâză rătăcită-n iarbă, prin rouă tremurând.

Când te iubeam, eram o foaie c-o singură idee,
Un foc năucitor de noapte, născut dintr-o scânteie.
Eram argila sfărâmată de mâini blânde de-olar,
Un mal îmbrățisând un râu și dulce, și hoinar.

Când te iubeam, eram un stih cântat doar pe o voce,
O daltă într-un cub de piatră, creând un leu feroce,
Eram un fir de curcubeu într-un ghiveci cu ploaie,
Un foc ce se-aprindea rapid și-ardea cu vâlvătaie.

Când te iubeam, eram o pană de pasăre măiastră,
Prin bolovani lucind cochet, o nestemat-albastră.
Eram o rugă înălțată într-un amurg de basm,
O luptă crâncenă, o fugă, o ploaie, un fantasm.

Ninso-ploaie-n București ( să nu uiți de unde ești)

Zici că plouă, zici că ninge, Pe trotuarele imunde, Apa văd cum se prelinge, Parcă stă să ne inunde. Mici chiștoace de țigară Adunate-n colț de vânt, Urăsc vremea de afară, Parcă le aud plângând. Cizmele sunt disperate, Jegul urcă-ncet pe ele, Cu un basm aduc plouate: „Jack și vrejul de fasole”. Trecătorii își dau coate, Și îi vezi cum laolaltă Se adună peste poate, Când apare-n cale-o baltă. Numa' la Obor în piață Toate la 5 lei s-anunță, Ba un vin pe sub mustață, Pe alocuri o sămânță... Și acum parcă-i ninsoare, Fulgii cad și cerul toarce, Da' nu pot să fac prinsoare Ploaia că nu s-o întoarce.

10 IANUARIE

LA OBOR (like never before)

(4 ianuarie 2016)

La Obor ninge angelic,
De zăpadă nu te vezi, 
Numai traficu-i famelic,
DIn mașini se fac grămezi.

Colentinei de-i ții hramul,
Jos, pe Moșilor, se pare,
Prăjituri pentru tot neamul
Pregătesc la Coana Mare.

De te-ndrepți spre Iancului
Și îți cântă în stomac,
Dă-i ce-i al chinezului,
Fă un stop la Peking Duck.

Sau stai la Obor, măi frate,
Că și mecul te îmbie
Și nu-ți spun eu cum stă treaba,
Când iei mici la farfurie.

De zăpada îți dă friguri,
De iubire, teamă, dor,
Ale Capitalei drumuri,
Te culeg de la Obor.