Nimic.

Nimic. Atat ramane din noi si pentru noi.

Din multitudinea aceasta de elemente care ne inconjoara, materiale sau imateriale, din marea aceasta de oameni care ne tipa in urechi ca ne iubesc, din viforul sentimentelor si sperantelor, al marilor iubiri ascunse, al chicotelilor, din verdele primaverii, din gerul Polului Nord, ne alegem intr-un final cu tot ceea ce ocolim, cu nimic.

De fapt,daca stau bine si ma gandesc, ramanem cu o vacuitate care se mareste pe clipa ce trece, care asemenea unui demiurg solar ne nimiceste arzand fiecare zambet, fiecare inimia, fiecare om pe care ni l-am dori sau fiecare dorinta pe care am vedea-o implinita.

Nimic, un nimic care nu doar ca se pricepe de minune sa smulga din radacini tot ce odinioara ne imaginam al nostru, dar care planteaza o iedera otravitoare in sufletele noastre, care ne impinge sa-l iubim, sa ne deprindem cu nimicul, sa ne pierdem speranta ca vreodata pe acest nimic l-ar putea intovarasi cineva, sau ceva, ca viata noastra ar putea vreodata sa-si schimbe culoarea.

Culoarea vietii. Oare cine reuseste sa ne picteze? Sau cat de mult ne dorim sa existe ceva/cineva care sa ia pensula si sa umple foile de desen cu cele mai vii culori? Mult. Se pare insa ca acest sevalet se incapataneaza sa atraga pictorul cel mai nepriceput, cel care stie sa arunce doar cu noroi in schitele cele mai frumoase ale vietii noastre.

Fara glas, fara vorbe, fara dorinta, in afara timpului, sau chiar dincolo de el, fara puterea de a mai face un pas inspre cineva, fara o mana care sa ne traga din abis, atat ramane: nimic. Din noi si pentru noi.

Andra la puterea a doua.

Cred ca daca am fi construiti astfel incat sa facem alegeri dupa prima impresie, tare ne-am mai caina intr-un viitor apropiat pentru variantele pe care le-am bifat. Imprevizibil. Asa am descoperit ca e viitorul de fiecare data cand mi-a demonstrat ca nu o sa iasa cum mi-am imaginat, cand mi-a lipit de viata oameni pe care nu credeam ca o sa-i am, cand m-a tarat prin intamplari care nici macar nu-mi treceau prin minte odinioara. E extraordinar sa descoperi ca totusi, complotul timpului capata conotatii pozitive, sa realizezi ca in cosul vietii ti-a adaugat PRIETENI si intamplari frumoase.
Si nu doar o data mi s-a intamplat asta. Cel putin cand vine vorba de oameni de suflet, timpul a facut cele mai bune selectii. A ales in locul meu uneori, si bine a facut. Mi-a acordat zile, luni, mi-a permis sa vad, sa analizez, sa impart foaia in doua pentru calitati si defecte si sa incep sa notez. Si de fiecare data cand am tras linie am descoperit ca optiunea cu care timpul iese la inaintare este cea mai buna.
La inceputul liceului nici n-o observasem pe Dutza prea mult, cu toate astea, iata-ma aici, la 5 ani dupa, impartasind o bucata de suflet cu ea.
Un nou inceput a insemnat oameni noi. Impresii noi, pareri create mai mult dupa aspect fizic,atitudine(mai ales atitudine), mers, privire, ras, gesturi. E atat de usor sa conturezi pe cineva numai dupa cateva intalniri care nu-ti ofera sansa de a-i trata in profunzime. Se e enorm de facil sa tragi concluzii gresite, sa-ti imaginezi un viitor in care acei oameni pe care i-ai cunoscut sa ocupe locuri diferite. Sa alegi datorita unei aprehensiuni, aceea care iti creeaza ideea ca nu te mai imprietenesti cu nimeni, ca vacuitatea lasata de altii nu poate fi indepartata de nimeni.
Ii ziceam de curand asteia mici cat de nesuferita mi se parea la inceput. SI cat de alike ne-am dovedit a fi.Asta mica mi-a adus-o Dumnezeu in cale purtand tot numele "Andra". Si nu, nu e un substitut pentru Andra mea din liceu. E cea care s-a asezat pe scaunul de langa ea, pe fotoliile privilegiatilor inimii mele. E o zvapaiata, care pare cel mai cuminte copilas, o nerabdatoare, o inteleapta cand vine  vorba de sfaturi (ies din calcul intamplarile mi putin obisnuite pentru care nu are nici macar glas, d-apoi sfaturi:))),o inteligenta, o frumoasa, o modesta, o domnisoara care nu mai are loc pt haine in niciun dulap. N-as putea sa zic cand mai exact m-a cucerit, dar cred ca in momentul in care mi-am dat seama ca e omul in care-mi pot pune intr-adevar increderea, care ma poate linistiti atunci cand sunt tulburata,care se ridica pe varfuri si ma ia in brate si imi spune :"Draga mea Iunona, tu esti o persoana atat de speciala incat nu merita sa fii suparata." Nu va imaginati ce dimensiuni are sufletul unei astfel de fiinte. Va amintiti senzatia aceea de teama, de singuratate atunci cand parintii va lasau la gradinita? Cam asa se traduce si ceea ce simt cand nu e ea, au ce simteam cand nu era Dutza.
Din fericire viata a fost mai mult decat generoasa cu mine, timpul mi-a oferit oameni pe care sa nu-i refuz, si bine am facut. Poate-mi face ordine si-n cap, ca uneori nici eu nu-mi dau seama ce-i acolo. Mama ei de atitudine! :))
Stii ca din cauza ta am inceput sa-l vad altfel,nu?

DEAR=hope

Niciodata nu-ti dai seama ca-ti lipseste cineva decat in momentul in care ai cea mai mare nevoie de el, atunci cand imaginea oscileaza intre lumea naruindu-se si el. Si ni se intampla deseori asta. De aceea avem parinti, prieteni, apropiati, rude la care sa apelam in asemenea momente. Cu toate acestea exista si clipe de negare, de distantare de toti cei pomeniti mai sus, minute in care nu ne dorim decat bratele cuiva in jurul nostru, exclusiv cuvintele cuiva sa ne curga in urechi. Chiar si asa, acel cineva nu e acolo, poate niciodata n-a fost, poate am gresit noi imaginandu-l pe piedestalul vietii noastre, ori poate a fost si a plecat, inlocuit.

Facem substituiri, la fel, cand simtim nevoia. Totusi, eu am realizat o asemenea substitutie cand nici nu ma asteptam. O voiam, o doream cu ardoare, imi imaginam evenimentul, launtric, de altfel, insa acesta refuza sa vina. Pana intr-o zi cand, fortuit, si-a facut aparitia. A fost ca o revelatie, ca o descatusare. Am evadat subit din turnul in care singura ma izolasem.

Ceea ce vreau sa transmit este ca desi avem o labilitate in ceea ce priveste conservarea sperantei in stare pura, uneori ne izbim atat de puternic de zidul acestei prizoniere a Cutiei Pandorei incat incepem sa traim sfatul 'nu-ti pierde speranta'. Evident, optimismul meu emana dintr-o asemenea reusita, insa nu mereu sunt capabila sa-l pastrez. Insa aceasta atitudine de azi face referire la o cursa de 2 ani castigata intr-o zi pe alta pista. Intr-o alta masina.

Pentru asta, iti multumesc, DEAR!

Apologie pentru prietenia noastra.

Ma invart de vreo 3 ore pe-aici indecisa. Din nou nu stiu daca am puterea sa transfer in litere ce vreau sa spun. Cu toate astea, voi incerca sa-i dau macar forma pe care mi-o doresc. Forma unui cadou. Peste vreo ora si jumatate, asta depinde in cat timp termin de scris, asta mica, Dutza mea, care inca e tributara cifrei unu, inca are 19 ani, se va dezbraca de mantaua acesteia si se va acoperi cu 2. Mai pe scurt, schimba prefixul. Si nu pot sa nu ma simt rusinata ca nu sunt acolo, langa ea, ca de fapt nu prea am fost acolo la momentul zero, la miezul noptii, cum ea a fost langa mine de la 18 ani incoace.

Dutza, tu trebuie sa ma ierti ca nu sunt acolo, mai ales ca acum simt ca ar trebui. Ar fi trebuit, de fapt, sa nu ne despartim, ar fi trebuit sa ramanem impreuna. Dar ce zic? Suntem impreuna, caci nimeni nu poate desparti doua suflete gemene. Nu exista cutit care sa taie legaturi invizibile, legaturi care depasesc fizicul. De aceea nu ar trebui sa-mi fac griji. Totusi, cand imi dau seama ca nu mai esti aici, fizic, nu mai am umarul tau pe care sa plang, sau mana ta pe care s-o strang atunci cand am emotii, imaginile acestea-mi devin dureroase. Sunt amintiri, amintiri frumoase, pline de curaj si fericire, chiar si in momentele de tristete. Stiu ca ma asteapta ani de zile in care doar pozele sau vocea ta rpin telefon vor fi langa mine in clipe de cumpana si ma gandesc ca ar trebui sa fie suficient. Ar trebui sa-i multumesc lui Dumnezeu ca esti acolo. Si da, o sa-i multumesc intotdeauna ca mi te-a dat, ca a simtit ca aveam nevoie de o sora, ca nu-mi permite sa trec prin viata fara sa fi avut sentimentul unei asemenea fericiri. Stiu ce conteaza si cat conteaza pentru tine, stiu cine esti si ce vrei sa fii, stiu cum esti,cand esti si sper ca voi sti si ce vei fi.

Stroia Andra Elena, eu, Cruceanu Iunona-Theodora, te primesc in tara lui Doi cu bratele deschise! Te iubesc enorm si te vreau sanatoasa si fericita. Si te implor, sa nu uiti vreodata ca indiferent de piedici, te voi ajuta sa te ridici, independent de distanta, voi ajunge mereu la tine, oricare ar fi problema, o vom rezolva impreuna.

Mai pe scurt, nu scapi de mine niciodata!

LA multi ani, draga mea. Multi si sanatosi, ca fericiti ii facem noi!

Sa curga sampaniaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!:D

Totul.

Daruim, retinem, luam, iubim, uram, facem tot felul de lucruri care si gasesc opusul. Dar in ce masura suntem in stare sa le facem? Ce cantitati suntem dispusi sa desprindem din noi pntru altii, pentru actiuni care ne aduc beneficii, sau despre care nu stim nimic , dar de la care speram? E imposibil sa cuprindem totul, sa stim totul, sa fim in stare sa facem totul. Suntem limitati prin natura noastra, chiar daca incercam sa depasim limitele, viteza pe care o prindem nu e suficienta, franam la un moment dat, convinsi de absolut, de imposibilitatea de a-l atinge. Mi se pare o ipocrizie sa afirmi ca stii totul. Mereu mai e loc de ceva. Cu toate acestea mi se pare o nerozenie sa nu fii niciodata multumit si sa spui ca ar putea fi mai bine, antitetic, 'ca mai e loc'. Suntem oameni, implicit avem deficiente. Pe care le realizam la timp sau deloc. Care ne imping spre greseli sau ne arunca direct in bratele lor, fara a ne prevedea capacitatea de aparare.

Chiar daca exteriorul fiintei noastre ne limiteaza, interiorul, ceea ce suntem, ceea ce posedam, ceea ce simtim, ne permite sa nu avem limite. Ne permite sa atingem infinitul in raport cu altii. Si atunci e grav daca nu reusim sa cantarim ceea ce oferim. Informatiile pe care le dorim secrete, increderea pe care o avem in unii oameni poate fi totala, desigur, si aceasta poate si falsa sau cu buna credinta. Dar conceptia noastra cu privire la cei/cele in care ne depozitam cele mai ascunse ganduri poate fi modelata de actiuni, de vorbe, la randul lor reale sau inchipuite, cu scopul de a stoarce ganduri, taine, secrete. Din pacate suntem prea slabi pentru a ne abtine, pentru a ne proteja de mefistofelismul care ne inconjoara, de malitia imbracata in haine de sarbatoare, care ne imbie, care ne pacaleste in cel mai dulce mod posibil. Si in acest caz 'mai tarziu decat niciodata' functioneaza, insa, din pacate nu mai putem retrage ceea ce am spus, ceea ce am ingropat in mintea celui care stie sa pastree taina ca 'un mormant'. Suntem naivi, numai pana ne oparim de cateva ori, caci apoi, vorba aceea 'suflam si-n iaurt'. Eu sunt un om caruia-i place sa acorde incredere, din pacate de multe ori gresesc oamenii, si-n momentul respectiv renunt in totalitate la ei. Increderea este atributul meu forte. Chiar daca mai particip la o barfa mica, mai critic, ca na, asta mi-e caracterul, imi mai spun opinia, sau o impart cu cineva, niciodata nu las esentialul sa-mi scape. Nu daca omul a avut incredere in mine.

Si daca am incredere, iubesc. Dar ca sa iubesc, si aici nu ma refer la un potential iubit, ci la prieteni la care ajung sa tin foarte mult, si cu care sunt in stare sa impart totul, am nevoie de incredere, dovedita. Am avut cateva dezamagiri, si despre asta am mai povestit. Despre asa numitii prieteni la care am tinut mai mult decat trebuia si care au plecat atunci cand a aparut primul fir de mucegai in situatie, cand greutatea, desi mica li s-a parut insuportabila. Oameni care cu siguranta nu mi-au fost prieteni cum as fi vrut eu si care si-au luat zborul pentru totdeauna de pe pista aceea speciala a inimii mele. Mai sunt putin care mi-au ramas acum, de atunci, de demult. SI cativa care au aparul de curand. Trecand peste cei pe care ii iubesc independent de orice, mama, tata, exista si oamenii de care nu ma leaga sangele si care parca si au unit sufletul de al meu.Si cu asta le mai multumesc inca o data celor care poarta numele de Dutza,Mariutza Andi, Adu, Victor sau Cristi,,Bia, sau Andra si care au o bucatica de suflet geamana cu una din sufletul meu.

Suntem capabili sa impartasim totul, sa confiscam totul, dar numai atata timp cat nu ne intindem mai mult decat ni-e persoana.

Adu.

Avand in vedere ca-mi respect promisiunile, am revenit asupra subiectului 'Adi', in forma alintata de mine 'Adu'. Intalnitu-l-am aseara si asta ma determina sa-mi tin cuvantul, de a revenit asupra omului pe care l-am descris necunoscandu-l.
M-a parasit inspiratia, dar pastrez emotia momentului la fel de vie. Adu, acest pilon viu al optimismului, pe care l-am pictat in mintea mea in culorile cele mai vii, care-mi apare-n gand doar ca sa-mi aminteasca faptul ca indiferent de 'kilogramele' halterelor problemelor, noi am platit deja abonamentul in sala asta de forta numita viata deci, suntem nevoiti sa le ridicam.
L-a inzestrat Dumnezeu cu ce si-ar fi dorit multi. Aspectul fizic impecabil din poze se transpune perfect in realitate, zambetul dornic de a fi acompaniat de oameni fericiti e acelasi ca pe ecranul laptopului, iar vocea de tanar sexy si nelinistit nu-si modifica notele in realitate. Daca ar fi fost aseara prima data cand as fi aflat de existenta lui, recunosc, l-as fi judecat dupa aparente, cum am facut-o si la prima poza. Adu poate fi oricum: infatuat, insensibil, cu nasul pe sus, mandru de ce are. Totusi, a ales sa fie omul incredibil pe care l-am descoperit si nu 'tipul' pe care l-am observat intaia oara.
Ma invart in jurul tastaturii de o ora si nu gasesc constructiile potrivite ca sa pot descrie exact ce am simtit cand l-am vazut. Si daca nu scriu acum, momentul risca sa-si piarda farmecul.
Nu e de ajuns sa spun ca e minunat, extraordinar, nemaintalnit. Poate mai sunt oameni deosebiti pe care nu i-am cunoscut, cu toate astea , in prezenta lui m-am simtit protejata, am avut senzatia aceea de bine oferita numai de gandul ca un om ca el e acolo oricand pentru mine.
Intalnirea mi-a intarit parerile, le-a sedimentat, a adaugat calitati surori celor pe care le descoperisem pana acum,mi-a permis sa-l imbratisez, sa-l privesc in mediul lui, sa-l 'judec' nu numai dupa poze.
Pentru ca, inca o data, sperantele nu au fost desarte, pentru ca de aseara sufletu-mi tresalta de bucuria de-al fi vazut pe Adu, pentru ca aceasta postare e deficitara de expresii care sa dezvaluie fascinatia mea, pentru ca Adu e un om normal si prea modest sa admita ca e extraordinar, pentru ca oamenii pot fi uimitori si pe dinauntru si pe dinafara.
Inca o data, Adu, pentru mine esti un model de curaj, de forta fizica si morala, de convingere ca vrand toate se pot face si pentru asta te respect.
Un an nou fericit, dragii mei!

A astepta. Asteptari.

In gara se anunta intarzierea unui tren cu cel putin 10 minute, ca doar suntem in Romania. Putem ASTEPTA, sau putem opta pentru alt mijloc de transport. Pentru ca deja am cumparat biletul si nu avem bani de irosit, vom sta pe peron, tremurand, pentru ca e iarna, si sperand sa auzim sunetul locomotivei cat mai repede. Cand frigul ne inunda corpul, nu ne gandim decat ca macar in compartimentele pe care le vom popula (speram) in curand va fi o sursa de caldura pentru zambetul inghetat de pe fetele noastre. Avem ASTEPTARI, deci. Cat de bine vor fi acestea satisfacute, ramane de vazut. Exista doar 2 variante: sa fim sau nu multumiti. Dar cum romanul e roman, va fi ori prea cald, ori prea frig.

Revenind, cam asa ni se intampla si in relatiile cu oamenii din jurul nostru. Uneori expectativa ne creeaza asteptari. Aflandu-se intr-un raport de proportionalitate directa, cele din urma nu pot exista fara primele, iar cele dintai fara ultimele sunt sperante goale, lipsite de sens. Problema este ca in momentul in care apar ideile a ceea ce 'ar putea fi', suntem pierduti. E momentul in care apare si nevoia stringenta de a vedea implinite visele pe care ni le propunem. O nerealizare a acestora duce, implicit la dezamagire, la oboseala. Caci e vorba de un proces exhaustiv, presarat cu lucruri care noua ni se par fezabile si cu toate astea ne intalnim cu un album gol la finalul sedintei acesteia de fotografii.

Eu am abordat, plina de 'optimism' varianta cu 'dead end' a povestii. Insa, nu de fiecare data se intampla asa. CU siguranta sunt oameni care-si savureaza albumele pline de fericire, fara sa fi fost macar nevoiti sa astepte sau sa-si creeze asteptari.

Spre final, cred eu ca e cazul sa ne lepadam de asteptari, caci atat timp cat acestea exista senzatia nerealizarii va fi mult mai puternica, si in aceeasi masura dureroasa la final. Hai sa fim pragmatici, sa traim numai ce se intampla, sa renuntam la visele constiente dinainte de a adormi, caci sunt doar piese din puzzle-ul cu imaginea distrusa a inimii noastre.

Un an nou fericit, in care sa va propuneti, dar sa nu va asteptati sa se intample.