Bărbații

Milă mi-e, și nu glumesc,
Să-i băgăm la-nghesuială,
Căci nu e deloc firesc.
Nu-ncap în aceeași oală!

Sunt și ei pe căprării,
După faimă, caracter,
Unul vinde doctorii,
Altul este bun șofer.

Unu-i scund, altul înalt,
La picior mărimi distincte,
Răsărit ca din asfalt,
Unuia-i lipsește-un dinte.

Unul are kile-n plus,
De cureaua o slăbește,
Altu-i luat de vânt pe sus
Numai cât ai zice „pește”.

Unul are plete multe,
Dar gândire estompată,
Altul trebuie s-asculte
De-o calviție șireată.

Când blamați cu lacrimi grele,
Când urcați pe piedestale,
Întreprind bune și rele
Și la baluri, și-n spitale.

Să te-ncrezi în ei e greu,
Circumspecția e scai,
Reputați vor fi mereu
„Îngeri buni căzuți din rai”.

Merge vorba că-s la fel,
Un câmp plin de bălării,
Agățați de portofel
Se tin de vrăjitorii.

Da-s la fel? Vă-ntreb pe bune,
Fete, domnișoare, doamne,
Voci născute-n astă lume,
Toți bărbații să-i condamne.

Nu-i mai adunați în turme,
Curioase cătând pata.
Cine n-are-n spate urme,
Primul să arunce piatra.

Când te iubeam

Când te iubeam, eram un ceas oprit la ora ta,
Un val pierdut în orizont, ținând de mân-o stea;
Eram un vin cu gust discret, în sânge palpitând,
O gâză rătăcită-n iarbă, prin rouă tremurând.

Când te iubeam, eram o foaie c-o singură idee,
Un foc năucitor de noapte, născut dintr-o scânteie.
Eram argila sfărâmată de mâini blânde de-olar,
Un mal îmbrățisând un râu și dulce, și hoinar.

Când te iubeam, eram un stih cântat doar pe o voce,
O daltă într-un cub de piatră, creând un leu feroce,
Eram un fir de curcubeu într-un ghiveci cu ploaie,
Un foc ce se-aprindea rapid și-ardea cu vâlvătaie.

Când te iubeam, eram o pană de pasăre măiastră,
Prin bolovani lucind cochet, o nestemat-albastră.
Eram o rugă înălțată într-un amurg de basm,
O luptă crâncenă, o fugă, o ploaie, un fantasm.

Ninso-ploaie-n București ( să nu uiți de unde ești)

Zici că plouă, zici că ninge, Pe trotuarele imunde, Apa văd cum se prelinge, Parcă stă să ne inunde. Mici chiștoace de țigară Adunate-n colț de vânt, Urăsc vremea de afară, Parcă le aud plângând. Cizmele sunt disperate, Jegul urcă-ncet pe ele, Cu un basm aduc plouate: „Jack și vrejul de fasole”. Trecătorii își dau coate, Și îi vezi cum laolaltă Se adună peste poate, Când apare-n cale-o baltă. Numa' la Obor în piață Toate la 5 lei s-anunță, Ba un vin pe sub mustață, Pe alocuri o sămânță... Și acum parcă-i ninsoare, Fulgii cad și cerul toarce, Da' nu pot să fac prinsoare Ploaia că nu s-o întoarce.

10 IANUARIE

LA OBOR (like never before)

(4 ianuarie 2016)

La Obor ninge angelic,
De zăpadă nu te vezi, 
Numai traficu-i famelic,
DIn mașini se fac grămezi.

Colentinei de-i ții hramul,
Jos, pe Moșilor, se pare,
Prăjituri pentru tot neamul
Pregătesc la Coana Mare.

De te-ndrepți spre Iancului
Și îți cântă în stomac,
Dă-i ce-i al chinezului,
Fă un stop la Peking Duck.

Sau stai la Obor, măi frate,
Că și mecul te îmbie
Și nu-ți spun eu cum stă treaba,
Când iei mici la farfurie.

De zăpada îți dă friguri,
De iubire, teamă, dor,
Ale Capitalei drumuri,
Te culeg de la Obor.

Plouă pe vânt

Ascultă! Taci o clipă doar,
S-auzi cum vântul se-nconvoaie
Prin crângul negru de stejar,
Când îl apas-atâta ploaie.

Se frânge-n ramurile ude
Și șuieră din toți rărunchii,
Nori negri-aruncă lacrimi crude,
Pe pietre tari îi stau genunchii.

Prin crângul tânăr și uscat,
El și-a cântat întâia odă,
Un vânt puternic și bogat,
Printre stejari un vrednic Vodă.

În calea lui mătănii lungi
Făceau și florile, și iarba,
În lanuri el scurma în dungi,
Bătrânilor le-ncurca barba.

În soare când se desfăta,
Mergea alene, -n adieri,
Obraz de jună mângâia,
Se perinda prin primăveri.

Acum, în toamna grea se-ndoaie,
Sub cerul aspru-ntunecat,
Ce-aruncă-ntr-însu-atâta ploaie
În crâng urlând ca sfășiat.

A fost odată...

Am buzele pătate cu vorbe vechi, de mult,
Ce aprig se izbesc de gânduri rătăcite,
Cârpind al deznădejdii curaj hain, ocult,
Și vântul aducând din vremuri reci, smintite.

Mi-s ochii biciuiți cu amintiri voalate,
Ce se aprind în minte ca tinere scântei,
Mocnind în dulci istorii, trăiri îmbelșugate,
Pe care-atunci le-aveai și astăzi le mai vrei.

Urechile-mi aud bătrâne serenade,
Cântate sub balcon de noapte-nvăluit,
Zburând din vocea verde a junelui ce șade,
Pe gândul meu hoinar, etern împătimit.

Mi-e pielea carne vie de-mbrățisări tardive,
Care-s pierdute-n haine spălate, dăruite,
Trosnind în suflet oase, cumplite recidive,
Ce astăzi îmi frig mintea cu vise neîmplinite.

De ieri și până azi o viață-și schimbă sensul,
Iar noi, pribegi, gonim întruna-ntr-o beție,
Care ne schimbă tainic și inima, și mersul,
Plimbându-ne prin toate: tristețe, bucurie...

Suntem străini

Eram acelaşi zâmbet, surdina unui râs,
Aceiaşi paşi grăbiți sub strângerea de mână,
Eram un cer senin când soarele-a apus,
Lăsând în ochi magia, emoția pagână.

Eram aceleaşi vorbe, eternul manuscris,
Acelaşi pas de dans, un ritm amețitor,
Eram un vânt solemn, furtuni de nedescris,
Stingându-se-n priviri, în fapte, în amor.

Eram acelaşi vis, o cutezanță veche,
Acelaşi zeu primea aceeaşi rugăciune;
Eram acelaşi "tu", un suflet, o pereche,
Ce a cuprins imensul, i-a oferit un nume.

Astăzi suntem străini,
mai ştim doar cum ne cheama,
sub alte stele stăm,
ne-aşternem pe-alte buze.