În creion.

Speranța=dependență pură a unui suflet vlăguit,
nevoia de control a ceea ce ar putea disparea odată cu rupturile.
Nu de control. De legătura.

=necesitatea confirmării unei realități.
Nu confirmare. Existență.
Dorința de a nu simți schimbarea.
De a nu o trăi.
De a amăgi sufletul că se poate,
Că există viață după cutremur.
Măcar o viață care atârnă de-un fir de ață.
Impresia unei vieți.

Dar cică timpul trece
și nici măcar cicatrici nu rămân.
Să fie adevărat?
Să fie tabloul vieții făcut în creion,
iar timpul să fie radiera?

Cufărul.

Aș vrea sa port  pe umeri greutatea unui cufăr în care să nu-mi amintesc ce am îndesat, dar din care să pot scoate oricând tot ce îmi doresc. Nu cred, totuși, că aș fi în vreun fel împiedicată de kilogramele lui, pentru că  n-ar fi unul plin cu obiecte. M-aș feri să-mi îngreunez drumul cu lucruri de care ma pot descotorosi, firește, cum te descotorosești de lemne iarna. Dar lucrurile alea nici măcar nu-mi stau în cale. N-am nevoie nici să le ascund în spatele unei uși încuiate, nici să le înec în cadă până la descompunere. Alea-mi vor furniza peste ani amintirile de atunci pe care vreau să le ferec acum.  Dar nu amintiri vreau să încastrez acum între pereții unei lăzi, ci trăiri. Trăiri trăite pe a căror intensitate o resimt de fiecare dată în varianta ei inițială.
Acele momente din viață care ne marchează, care ne schimbă existența și concepțiile, sentimentele și speranțele, gândurile și planurile. Acele clipe pe care nu vom reuși niciodată să ni le reprimăm, tocmai pentru că le-am trăit. Fie ele frumoase sau nu, au capacitatea de a ne înmuia în momentele în care trebuie să fim cei mai puternici, să refuzăm  cu vehemență, sau să luăm cele mai potrivite decizii. Sunt acele momente a căror încărcătură pozitivă sau negativă intervine în voința noastră, luptă cu liberul arbitru, transformându-l într-unul captiv amintirilor. Au  forța de a anihila neutralitatea care ne-ar putea caracteriza în absența lor.
De aceea mi-ar prinde bine un astfel de cufăr. Și cred că tuturor. Cufărul rațiunii. Sau măcar o cutie, bine, o cutiuță.

Lăsați-i să plece, nu visați la întoarcere.

Lăsați câinii să latre, oamenii să muște,
Lăsați cerul să-mbie, noaptea să-nșele,
Lăsați focul să ardă, flăcări să lingă carnea,
Lăsați-vă toate visele pe masă, se joacă visarea.

Lăsați gâtul să scape strigătul sfâșierii,
Lasați lupii să urle în noaptea păgână,
Lăsați timpul să-și scurgă nisipu-n clepsidră,
Lăsați totul în urmă.

Lăsați cu dăruire, nu cereți milă vieții,
Lăsați pe câmp uscat apa cea clocotită,
Lăsați sub lemnul mesei fărâmele ultimei cine,
Lăsați veninul în colții șarpelui.

Lăsați, dar nu ucideți în suflet tot trecutul.
Lăsați, dar nu fugiți de epoca de aur.
Lăsați să curgă vinul în vasele de sticlă,
Lasați pe gât să curgă apoi cu tot amarul.

Lăsați să uite alții tot ce voi nu puteți,
Lăsați să ierte ei durerea procreată,
Lăsaț azi pe altarul gol al altei vieți
Jertfa de aur.

Nori pe alt cer.

Norii au gust de fum, de ploaie, de rugină.
Ei poartă pe umeri albastrul cerului.
și plâng.
Plâng de povara nopților tăcute,
plâng de absența stelelor de pe cer,
plâng din nimicuri și din lucruri mari.
Pe nori nu-i întreabă nimeni de ce plâng.
Au libertatea manifestării neobstrucționate de curiozitate,
sau de grijă.
Norii se pot mânia.
Sau rușina atunci când soarele apune și cerul e pictat în roșu.

Norii se pot ascunde în spatele norilor,
acolo unde nimeni nu-i caută să le ceară socoteală.
Sau să-i mângâie.

Pe nori coboară liniștea
în sufletele celor care nu sunt nori.

Nouă înșine.

Cred că cel mai greu este să ne convingem pe noi înșine. Să ne convingem de ce? De bine, de rău, de realitate, de ce este sau nu trebuie să mai fie. Să dăm cu noi prima bătălie ca să putem câștiga războiul.  Pe noi înșine ne mințim cel mai mult, pentru că numai noi suntem în stare să ne dăm dreptate atunci când greșim. Să transformăm greșeala într-o realitate care nu ar fi putut fi omisă. Suntem singurii care nu putem accepta adevărul adevărat, de aceea încercăm să ne convingem de adevărul minciunii noastre.
Ne protejăm de realitate creând alte realități, unele ideale, unele care nu țin cont de trăiri. De fapt ele țin cont exact de ce simțim noi cu adevărat, dar nu ne dăm seama. Pseudorealitățile pe care le creăm sunt înrădăcinate în simțurile noastre, impregnate în adevărata realitate care nu mai e și care nu mai poate fi. Păstrand pentru noi negăm posibilitatea de a păși înainte. Ne încastrăm viitorul în minciuna unei realități inexistente. Un viitor inexistent.
Și-atunci avem nevoie de terți raționali. Cu adevărat raționali, căci în fața altora mințim atât de bine afilierea la  realitate încât nu realizăm că o facem inconștient. Un „te rup în bucăți” spus la timp e doza necesară deșteptării. Și-atunci începem să fim sinceri cu noi.
Mulțumesc!

Retrag

Tot ce am fost gresit.
Tot ce am crezut gresit.
Tot ce am facut gresit.
Tot tu.

Vorbele mele ultime.
Gandurile mele ultime.
Faptele mele ultime.
Incercarile.

Ce nu mai pot retrage,
dar pot ucide in mine.
Ce nu mai pot arde,
doar ineca in mine.

Astazi retrag inspiratia asta intunecata
si ma arunc in bratele altei muze.
Astazi am inteles
neintelesul din mine.

Retrag.
Nu ma retrag.
Punct.

Revoltă.

Se naște din slăbiciune,
Crește odată cu conștientizare ei.
E îndreptată înspre noi.
Mi se pare normal, de vreme ce devenim proprii noștri dușmani.

Dacă am fi realiști
și nu utopici,
Am realiza ca un dres cu firul tras nu mai poate fi purtat vreodată.
Poate doar pe dedesubt,
unde nu-l vede nimeni.
Și nici așa, căci am simți tot timpul frigul prin firul tras.

Ne place să bravăm,
dar o facem prea devreme de cele mai multe ori.
Ne lovim cu capul de sus
și avem impresia că am mai înălțat pragul
și că putem să trecem nestingheriți.
Ei bine, nu-i așa.
Iar noi ne alegem de fiecare dată cu un nou cucui
care crește și crește.

Se-nvață greu o lecție fără teorie.
Măcar nu se uită ușor.
Dar cât de revoltați suntem după fiecare capitol învățat?
Suficient cât să măturăm cu noi pe jos. Noi cu noi.