Sfârşit

Aud săgeţi de foc cum şuieră pe creste
Şi cum cu zbucium cerul se lasă sfâşiat.
Se sting încet, cu zgomot înfundat,
Stele de aur în mantii funeste.

Bucăţi de cer se rup şi cad încinse-n aer,
Ca ceara ce se scurge în jos pe lumânare;
Vâzduhul tot se surpă c-o ultimă strigare
Ca firul infinit de lână de pe caier.

Şi apa se revarsă şi-nghite tot în cale,
Furia-nvolburată se scutură-n câmpie
Şi dusă este truda ce s-a trudit în glie,
Pe ape cândva line, plutesc valuri de jale.

Se scutură pământul şi urlă din rărunchi:
"Îngenunchiaţi, voi, oameni, că altfel eu mă duc!"

Evidentul e ca o cravată roșie

Este cel mai greu de observat. Atfel, de ce ne-am mai impiedica de pietre care depășesc 10cm dacă nu datorită faptului că sunt evidente acolo pe asfalt? Cu siguranță pentru că nu le dăm noi atenția cuvenită, pentru că ni se pare imposibil ca-n civilizația care cuprinde oameni, clădiri, asfalt, să nu existe cineva care să elimine acele pietre din calea trecătorilor. Și iată cum greșim! Enorm! Pentru că sunt sigură că dacă am sta să analizăm puțin, puțin desfășurarea unor evenimente, am realiza ca sub nasul nostru se întamplă lucruri interesante.E ca la MegaImage, când pe bon scrie 4,78lei, iar tu primești doar 5lei rest la o bancnotă de 10. E evident că ai fost tras pe sfoară, dar la câte bonuri ai în portofel, ți-e adeseori imposibil să mai iei în calcul o mică înșelăciune. 

Datorită evidentului cei urmăriți aleagă să se ascundă exact în locurile în care urmăritorii nu s-ar gândi ca ar îndrăzni. E un fel de psihologie inversă. Fac exact ce cred alții că nu ar face. E fascinant cât de naivi suntem în unele situații, cât de ușor ne scapă de sub nas lucruri interesante. Dar și mai fascinanți sunt oamenii care știu să manipuleze evidentul. Aceia cărora controlul nu le alunecă câtuși de puțin. Pentru că arta de a nu te trăda este greu de ținut în frâu tocmai datorită amuzamentului pe care îl provoacă desfășurarea activității respective. 

Iar atâta vreme cât acțiunile oculte ochilor obosiți nu rănesc pe nimeni, evidentul poate zbura liber în jungla creierelor prea ocupate să cotrobăiască prin viețile oamenilor sau să născocească povești despre ei. 

Evidentul e ca o pată verde pe un tricou alb, dar care trece neobservată pentru că oamenii sunt preocupați să găsească pete verzi pe tricouri colorate. E ca o clădire ruinată care pe dinafară pare că servește unui singur scop: demolării, fără să știm că în interior au început renovările. 

În cele din urmă evidentul e evident în capul nostru pentru că suntem programați să vedem ceea ce alții nu văd. Iar accesul lor nu poate fi posibil decât prin informație. De câte ori n-ați spus la un joc de orice fel: „Era evident!! Oare ce ce n-am facut așa?”. De prea multe ori. Tocmai pentru că evidentul îl putem citi în ochii evidenți. 

Punct critic.

Eu îl interpretez precum discordanţa dintre minte si suflet. Momentul sau perioada aceea în care suntem “între ciocan şi nicovala”. Când nu ştim încotro să ne îndreptăm: dacă spre răul care ne face bine, sau spre binele care ne face rău. E atât de dificilă o separaţie între cele două modele decizionale, încât, aproape de fiecare dată riscăm un melanj care ne îndreaptă spre o pantă abruptă. Până vedem hăul. Şi-atunci ne tragem uşor, uşor, departe de margine, pentru că imaginea noastră sufletească reflectată în abis este identică celei fizice, ilustrate după momentul căderii: un corp diform, de nerecunoscut, strivit nemilos de podeaua prăpastiei spre care se îndrepta cu avântul unei păsări purtate de inimă spre cer. Şi ştii ce e de domeniul cruzimii absolute? Că ne facem asta cunoscând consecinţele, cel puţin o parte din ele. Când ne aruncăm, o facem cu bună ştiinţă, o facem pentru adrenalina din aer, pentru senzaţia de eliberare, pentru strângerea aceea de inimă pe care o avem înainte de impact. Apoi totul e veşnic, bine, de lungă durată. Ia timp să te aduni să-ţi faci curaj şi să escaladezi pereţii pe lângă care ai trecut cu atâta uşurinţă în zbor invers. Cred că momentul ăsta e recurent. Îţi revin din memorie flashback-uri cu tine parcurgând acelaşi traseu sau o parte din el. Şi-atunci apare culpa. Clipa în care realizezi câte greutăţi ai fi putut evita, cât timp ai fi putut câştiga dacă nu ai fi ales fericirea pe termen scurt în detrimentul celei pe termen lung. Cu siguranţă nu ne tragem din maimuţe, dar cu aceeaşi certitudine plasez hedonismul nostru pe treapta deciziilor caracteristice animalelor. Dacă îi arăţi unui câine o bucată de carne sângerândă, nu se va gândi că poate fi injectată cu otravă, iar dacă-i e foame nici atât nu va face un pas înapoi de la a o înhăţa. Finalul ni-l putem imagina. Diferenţa pregnantă, totuşi, este că noi avem capacitatea de a anticipa efectele unor decizii bazându-ne pe rezultate anterioare privind aceeaşi problemă. Cu toate astea, nici noi nu dăm un pas înapoi de la a îmbrăţişa oameni şi situaţii care nu pot sfârşi decât pe fundul prăpastiei. N-am idee dacă în arsenalul nostru de convingere cea mai bună armă este minciuna sau ea este doar o faţetă a ceea ce se petrece în interiorul nostru. Cum n-am idee nici cât de masochişti suntem pe o scară de la 1 la 10 încât să alegem finalul ăsta de atatea ori. Sevele pe care ni le tragem din plăcerea maladivă, care de cele mai multe ori are chip şi poartă nume, n-au cum să fie inepuizabile., dar nu realizăm asta decât atunci când alimentăm în gol, când suntem exact ca dependenţii rămaşi fără droguri, obligaţi să se autosupună unui proces de dezintoxicare forţat datorat inexistenţei sursei de plăcere în viaţa lor. Căci asta trebuie să înţelegem, că dacă noi nu ne mai ajungem la sursă ca să ne putem hrăni, nu înseamnă că ea încetează să existe. Ba la un moment dat pare atât de abundentă, că nevoia noastră se transformă în furie. “Atât de aproape şi totuşi atât de departe.” Cât de adevărat! Am auzit prima dată replica în copilărie, era a unui rechin ciocan dintr-un desen cu o sirenă, acesta aflându-se pe malul mării, la un metru de apă, dar prea departe ca să poată ajunge la ea. Într-un final, nu a fost lăsat să moară, l-a împins cineva în apă. Da, uneori suntem obligaţi să trăim în vecinătatea cui nu vrem, cui nu trebuie,  să îi putem atinge, să le putem vorbi, chiar zâmbi şi strânge de mână,  dar să vedem în ochii lor abisul. E crunt! Dar nu irecuperabil. Oameni despre care scriem cărţi.

Roşu de sânge.

Îmi place sângele.
Ador sunetul lui din bătăile inimii mele
şi gustul lui metalic pe limba-mi
Şi goana lui nebună atunci când te privesc.
Îl simt fierbinte-n vene,
Gonind grăbit spre creier
Când îmi apari în minte,
Suav rostind cuvinte.
Îmi spulberă năvalnic fiece raţiune
Când în urechi răsună al tău glas făr de seamăn,
Care conduce-n taină spre culmi de fericire
Al meu sânge haotic în venele-mi de fier.

I-aş da drumul din mine
Să fiu seacă de tine,
L-aş arunca în mare, imensul să îl bea,
Dar ştiu că-n orice clipă
El ar veni spre tine.
Şi-acolo l-aş găsi,
Întins, la uşa ta.

Şi mi-ar intra în trup la fel ca la la-nceput.
Mi-ar inunda de tine
Şi-n cuget şi-n simţire
Cu straşnică putere.
Şi tot ca un metal lipit de un magnet
M-ar izola pe mine
În gândul despre tine.

Plouă pe trupuri goale.

Învolburate,
Halucinante,
Sub mâini cercetaşe,
Mângâieri pătimaşe
Frămantă cu spaimă
De veşnică taină
Trupuri goale.

Muzica-n surdină
Se pierde-n voci păgâne
Şi mâinile firave
Devin gheare de fiară.
În vene, să fiarbă
-ncepe sângele iară.
Plouă tremurat.

Pe iarba verde, moale,
În aşternuturi calde
Transpiră voci curate
De dragoste ascunsă.
O ploaie densă, rară,
Coboară dimineaţa,
Când se aşterne gheaţa
Pe fapte şi trăiri.

Când încă ai timp

Când plângi pe mormânt
Şi urli-n zadar,
Se spulberă tot
Şi război şi hotar
şi lumină şi suflu
Şi vorbe de duh
Şi venin în tăcere.
Se moaie şi piatra
Şi gheţa se scurge
Rămâne doar inima
În cumplită durere.
Rămân şi plămânii
Care inspiră cu greu
Un aer ce-odată
Îl împărţeau făr să vrei.
Rămân două mâini,
Ce n-au cunoscut
Atingerea dulce
A unui salut.
Şi-o gură cu vorbe
De împăcare,
Ce parcă acum
Nu mai au nici răbdare
Şi vor să îmbie
La prietenie.
Rămân ochii care,
Sub lentilele groase,
Lăcrimează după zile
Ce-ar fi putut fi frumoase.
După clipe curate,
Iubire şi cânt,
După dragoste care
Se dă pe pământ.
Rămâne un trup
Cu suflet şi minte,
Ce până atunci
Nu au luat aminte,
Au urât, duşmănit,
Au hulit şi ţinut
Pică şi mândrie
Pentru orice cuvânt.
Au uitat că-ntre oameni
Fatale sunt aste
Porniri sufleeteşti
Din suflete caste.

Şi plângi şi aduni
Încet tot pământul,
Să nu îl distrugă
Nici ploaia, nici vântul,
Şi aşezi azi cu grijă
O floare de-mpăcare
Pe-un trup ce n-are suflare.

Învaţă, deci, suflete,
Că-i vreme de bine,
De vorbe frumose,
De clipe senine,
Cât timp le aude
urechea pe care
Cândva o jigneai
Cu crunte ocare.
Învaţă că veşnic nu eşti,
Dar cu groază
Trăieşti ani din viaţă,
Când stă şi veghează
În tine un sflet
Ce n-are-alinare
Căci n-a cunoscut
La timp împăcare.

Aruncă din suflet
Vrajba pribeagă
Şi cere iertare,
Azi te dezleagă.
De te-mbrăţişează
Şi-ţi dă îndurare,
Să plângi, să-i săruti
Mâna mântuitoare.
Denu, fii pe pace,
Rămâi împăcat
Că-n suflet şi minte
Te-ai eliberat.

Epilog.

Am trăit cu tine-n gând
Atât de mult,
Atât de crunt,
Că parte din fiinţa mea
Era ca posedată
De chipul tău,
De vocea ta.

Am adunat atât curaj,
Că la venirea clipei
Te-am dat trecutului.
Mesaj:
Ne-am despărtiţ,
Într-un sfârşit,
Iubite!

Acum, când ochii mi-i arunc,
Din când în când,
Peste umărul stâng,
Mă simt întreagă,
Dezlegată,
De funii groase şi de lanţuri
Ce mă-nrobeau odată.