Ce câștigi când pierzi.

Câștigă cel care atunci când a fost învins n-a pierdut nimic. Aflat în fața faptului împlinit, a rezultatului nesatisfăcător, acesta nu va simți nicicum că lumea sa se prăbușește. Va avea, bineînțeles, gustul mai puțin dulce al unui țel neatins, dar microcosmosul său va păstra în continuare și oamenii ce l-au populat până atunci și idealurile pe care le are de urmat.

Cu toții ne izbim de ziduri în care credem că vor apărea uși, iar când realizăm că senzorii au fost acționați automat doar pentru o altă persoană/alte persoane, ne încearcă, cu siguranță dezamăgirea. Dacă aceasta n-ar exista, scopul pe care-l urmărim n-ar putea consituti o victorie nici în cazul în care se înfăptuiește. Există, fără doar și poate, circumstanțe în care ne lasăm purtați de dorința de a încerca pentru „a vedea ce iese”, iar cartea pe care  o jucăm să fie cea câștigătoare. Cu toate aceastea, adevăratele victorii sunt susținute de muncă asiduă, fie ea fizică sau intelectuală. Nu ne putem juca, pentru ca astfel am dovedi lipsa de coerență a unui proces cu o finalitate care ne-ar modifica existențial, dedându-ne unui hazard care sigur nu complotează la nesfârșit la reușitele noastre. Sau, cine știe, poate și acest mecanism funcționează, fiind pus în mișcare de decizii ad-hoc, și având la bază oameni care deja au realizat ce și-au dorit și încearcă să se implice tot mai mult, fără a face din joaca aceasta o prioritate. În orice caz, ei sunt cei care niciodată nu pierd nimic dacă nu au câștigat nimic. Sunt conștienți că sensul vieții lor nu mai poate fi modificat de evenimente apărute din senin.

Dar de cele mai multe ori victoria nu stă numai la mâna norocului. Vorba aceea, „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă-n traistă”. Adevărat. Cel mai concludent mi se pare bancul cu lozul pe care Dumnezeu îl îndeamnă să-l cumpere pe cel ce de luni de zile se ruga să câștige la Loto. Și drumul până la locație și efortul financiar reprezintă deopotrivă muncă fizică (deplasarea), intelectuală/fizică (obținerea sumei pentru achizițonarea biletului). Că sunt care primesc lozuri cadou, aceasta este cu totul o altă discuție.

La ce mă gândesc eu, de fapt? La oameni, bineînțeles. La cei pentru care insuccesul nu se manifestă prin pierderi masive de susținere, pentru că, într-adevăr, acela ar fi adevăratul eșec. La cei care nu pun prietenia pe cântarul pierderilor, ci câștigă o stimă enormă și un viitor ajutor necondiționat din partea celui care, prăbușit în luptă, nu resimte solitudinea specifică perdantului. Recompunerea ființei nu poate fi posibilă nici dacă i se oferă ulterior ceea ce ar fi putut obține în lupta propriu zisă, dacă el realizează că e, în realitate, un surogat al trofeului. Și e dificil, uneori imposibil, să ai alături doar persoane care îți păstrează mental calitatea de prieten atunci când vârful nu a fost atins. Nu ai vârf, nu ești munte. Și-atunci se produce escaladarea altor culmi și atingerea piscurilor pe care le-au vizat alții în drumul lor spre succes. Acei „alți oameni”, cred eu, sunt și ei de două feluri, și anume cei care se lasă înconjurați de cameleoni dezgustători și cei care resping cu politețe orice încercare a acestor creaturi lipsite de coloană vertebrală de a se alătura grupului lor. Jos pălăria pentru cei din urmă!

Citatul meu favorit este „Winners never quit, quitters never win.” Și cred ca e ușor de clasificat drept realizabil în condițiile în care la final, în primă instanță, nu „câștigi” noi „prieteni” atunci când ai tras lozul cel mare și nici nu te trezești singur în ploaie fără umbrelă, pentru ca ai împrumutat-o cui nu trebuia. Oamenii adevărați vor ști să o returneze în momentul potrivit. Altfel, am face bine să ne alegem un sezon mai cald, căci ploile pot fi extrem de distructive atunci când începe și frigul să muște din trup.

Cred, astfel, că atunci când ai pierdut câștigi încredere în tine pentru că știi că poți avea încredere în cei de lângă tine. 

Nevăzut. Nespus. Necunoscut.

Uneori ai impresia că tot ce te înconjoară e de natură să trădeze adevăratele tale sentimente, înclinații, gânduri față de o persoană sau o situație. Alteori ți-ai dori ca împrejurprile să comploteze la dezvăluiri picante, să deschidă ochii celor mai mulți și să-i facă să înțeleagă adevărata ta poziție în raport cu anumite caracteristici ale unei relații. De aceea, prima formulă de indiscreție o încadrez în categoria aspectelor care n-ar trebuie să se comporte precum uleiul aflat în același recipient cu apa, pe când, cea din urmă contribuie la revelarea voluntară a unor trăiri tocmai din dorința de a verifica omogenitatea dintre tine si cealaltă persoană.

                De cele mai multe ori indiscrețiile neintenționate produc răsturnări de situație, schimbări de comportament în relații de toate tipurile, separații, certuri, consternări, atât numai în cadrul persoanelor implicate, cât și a „publicului spectator” în unele cazuri. În același timp, pot avea și efecte nebanuite, dezvăluirea lor fără voie putând fi propulsorul unor reacții pozitive față de aspecte care până în momentul respectiv erau total necunoscute, dezvăluirea noilor condiții oferind mai multă libertate de mișcare emoțională și comportamentală.

                Însă nu numai fortuitul produce indiscreții. Există numeroase cazuri cu temelie binevoitoare sau, dimpotrivă, mefistofelică, în care, din dorința de a face bine, ori de a complica ori distruge o legătură, oamenii apelează la liberul arbitru, provocând scurgeri intenționate de informații cu certitudinea că ajunse la urechile potrivite ele nu pot decât să distorsioneze imaginea principalilor actori ai poveștii menite să „râmană (obligatoriu) între noi”. Bineînțeles, și acestea pot purta pecetea nevinovăției emițătorului care împachetează totul în folia indiferenței, așteptând cu nerăbdare reacția; dar poate, în același timp, să emită explicit, fără ocolișuri și metafore, cuplul de cuvinte pe care a fost rugat aprioric să-l pastreze doar pentru el, sau pe care potrivit contextului în care îi survenise nu avea dreptul să-l transmită mai departe.

                Și astfel descoperim oameni cu bune intenții și oameni ce manifestă, uneori vădit, asșteptări malițioase de la astfel de „indiscreții”. Eu pun totul pe seama încrederii pe care o poți acorda într-o anumită măsură în prima instanță, pentru a putea atribui unei relații și timp de analiză. Când rezultatele unei indiscreții de orice fel sunt pozitive nu putem decât să ne bucurăm că ea s-a realizat, dar atunci când imaginea ta capătă dimensiuni distorsionate puternic în ochii celorlalți , atunci, următoarea dată n-ai decât să faci poze și să le expui în piața mare, decât să depui în alți oameni chestii pe care le vrei păstrate „în casă”.

                În legătură cu orice vor exista întotdeauna bănuieli,clar. Dară fără confirmare nu va exista niciodată certitudinea unei realități. Ea va rămâne mereu sub semnul închipuirii.  Ideea e că nu e suficient să-ți dorești ceva pentru a-l transforma într-un lucru real. În unele situații voința ta este ignorată, iar persoana ta ajunge, într-un scenariu trist, să fie desconsiderată.  Secretele danseaza, de obicei, între două perechi de urechi. Nu trebuie sa fie mereu aceleași. Trebuie să fie de încredere. Iar încrederea se simte.

Ignifug.

Ce credeai?
Că dac-atingi cărbuni încinși
Nu-ți arde întreg trupul?
În focul care te cuprinde
S-or face scrum pe rând
Și zâmbetul din poze
Și inima
Și gândul.

De ce credeai?
Știai că nu ești piatră
Când te-ai scăldat în foc.
Și ea se-ncinge
Și-o-nnegrește fumul.
Și veri la rând să plouă,
Zăpada s-o sufoce,
Nu s-o mai face albă,
Căci focul, ca nebunul,
Rămâne-n pielea ei.

Să nu mai crezi
Că vei putea
Să stingi un foc în apă dulce!
Nu-i foc de lemne la apus.
E foc ce arde-n pieptul tău
Și se aprinde cu nespus
Nesaț
La graniță.

Poți crede
Când nu vrei să crezi.
Când nu te-aștepți,
Când nu alergi.
Când stai pe loc și focu-ți dă târcoale
Fără să știe de cuprinzându-te
Te mai poate atinge.

Zbor zadarnic.

Aripi sângerii
Scăldate-n apus
Ard cu sete
În crepusculul ucigaș.

Și plouă cu scrum,
Cenușa unui zbor
Spre soarele
Unui proaspăt răsărit.

În linia zării,
Sub mantia serii,
Tâmplarul meșterește
Aripi de ceară.

Va încerca din nou
În miezul zilei reci
Călătoria
Spre soarele-apus.

Măşti.

Asa-i ca purtam masti tot timpul? Atunci cand nu vrem sa-i ranim pe cei dragi, cand vrem sa obtinem ceva, cand facem un compliment fortat, cand povestim despre viata noastra unui nou prieten, cand declaram ca stim sa gatim...oricand nu suntem noi, purtam masca. Si la un moment dat  ajungem la concluzia ca viata nu e un bal mascat, ci o mascarada. Iar noi, modelele cele mai bune pentru fotografii chipurilor noastre. Cine ne cunoaste in realitate si pe cine cunoastem cu desavarsire? Ganditi-va la cei mai buni prieteni ai vostri, cei carora le impartasiti totul. Ar trebui sa fie putini. Poate unul singur cel care le stie pe toate. Dar sunt chiar  toate adunate in punga in care varsati impreuna situatii, trairi, amintiri? Trecand peste cele pe care memoria nu le mai poate reda nici macar secvential, pe langa cele care nu au semnificatie pentru ca se incadraza in rutina de zi cu zi a tuturor, precum micul dejun, ori spalatul pe fata. Nu e nimic pe care sa fi pastrat in totalitate pentru voi?

Oricat de sinceri ne-am chinui sa fim, ori suntem asa fara straduinta, doar prin natura frumoasa cu care am fost inzestrati, pentru noi si numai pentru noi, orice masca este peremptorie. Exista un singur om in fata caruia nu ne putem prezenta cu o masca: cel care salasluieste intru noi. Cel pe care nu-l pacalim nici cu machiaj, nici cu zambete fortate, nici cu lacrimi in coltul ochiului. Noua, vorba proverbului, nu ne putem “fura caciula”. Tocmai de aceea noi ne suntem cei mai buni prieteni si cei mai inversunati dusmani, pentru ca tot ce porneste din fiinta noastra, porneste fiind alimentat de constiinta. Tot ce manifestam fatis sau prin invaluire ne apartine in totalitate si fara de tagada.

Noi suntem cei in care ne incredem cand purtam masti sau suntem simplu noi insine. Oricat am depune in altii, oricat de apropiati ne-ar fi prietenii, nu trebuie niciodata sa uitam ca noi ne putem descrie dezbracati si cand purtam haine, stim ce culoare au ochii nostri si fara lentile de contact si, de asemenea, putem simti orice gust mai dulce sau mai amar decat cei de langa noi. Noi ne vom pronunta cel mai bine numele in fata altora, pentru ca noi stim exact ce litere contine. Oricate masini ar fi pe o autostrada, nu au toate aceeasi destinatie. Poate atunci cand se duc in vacanta, dar cand se intorc acasa, cu siguranta ajung in alt oras, alta strada, alt apartament. E normal. Si noi ajungem altundeva decat ei.

Am realizat ca nu conteaza daca ei poarta masti sau nu, daca noi ni le atasam sau nu, cand pornim la drum, oricare ar fi el, trebuie sa fim constienti ca fiecare e pe cont propriu. Ca nu exista ‘il/o trezesc in miez de noapte si e-n fata usii mele’; se poate foarte bine sa nu fie in oras atunci. Oamenii au propriile idealuri, sperante, vise, care nu se intersecteaza cu ale noastre decat cazual, de aceea proiectia lor in realitatea noastra trebuie sa fie constient minimala. Nu exista nici ‘ea/el ma face sa devin mai bun’. Poti doar sa porti o masca atat timp cat e cu tine, dar nu poti sa o porti la nesfarsit. In noi doarme un ‘eu’ care nu poate fi schimbat, deci nu-l putem masca pentru prea mult timp, pentru ca isi va face aparitia pe o scena al carei public poate deveni foarte larg la un moment dat.

Anul asta,pe 5 noiembrie,  fac 23 de ani, sunt singura la parinti si ma numesc Iunona-Theodora Cruceanu.

Am si eu masti in dulap.

Nu pot să înţeleg meciurile de fotbal.

Mi-e imposibil să înţeleg gustul exclusivist al baieţilor şi, de ce nu şi al unor fete, de a constitui o turmă şi a se îndrepta înspre un ecran care beneficiază de plimbările dintr-un colţ în altul al unui teren ale unor oameni cu scopul de a desfăşura,ceea ce este numit în mod uzual,  un meci de fotbal. Ok, am înţeles, efectuarea schemelor, reuşitele golurilor, care atrag după ele imensele sume de bani ce fac obiectul acestui tip de sport,  nu sunt atât de simple cum le găsesc eu. Am auzit cu recurenţă dicursuri care constituiau apologii la adresa artei ce sta la baza unui meci de fotbal, dar nu am reusit, sub nicio formă să identific elementele de atracţie care m-ar putea determina să privesc un ecran sau un teren în care două echipe de omuleţi nu fac altceva decât să alerge după o minge. Da, ştiu, îmi atrag oprobriul unei mari părţi a publicului. Şi mi-l asum. Sunt incapabilă să identific elementele ce contruiesc adevarata valoare a unui asemenea sport şi ma limitez la observarea celor de formă. Uit fondul. În realitate, nu pot să-l văd. Mă irită groaznic orice conversaţie are la bază explicaţii care încearcă să-mi deschidă ochii înspre panorama excepţională a 90 de minute cu prelungiri.

Nu neg în totalitate talentul acelor oameni. Îmi imaginez că la fel ca în orice alt sport sau alt domeniu de activitate în care oamenii activează, şi jucătorii aceştia depun eforturi, poate inumane uneori, se antrenează constant şi renunţă la multe dintre deliciile vieţii, pentru a putea practica fotbalul la un nivel înalt. Mi se pare normal. Dacă în capul lor se crează conexiuni cu privire la toate mişcările pe care le fac pe teren, dacă e pur noroc atunci când dau un gol sau gândesc acel şut cu 100 de paşi alergaţi înainte să atingă piciorul de minge, nu sunt capabilă să îmi imaginez şi nici nu pot face aserţiuni fără a le sprijini de argumente. Şi nici nu mă interesează dacă au mai multe clase decât trenul, dacă vocabularul lor încorporează mai mult de 1000 de cuvinte, dacă au citit una, 10 sau 100 de cărţi. Este irelevant. Oamenii sunt buni in ceea ce fac, chiar dacă activitatea lor pe mine mă lasa rece.

Ceea ce mă nedumireşte pe mine groaznic de mult, este reacţia spectatorului sau telespectatorului de rând. Primitivă. Tribală. Dezgustătoare. Înţeleg, ţipă omul când i se naşte un copil. Şi femeia, dacă nu se-ntâmpla prin cezariană procesul, şi bărbatul când află. Prin urmare ţipă când se produce un eveniment care are o anumită încărcătură emoţională, afectivă. Dar tendinţa oamenilor de a se aduna în faţa unui televizor sau, repet, a unui teren şi de a urla în adevăratul sens al cuvântului atunci când se produce un GOL (chiar dacă sunt nuanţe de urlet diferite în funcţie de echipa care a reuşit performanţa), eu nu o pot înţelege. Ce sinapse reuşesc să se deregleze atunci când încep să se spargă sticle, pahare, să zboare pe geam televizoare sau să apară bătăi şi incendii pe terenurile de fotbal, nu pot să-mi dau seama. Dar am realizat, astăzi mai mult decât niciodată, că bestia care sălăşluieşte în om este activată în mod sigur atunci când vede un dreptunghi verde pe care se mişcă ceva după altceva. Nu mi-e clar care este pierderea sau câştigul, exceptând situaţiile în care se pariază pe echipe, cum nu mi-e limpede nici de ce urlă oamenii la concerte, iar femeile leşină sau aruncă sutiene pe scena. Dar aceasta este cu totul o altă discuţie. Poate felul meu de a privi lucrurile acestea este unul simplist, îngust, indiferent la adevăratele lucruri importante ale vieţii, dar, cu modestia-mi caracteristică, îl prefer.

                Jos pălăria pentru băieţii (şi fetele) care nu mănâncă seminţe, nu beau bere, nu înjură, nu aruncă televizorul pe geam, nu dau foc şi nu se bat ca turcii când e un meci ori când acesta se încheie. Ok, şi pentru cei care le fac pe primele două într-o manieră paşnică. Am şi eu prieteni, totuşi:))

Sfârşit

Aud săgeţi de foc cum şuieră pe creste
Şi cum cu zbucium cerul se lasă sfâşiat.
Se sting încet, cu zgomot înfundat,
Stele de aur în mantii funeste.

Bucăţi de cer se rup şi cad încinse-n aer,
Ca ceara ce se scurge în jos pe lumânare;
Vâzduhul tot se surpă c-o ultimă strigare
Ca firul infinit de lână de pe caier.

Şi apa se revarsă şi-nghite tot în cale,
Furia-nvolburată se scutură-n câmpie
Şi dusă este truda ce s-a trudit în glie,
Pe ape cândva line, plutesc valuri de jale.

Se scutură pământul şi urlă din rărunchi:
"Îngenunchiaţi, voi, oameni, că altfel eu mă duc!"