Mărul cu viermi.

Noroi sub flori vestejite,
Frunze râncede ce se rup pe rând
Suflate de vânt.
Tulpini tremurând.

Grădină scăldată-n nămol,
Ciuperci ciugulind lemnul gros,
Vântul ce urlă-n castani,
Ciulin sângeros.

Cuprinsul întreg e negru, murdar,
Mânjit de mânie,
Spălat dușmănos
De ploaia cea rece.

O toamnă bizară,
Cu iz de rugină
A uns și livada
Cu clei și rășină.

Un foc mânios pornește în glie
Și spulberă pomii
Cuprins de furie
Că vechiul s-a stins.

Mă plec și mă-nchin
Cu ochi lăcrimând.
Și rog cu căință
Dezastrul să stea.
Un lucru mai cer: îngăduință.
Și timpul ce trece
Mă-nvaț mereu
C-așa împlinire
Da, e cu putință.

Pe cioburi, Pe cuie,
Tot omul s-așază,
Pun palme-mpreună,
La Domnul se roagă,
Potopul să-l scurgă
În sacul său mare
Și focul să stingă,
Să pună-n picioare
Credința cea veche,
În cufăr uitată.

Ai plâns, te ridică!
Ia-ți drumu-n spinare
Și, rogu-te, lăsă
În groapa cea mare
Prăpădul din suflet
Și răul din minte,
Căci Domnul veghează
Și pune din nou
În ordinea veche
Grădina cu flori,
Sub aer plâpând
Și cer fără nori.

Tu, omule trainic,
Pleacă azi curat,
Dar, rogu-te, află
Că drumul ce-l iei
Nu-i drept și nici sigur.
Când nici nu gândești
Vei da de-o răscruce
Și fără să vrei
O stâncă s-așază
Pe drumul cel bun.

S-o-mpingi, s-o distrugi
Tu, singur, nu poți.
Deci roagă pe alții,
Cei care socoți,
Să pună o mână,
Ispita s-alunge
Și cale firească
Spre dăruire,
Spre cumpătare
Și spre cinstire,
Atunci vei afla.

Urme...

Urme pe nisip,

Voci voalate,

Vântul prin păduri,

Crengi îngenunchiate.

Vorbe fără iz,

Urme pe zăpadă,

Roua de pe frunze,

Ceața din livadă.

Glasuri de păgâni,

Rugă spre văzduh,

Urme prin noroi,

Cânturi fără duh.

Inimi fără sânge,

Palidă vestire,

Frunze vestejite,

Urme de iubire.

Spre nemurire.

„Moartea e o ipoteză până în momentul în care te trezești în brațele ei.” Sau până când ajunge să strângă în brațe oameni dragi ție, sau până când începe să le dea târcoale.

A devenit un personaj tare temut, o ancoră între două lumi înzestrată cu o coasă și purtând o mantie neagra. În mitologia greacă era Luntrea lui Charon care traversa râul Styx, acum e o iminentă primejdie la firul vieții. Sau poate e doar un foarfece care taie acest fir. Reușim s-o întruchipăm în atâtea feluri probabil pentru a-i găsi o întrebuințare, pentru a ne păcăli că este de folos. Că odată ajuns într-un punct omul nu mai poate înainta fără ajutorul ei. Și-atunci te invită politicos pe o rută ocolitoare spre un loc atât de greu de găsit încât trupul obosit îndeamnă numai sufletul pe acest drum, iar el rămâne pentru odihnă în „pâmăntul din care a fost zidit”.

Spunem că e nedreaptă, că se întovărășește de multe ori cu oameni prea puțin potriviți ei, dar n-avem cum s-o judecăm, n-avem cum s-o supunem unui proces și s-o dovedim vinovată. Pur și simplu trebuie să ne supunem. Trebuie să găsim puterea de a ne lua „La revedere” și de a ne gândi doar la drumul pe care l-am parcurs împreună cu omul respectiv, la ajutorul pe car ei l-am dat și pe care l-am primit de la el, la vorbele frumoase pe care ni le-a adresat și cele pe care i le-am spus noi, la toate zâmbetele de care ne-am facut vinovați și toate sfaturile pe care le-am urmat după ce au fost eliberate prin vocea acelui om.

N-avem de ales. Dumnezeu ne vrea puternici și ne spune că sufletul merge într-un loc unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin”, deci noi, ca iubitori ai celui care prin mijlocirea morții merge către „viața de veci”, nu putem decât să ne rugăm pentru sufletul ce a sălașluit în trupul său, pe care noi l-am cunoscut, să reușim să facem diferența dintre componenta fizică și sufletul cu care ni s-a daruit nouă și care a fost luat în călătoria veșnică și să ne gândim că rolul lui pe pământ a fost încununat de glorie, iar piesa în care a jucat, viața pe care a trăit-o, n-a fost fadă.

Plângem după cei ce se duc. Pentru că ne doare. Pentru că îi vrem înapoi. „Dorul nu este decât speranța că cineva se va întoarce înapoi.” Dar vom trece anii, iar noi, martorii vieții pe care a trăit-o vom deveni martorii lipsei prin golul pe care îl simțim acut, dar care se estompează până la gradul de amintire. Îi rugăm să se-ntoarcă, fără să realizăm că odată sfărâmată, puntea dintre existențe nu poate fi reconstruită. Că nu putem trece râul prin același loc. Vom merge așa, în aval, sau amonte, despărțindu-ne de oameni care traversează râul, până când, într-o zi, vom descoperi propria noastră punte.

Așa e viața. Compusă din două părți, din două tărâmuri. Una efemeră cunstificabilă în ani, luni,zile, minute, secunde și una nesfârștită spre care pășim cu bilet de voie de la moarte. Sau poate sufletul nu mai poate suporta trupul neputincios, bolnav, greu de strunit în această viață. Poate se simte claustrat într-un corp din seva căruia nu se mai poate hrăni. Putem oare să-l învinovățim că se lasă în brațele viguroase ale morții? Da, putem. Și o facem inconștienți fiind de faptul că toată pornirea noastrp nervoasă este alimentată de durere, că ne manifestăm astfel datorită greutății care apasă acum pe propriul nostru suflet.

Îi plângem pe ei pentru noi. Așa suntem noi. Vom continua s-o condamnăm, vom striga spre Cer nemulțumirea noastră, vom sta în fața prăpastiei și vom striga numele celui care a plecat. Dar vom obține un ecou care se va dilua cu timpul. Și ne-om auzi și noi numele strigat în acest hău.

O aleg pe mama.

De mi-ar fi permis să aleg dacă să fiu mamă, ori nu, aș spune „da!” din toată inima. Iar de Dumnezeu îmi va oferi bucuria aceasta și mi-ar mai îngădui și să-mi aleg un model de mamă, aș privi către El și i-aș spune: „mama mea”. Cred că dacă aș reuși să fiu ca ea, nu mi-ar mai trebui alte calități.

Mama mea, sau Marse, cum o cunoaște lumea, e cea mai frumoasă de pe pământ. E izvorul meu de curaj, de putere, de înțelepciune. E omul care plânge cu mine când mi-e greu și reușește să-și steargă lacrimile înaintea mea pentru a mi le șterge și pe ale mele si a mă întări. Mama mea e un înger. E îngerul meu păzitor pe care Dumnezeu l-a lăsat pe pământ ca să-mi aline durerile, să-mi asculte necazurile și să găsească întotdeauna cele mai bune căi de a rezolva toate problemele.

Sunt dependentă de mama. E ca un drog care îmi curge prin vene de la naștere și la care nu doresc să renunț vreodată. E singura care poate printr-un cuvânt să-mi alunge toți norii de pe cer, sau să stârnească cea mai puternică furtună.

Mama contează. Părerile ei, chiar dacă nu sunt întotdeauna avizate, au o importanță majoră în deciziile mele. Iar atunci când nu se pricepe tace și mă roagă să încerc să iau cea mai bună hotărâre, să analizez bine ce se întamplă, pentru că vrea ca la final să ies învingătoare.

Mă înțelege. Iar dacă pe pâmantul asta e un om care niciodată nu m-a condamnat pentru faptele mele, ea e acela. A știut să mă apere chiar de mine, atunci când îmi găseam culpă. M-a ținut de mână de când m-am născut, iar mâna ei cântărește enorm acum când viața îmi oferă vârsta marilor decizii.

O replică dintr-un film pe care l-am vazut de curând zicea:„ Dacă definiția ta pentru un prieten este cineva în stare să moară pentru tine, ar trebui să știi că nu ai niciun prieten”. Adevărat! Cumplit de adevărat! Și fără ipocrizie mă gandesc: „Eu pentru cine aș fi în stare să-mi dau viața?”. Sincer, n-aș ști ce să răspund. Dar pe mama știu că n-ar trebui să o întreb de două ori.

Mă gândesc uneori că sunt o fericită că nu trebuie să împart dragostea ei cu nimeni. Iar dacă ăsta se numește egoism, da, mi-l asum.

Când totul se prăbușește, când toți fug după fericire, iar eu rămân în urmă, când  cerul meu varsă mii de lacrimi și inima mea se frânge bucățele, bucățele, când puterea se scurge din mine si am impresia că sunt singură, nu-i așa. În dreapta mea, cu brațele deschise si vorbele bune se află mama.

Pentru mine, cel puțin, așa-i. O am pe mama. Iar când va fi să pot alege ce fel de mamă vreau să fiu, la rubrica NUME voi scrie numele ei. Cel mai frumos nume, al celei mai frumoase mame.

Te iubesc, mami!

Decret spațio-temporal.

Te-am trasformat în fantomă de substanță
și te-am obligat să-mi bântui reveriile.
Te-am legat cu lanțuri de memorie
și te-am părăsit acolo,
acolo unde nu pot să te văd, sp te ating, să te am.
Te-am dăruit trecutului cu toată bunăvoința
și acum trec granița neostoită de lacrimi.

Am amintiri care șubrezesc
și ma imploră să le înlocuiesc cu trăiri noi.
S-a râncezit în nări parfumul
pe care l-am cules de pe pielea ta la ultima întâlnire.
Pânze de păianjen s-au așternut pe ochii
pe care-i aveam numai pentru tine.
Un colb incolor își îngroașă zi de zi stratul.

Sărutări,
Îmbrățișări,
batăi de inimă,
fluturi,
antilope zburdând,
avioane de hârtie,
vise ce s-au dus.

Parintii.Mai mult decat orice pe lume.

Sa le spuneti mereu ca-i iubiti, sa nu pastrati pentru voi cuvintele astea cand le simtiti!
Inainte de orice, trebuie sa stii un singur lucru, sa-l crezi, sa-l vezi, sa-l simti, sa nu te desparti niciodata de el: nimeni nu o sa te iubeasca, nu o sa te inteleaga, nu o sa te protejeze mai mult decat familia.
Si trebuie sa atingi un punct critic ca sa poti realiza asta. Trebuie sa faci stanga imprejur si sa-ti dai seama ca pe o raza de mii de kilometri nu exista altceva pe pamantul asta care sa te iubeasca si sa-ti poarte de grija mai mut decat ei doi. EI sunt singurii care nu te vor parasi daca ai gresit, daca le-ai gresit. Singurii care te vor primi inapoi, te vor imbratisa si te vor sustine. Ei vor fi cei care indiferent de gropile in care cazi, te vor ridica. Ei cu siguranta nu vor alege momentele in care sa fie alaturi de tine, vor fi intotdeauna, la bine si la rau. Nu-ti va fi nicaieri mai cald decat in bratele lor si nici un cuvant nu va putea fi la fel de duios ca al lor.
Sunt doar doi oameni pe lumea asta care intotdeauna vor fi dispusi sa renunte la tot pentru tine, care nu vor privi in urma cu regret ca au pierdut ceva caci ti-au daruit acel ceva tie. Sunt si vor fi singurii oameni care vor face tot ce le sta in putere ca sa te vada pe tine fericit, aceia care vor varsa lacrimi imbratisandu-te atunci cand inima ti-e facuta bucati. Tot ei sunt cei care iti vor obloji ranile, fara sa-ti ceara vreodata ceva in schimb.
Parintii, sunt, dragul meu, sau draga mea, cei care iti vor calauzi mereu pasii pe drumurile cele mai bune, cei a caror inima bate pentru ca stie ca tie ti-e bine si ca stradania lor nu a fost zadarnica. Ei sunt cei la care te poti intoarce cu capul plecat, sau cu fruntea sus, pentru ca tot in prag te vor astepta, tot cu bratele deschise, tot cu vorbele bune, sau cele de dojana blanda, uneori usturatoare, dar necesara.
Avem o singura datorie: sa-i iubim. Ei niciodata nu ne cer mai mult. Chiar si atunci cand stiu ca avem si ei rabda, nu se incumeta sa intinda mana la noi. Chiar si atunci cand pamantul li se surpa de sub picioare, nu ne cheama de la ale noastre, nu vor sa ne impovareze cu problemele lor. Si ganditi-va, dragii mei, cu cate probleme i-am incarcat noi pe ei? Cate suparari  le-am provocat?Cate nopti albe  le-am daruit si cate griji le-am pus in sacul fiecarei zile?
E imposibil sa tragem linie si sa iesim pe plus. Cel putin in cazul meu. Sper ca vreodata voi putea sa le daruiesc si eu macar jumatate din cat mi-au oferit ei mie.
Ma plec pana la pamant inaintea voastra si va iubesc mai mult decat orice pe lume.

Timpul ne aparține.

Timp fățarnic, ce faci?

Ar fi trebuit să fii tu cel care

Dupa zile, saptamani,

Luni, și poate chiar ani buni,

Șterge orice întristare.

Mă tem ca timpul trece prea repede, de cele mai multe ori. Și nu am reusit încă să înregistrez dacă perioadele fericite, sau cele încărcate negativ împing spre amintire timpul nostru. Parcă ambele își fac loc în trecut la fel de repede.  Ceea ce totuși am realizat în tot intervalul acesta de percepere a timpului este că îl purtăm cu noi mereu. Trece, într-adevăr, și vedem asta în firele de păr, în ridurile din colțul ochiului, dar îmi dau seama că al nostru corp îi este gazdă. Noi suntem timpul nostru, pentru ca noi putem trăi momentele la fel cum le-am trăit prima oară. Unele dintre ele, clar, pentru ca multe se estompează, fiind de o semnificație redusă. Ar trebui să fim fericiți că există memoria, că avem un spațiu în care să depozităm chipuri și întâmplări, că avem întotdeauna acces la clipe care ne-au schimbar cursul vieții, care ne-au făcut inima să tresalte, chiar și la situații neplăcute. 

Timp. Ce este de fapt timpul? Ohoo, îmi amintesc că-ntr-o nuvelă un personaj era nedumerit cu privire la ce-i folositor acesta :”Ce facem cu timpul?”. Chiar. Ce?Adică știm noi să-l utilizăm în beneficiul nostru, sau suntem indiferenți și îl lăsăm să ne poarte prin viață , ca să avemd e ce ne aminti? Dar putem să-l folosim în vreun fel de vreme ce e abstract? Ore, secunde, minute, zile, ani. Toate acestea devin inutile pentru sufletul care știm că e imuabil. 

”Carpe diem!” se zice  ca e cel mai bun sfat pe care îl putem urma in tinerețe. Și uneori chiar îi atribuim o importanță majoră și alergăm după clipe de neuitat mereu. Vrem parcă să oprim timpul în loc cu fiecare clipă. Cred doar că nu ne dăm seama că încercăm astfel să ne programăm un stil de viață focusat pe momente țintă, acelea care ne scot din orice fel de rutină,care sunt, aș spune, extremitatea sa opusă. 

Ne e teamă că trecând timpul ne fură și căutăm în multitudinea de divertismente orice poate imortaliza momentul, orice ne poate aminti de tinerețe ca de perioada glorioasă a existenței noastre. Asta în cazul în care nu vorbim despre un ”carpe diem” inconștient, ci ne raportăm la personaje dornice de a schimba ceva în viața lor în sensul acesta. 

Concluzia la care am ajuns este că oricâte momente încărcate de furia tinereții am avea, am trăi, voit sau nu, oricâți oameni ar trece prin fața ochilor noștri, prin brațele noastre, oricâte sărutări am fura sau le-am lăsa pierdute pe buzele altora, timpul are grijă să stocheze în căpșorul, dar, mai ales, în sufletul nostru, oamenii, momentele, relațiile care l-au ocupat mai mult de o clipă, care și-au întins vocea pe minute bune la telefon și ore multe privindu-te în ochi. Oamenii ăștia nu ai cum să-i uiți pentru că nu te-au atins în trecere grăbită pe strada, ci au stat langă tine și te-au strâns în brațe.

De aceea nu mai forțez timpul, nu-l mai supun chinurilor uitării. Vreau să-l las să-și aleagă singur oamenii supuși înlocuirii, sau pierderii. Pentru că mi-am dat seama că e independent de mine, că nu-l pot obliga să treacă mai repede, ori mai încet în detrimentul unora sau în favoarea altora. 

Suntem răniți, sau am fost, am plâns și ne-am tânguit și ne-am dorit să batem din palme și timpul să rezolve. Ei bine, timpul nu lucreaza așa. Ne cere să avem răbdare, ne îndeamnă să plângem când ne e dor, să râdem când ne readuce în fața ochilor momente amuzante. 

Timpul ne readuce gustul cinei de marți seara și amintirea vinului roze ales împreună, ne înmoaie buzele în el și ne urează ”Poftă bună!”.