joi, 23 iunie 2016

Recomand „Ziua Necunoștinței”

Ziua Necunoștinței e o creație artistică prea complexă pentru a fi explicată. Trebuie audiată pentru a-i putea decide adevăratul scop. Nu cel al autorului, pentru că mesajul lui către oameni este unul deja stabilit, pe care l-a simțit, și cotropindu-l nevoia de a-l transmite s-a apucat de scris. Și cântat. Se vede cu ochiul liber că el știe ce vrea să zică, dar felul în care mesajul lui este primit și interpretat mi se pare aspectul esențial. Capacitatea noastră, a oamenilor, de a pătrunde dincolo de forma banală a cuvintelor, de a auzi lanțurile alea firave prin care sunt legate și de a face din ele un semn de întrebare, uneori mi se pare fascinantă. Bineînțeles, nu orice suită de vorbe aruncate în vântul monologului au și darul de a ne invada curiozitatea și determinarea, dar cele pe care Alex Ștefănescu le așază deasupra portativului său își fac treaba ca la carte. Iar dacă cerneala și notele lui ating acele corzi latente ale publicului, trezindu-l, ei bine, aplauzele își vor avea ecou nu doar în zâmbetul și emoțiile lui, ci mai ales în deșteptarea ulterioară a celor care îl ascultă.
Colecția lui de povești lirico-muzicale este, pentru mine, spectator la 3 astfel de Zile, un melanj între lecție, nostimadă, curaj și declic. E genul ala de show care te mângâie și te plesnește în același timp, făcându-te să reflectezi la cupluri de idei spuse melodic, care nu caută să atragă printr-un dramatism al intepretării, ci dezvăluie tragedii contemporane, urbane sau pur și simplu umane, recurente și crescute din asfaltul orașului sau din propriile experiențe . E o portretizare excelentă a acțiunilor și trăirilor tinerei generații care pare a se arunca în vâltoarea Necunoștinței, fără a realiza încotro o duce. E ca un album în care surpinde fragmente cu tâlc de pe străzile orașului și din suflete oamenilor și pe care le expune într-o manieră, găsesc eu, descifrabilă( doar dacă urechile ce-l ascultă nu sunt doar orificii de intrare și ieșire cuvinte). Se simte din emoția cu care îmbrățișează chitara că spectacolul ăsta este menit să schimbe ceva în percepția despre anumite lucruri, să scoată din fiecare spectator niște concluzii. Poate nu chiar în momentul în care îl ascultă, dar cu siguranță după, când se trezește fredonând câteva versuri lipite de memorie. E catchy ( prinde), asta-i termenul. I-am arătat un clip cu o bucată din show unui coleg de muncă și mi-a comunicat după vreo săptămână că se regăsește repetând zilnic „iubito, sunt astronaut, am nevoie de spațiu”.  Replica asta este și una dintre preferatele mele.
Ca toate cărțile bune și filmele excelente, concertele epocii de aur sau bucatele alese, Ziua Necunoștintei este, după părerea mea, o oră și-un pic de spectacol care nu merită doar apreciat și aplaudat, ci, mai ales recomandat. Dacă încă nu l-ați văzut, vă îndemn să nu mai pierdeți timpul!

miercuri, 22 iunie 2016

Și pleci

E gol, și liniștea sepulcrală
învață să meargă pe firul subțire
al vocilor noastre în dimineața banală
când orașu-adormit își intră-n simțire.

Pe-ntinsul peron al zorilor crude,
puhoiul de oameni se-mpinge cumplit,
scrutez cu privirea coloanele hâde
să văd de norocul l-am păcălit
și-ai venit.

Când dorul cuprinde-mi-va gândul în brațe,
la sânu-i strângându-l fărâme să-l facă,
în ochi îmi va vrea falnic să se cocoațe,
și lacrimi s-adune din vreme lui „dacă..”

E trist și mi-e frig sub cerul de vară,
imaginea lunii mă poartă în timp
sub cerul ce-asupra-mi stătea prima oară,
la capătul ăstui torid anotimp.

Și pleci.

vineri, 3 iunie 2016

Dune Sociale

Societatea-i ca o casă pe nivele,
Impunător, haotic edificiu.
Sub observație ținute-s bune, rele,
Doar de sociologul de serviciu.

Viteaz, în zeci de cazuri se aruncă,
Și le dezbracă public prin cuvinte,
Societatea nu-i doar 'naltă, e și-adâncă,
Și în subsolu-i zac învățăminte.

Societatea e un Babel de situații,
De felurite obârșii contemporane.
Condeiul lui dă foii necontenit vibrații
Născute din succese sau din greșeli umane.

Nu doarme printre rânduri, străin de-a lumii jale,
Medalii cu duiumul la maratoane-adună,
Și-n reușita lui mândria nu-i stă-n cale,
Căci poart-a carității hieratică cunună.

Și zâmbetul, o, Doamne, din el se nasc speranțe,
Că-n lumea asta zace mai mult decât durere,
Că spiritul îmbracă veșmânt de cutezanțe,
Iar binele-i dorita cutie cu mistere.

Sociologul nostru hrănit cu informații,
Înoată cu un val mai nou de tineri care
Nu se lansează grabnic în crunte perorații,
Dacă în loc de fond e formă-nșelătoare.

De-ndrepți arătătorul spre orice vezi în zare,
Și-n preajma lui te afli, sorbind un dialog,
Îți spun, cu siguranță nu e o întâmplare
Să îți descrie „orice”-ul al nostru sociolog.

duminică, 8 mai 2016

Te iubesc

Te iubesc și nu știu
nici de când,
nici de ce.

Ca o piatră împinsă
de un vârf de pantof,
Pe scări plânse de cer
și stropite cu vânt
Mă smucesc  din hora
de pe caldarâm
Și pribeagă m-ascund
în dosul ultimei trepte...

De acolo te văd, zeu păgân, coborând,
Cu pasu-ți de zmeu și soare coroană,
Și îmi pare că cerul întreg e al tău
Și pe umeri îți stă pelerină de goană.

Talpa ta mă strivește, mă posedă sub pas,
Dar nu-i simt greutatea, sunt o piatră hoinară,
Ce-a căzut din înaltul timpului ca un ceas
Și-și petrece cu tine o secundă fugară.

Printre cutele tălpii mă strecor fugitiv,
Polimerul mă-nșfacă și mă strânge cu ciudă,
Nu mă vezi dar mă simți. Și tardiv
Tu mă scoți și m-arunci. Încă-s crudă.

miercuri, 4 mai 2016

Dragoste oarbă

Și dacă dragostea e oarbă,
Mă-ntreb: ochii cine i-a scos?
De poate-acum viclean să soarbă
Iubiri la cupă ca prinos?

Din tolba cea de vise plină,
Îți dăruiește vise goale,
Amoru-ți cântă în surdină
Tu le accepți, le faci pumnale.

Și-alergi până fără de vlagă
Te prăbușești cu ele-n spate;
Lei în timpane-ncep să ragă,
Ochii deschizi pe jumătate.

Aduni atâtea mefiențe,
Că peremptoriu ți se pare
Iubiri fără deficiențe
Să simți, chiar dacă-s trecătoare.

marți, 3 mai 2016

Mi-e frică

Mi-e frică de-ntunericul din mine,
De umbra ce pretutindeni o port,
De gândul năpastă ce-mi curge în vine,
De râsul născut din efort.

Mi-e frică de somnul vândut pentru vise,
De reverii frânte-n realități,
De vorbe de duh și fapte promise,
De a construi din nimic cetăți.

Mi-e frică de timpul de neoprit,
De chipul de gheață al vieții,
De culmile-nalte din asfințit,
De crunta putere-a tristeții.

Mi-e frică adesea să râd sau să plâng,
De mine, de tine mi-e teamă.
De-a nu ști ce să păstrez, ce s-alung, 
De tot ce pe nume mă cheamă.

luni, 2 mai 2016

Sigur pot


Am istovit priviri și gânduri, poate vise,
Am alergat prin intrigi și jocuri de culise,
M-am smuls dintr-un ghiveci dintr-o cămar-obscură
Și rădăcini am prins în grai făr' de cenzură;
Lăsatu-m-am de traiul meschin de claustrare,
Din trupu-mi gârbovit făcut-am Carul Mare.

Atunci m-am întâlnit pentru întâia oară,
Un neofit de veghe în lanul de secară.
Am plâns ca un proscris al unei vieți haine,
Ca un tablou votiv, un ctitor de rușine,
Am pus pe mine hamul virtuților firești,
Din ele strămuta-m-or calendele grecești.

Am pus picioru-n prag și m-am lovit de toc,
Din mâini am dat în apă scăldată-n busuioc.
Mi-am spus din genunchi ruga, puțină și febrilă,
Și nu am mai privit din loja mea umilă.
Mi-am scuturat curajul, am pus mâna pe furcă:

„Aceasta îți e calea, știi ce să faci! Deci, urcă!”.

ad, 2 martie