DEAR=hope

Niciodata nu-ti dai seama ca-ti lipseste cineva decat in momentul in care ai cea mai mare nevoie de el, atunci cand imaginea oscileaza intre lumea naruindu-se si el. Si ni se intampla deseori asta. De aceea avem parinti, prieteni, apropiati, rude la care sa apelam in asemenea momente. Cu toate acestea exista si clipe de negare, de distantare de toti cei pomeniti mai sus, minute in care nu ne dorim decat bratele cuiva in jurul nostru, exclusiv cuvintele cuiva sa ne curga in urechi. Chiar si asa, acel cineva nu e acolo, poate niciodata n-a fost, poate am gresit noi imaginandu-l pe piedestalul vietii noastre, ori poate a fost si a plecat, inlocuit.

Facem substituiri, la fel, cand simtim nevoia. Totusi, eu am realizat o asemenea substitutie cand nici nu ma asteptam. O voiam, o doream cu ardoare, imi imaginam evenimentul, launtric, de altfel, insa acesta refuza sa vina. Pana intr-o zi cand, fortuit, si-a facut aparitia. A fost ca o revelatie, ca o descatusare. Am evadat subit din turnul in care singura ma izolasem.

Ceea ce vreau sa transmit este ca desi avem o labilitate in ceea ce priveste conservarea sperantei in stare pura, uneori ne izbim atat de puternic de zidul acestei prizoniere a Cutiei Pandorei incat incepem sa traim sfatul 'nu-ti pierde speranta'. Evident, optimismul meu emana dintr-o asemenea reusita, insa nu mereu sunt capabila sa-l pastrez. Insa aceasta atitudine de azi face referire la o cursa de 2 ani castigata intr-o zi pe alta pista. Intr-o alta masina.

Pentru asta, iti multumesc, DEAR!

Apologie pentru prietenia noastra.

Ma invart de vreo 3 ore pe-aici indecisa. Din nou nu stiu daca am puterea sa transfer in litere ce vreau sa spun. Cu toate astea, voi incerca sa-i dau macar forma pe care mi-o doresc. Forma unui cadou. Peste vreo ora si jumatate, asta depinde in cat timp termin de scris, asta mica, Dutza mea, care inca e tributara cifrei unu, inca are 19 ani, se va dezbraca de mantaua acesteia si se va acoperi cu 2. Mai pe scurt, schimba prefixul. Si nu pot sa nu ma simt rusinata ca nu sunt acolo, langa ea, ca de fapt nu prea am fost acolo la momentul zero, la miezul noptii, cum ea a fost langa mine de la 18 ani incoace.

Dutza, tu trebuie sa ma ierti ca nu sunt acolo, mai ales ca acum simt ca ar trebui. Ar fi trebuit, de fapt, sa nu ne despartim, ar fi trebuit sa ramanem impreuna. Dar ce zic? Suntem impreuna, caci nimeni nu poate desparti doua suflete gemene. Nu exista cutit care sa taie legaturi invizibile, legaturi care depasesc fizicul. De aceea nu ar trebui sa-mi fac griji. Totusi, cand imi dau seama ca nu mai esti aici, fizic, nu mai am umarul tau pe care sa plang, sau mana ta pe care s-o strang atunci cand am emotii, imaginile acestea-mi devin dureroase. Sunt amintiri, amintiri frumoase, pline de curaj si fericire, chiar si in momentele de tristete. Stiu ca ma asteapta ani de zile in care doar pozele sau vocea ta rpin telefon vor fi langa mine in clipe de cumpana si ma gandesc ca ar trebui sa fie suficient. Ar trebui sa-i multumesc lui Dumnezeu ca esti acolo. Si da, o sa-i multumesc intotdeauna ca mi te-a dat, ca a simtit ca aveam nevoie de o sora, ca nu-mi permite sa trec prin viata fara sa fi avut sentimentul unei asemenea fericiri. Stiu ce conteaza si cat conteaza pentru tine, stiu cine esti si ce vrei sa fii, stiu cum esti,cand esti si sper ca voi sti si ce vei fi.

Stroia Andra Elena, eu, Cruceanu Iunona-Theodora, te primesc in tara lui Doi cu bratele deschise! Te iubesc enorm si te vreau sanatoasa si fericita. Si te implor, sa nu uiti vreodata ca indiferent de piedici, te voi ajuta sa te ridici, independent de distanta, voi ajunge mereu la tine, oricare ar fi problema, o vom rezolva impreuna.

Mai pe scurt, nu scapi de mine niciodata!

LA multi ani, draga mea. Multi si sanatosi, ca fericiti ii facem noi!

Sa curga sampaniaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!:D

Totul.

Daruim, retinem, luam, iubim, uram, facem tot felul de lucruri care si gasesc opusul. Dar in ce masura suntem in stare sa le facem? Ce cantitati suntem dispusi sa desprindem din noi pntru altii, pentru actiuni care ne aduc beneficii, sau despre care nu stim nimic , dar de la care speram? E imposibil sa cuprindem totul, sa stim totul, sa fim in stare sa facem totul. Suntem limitati prin natura noastra, chiar daca incercam sa depasim limitele, viteza pe care o prindem nu e suficienta, franam la un moment dat, convinsi de absolut, de imposibilitatea de a-l atinge. Mi se pare o ipocrizie sa afirmi ca stii totul. Mereu mai e loc de ceva. Cu toate acestea mi se pare o nerozenie sa nu fii niciodata multumit si sa spui ca ar putea fi mai bine, antitetic, 'ca mai e loc'. Suntem oameni, implicit avem deficiente. Pe care le realizam la timp sau deloc. Care ne imping spre greseli sau ne arunca direct in bratele lor, fara a ne prevedea capacitatea de aparare.

Chiar daca exteriorul fiintei noastre ne limiteaza, interiorul, ceea ce suntem, ceea ce posedam, ceea ce simtim, ne permite sa nu avem limite. Ne permite sa atingem infinitul in raport cu altii. Si atunci e grav daca nu reusim sa cantarim ceea ce oferim. Informatiile pe care le dorim secrete, increderea pe care o avem in unii oameni poate fi totala, desigur, si aceasta poate si falsa sau cu buna credinta. Dar conceptia noastra cu privire la cei/cele in care ne depozitam cele mai ascunse ganduri poate fi modelata de actiuni, de vorbe, la randul lor reale sau inchipuite, cu scopul de a stoarce ganduri, taine, secrete. Din pacate suntem prea slabi pentru a ne abtine, pentru a ne proteja de mefistofelismul care ne inconjoara, de malitia imbracata in haine de sarbatoare, care ne imbie, care ne pacaleste in cel mai dulce mod posibil. Si in acest caz 'mai tarziu decat niciodata' functioneaza, insa, din pacate nu mai putem retrage ceea ce am spus, ceea ce am ingropat in mintea celui care stie sa pastree taina ca 'un mormant'. Suntem naivi, numai pana ne oparim de cateva ori, caci apoi, vorba aceea 'suflam si-n iaurt'. Eu sunt un om caruia-i place sa acorde incredere, din pacate de multe ori gresesc oamenii, si-n momentul respectiv renunt in totalitate la ei. Increderea este atributul meu forte. Chiar daca mai particip la o barfa mica, mai critic, ca na, asta mi-e caracterul, imi mai spun opinia, sau o impart cu cineva, niciodata nu las esentialul sa-mi scape. Nu daca omul a avut incredere in mine.

Si daca am incredere, iubesc. Dar ca sa iubesc, si aici nu ma refer la un potential iubit, ci la prieteni la care ajung sa tin foarte mult, si cu care sunt in stare sa impart totul, am nevoie de incredere, dovedita. Am avut cateva dezamagiri, si despre asta am mai povestit. Despre asa numitii prieteni la care am tinut mai mult decat trebuia si care au plecat atunci cand a aparut primul fir de mucegai in situatie, cand greutatea, desi mica li s-a parut insuportabila. Oameni care cu siguranta nu mi-au fost prieteni cum as fi vrut eu si care si-au luat zborul pentru totdeauna de pe pista aceea speciala a inimii mele. Mai sunt putin care mi-au ramas acum, de atunci, de demult. SI cativa care au aparul de curand. Trecand peste cei pe care ii iubesc independent de orice, mama, tata, exista si oamenii de care nu ma leaga sangele si care parca si au unit sufletul de al meu.Si cu asta le mai multumesc inca o data celor care poarta numele de Dutza,Mariutza Andi, Adu, Victor sau Cristi,,Bia, sau Andra si care au o bucatica de suflet geamana cu una din sufletul meu.

Suntem capabili sa impartasim totul, sa confiscam totul, dar numai atata timp cat nu ne intindem mai mult decat ni-e persoana.

Adu.

Avand in vedere ca-mi respect promisiunile, am revenit asupra subiectului 'Adi', in forma alintata de mine 'Adu'. Intalnitu-l-am aseara si asta ma determina sa-mi tin cuvantul, de a revenit asupra omului pe care l-am descris necunoscandu-l.
M-a parasit inspiratia, dar pastrez emotia momentului la fel de vie. Adu, acest pilon viu al optimismului, pe care l-am pictat in mintea mea in culorile cele mai vii, care-mi apare-n gand doar ca sa-mi aminteasca faptul ca indiferent de 'kilogramele' halterelor problemelor, noi am platit deja abonamentul in sala asta de forta numita viata deci, suntem nevoiti sa le ridicam.
L-a inzestrat Dumnezeu cu ce si-ar fi dorit multi. Aspectul fizic impecabil din poze se transpune perfect in realitate, zambetul dornic de a fi acompaniat de oameni fericiti e acelasi ca pe ecranul laptopului, iar vocea de tanar sexy si nelinistit nu-si modifica notele in realitate. Daca ar fi fost aseara prima data cand as fi aflat de existenta lui, recunosc, l-as fi judecat dupa aparente, cum am facut-o si la prima poza. Adu poate fi oricum: infatuat, insensibil, cu nasul pe sus, mandru de ce are. Totusi, a ales sa fie omul incredibil pe care l-am descoperit si nu 'tipul' pe care l-am observat intaia oara.
Ma invart in jurul tastaturii de o ora si nu gasesc constructiile potrivite ca sa pot descrie exact ce am simtit cand l-am vazut. Si daca nu scriu acum, momentul risca sa-si piarda farmecul.
Nu e de ajuns sa spun ca e minunat, extraordinar, nemaintalnit. Poate mai sunt oameni deosebiti pe care nu i-am cunoscut, cu toate astea , in prezenta lui m-am simtit protejata, am avut senzatia aceea de bine oferita numai de gandul ca un om ca el e acolo oricand pentru mine.
Intalnirea mi-a intarit parerile, le-a sedimentat, a adaugat calitati surori celor pe care le descoperisem pana acum,mi-a permis sa-l imbratisez, sa-l privesc in mediul lui, sa-l 'judec' nu numai dupa poze.
Pentru ca, inca o data, sperantele nu au fost desarte, pentru ca de aseara sufletu-mi tresalta de bucuria de-al fi vazut pe Adu, pentru ca aceasta postare e deficitara de expresii care sa dezvaluie fascinatia mea, pentru ca Adu e un om normal si prea modest sa admita ca e extraordinar, pentru ca oamenii pot fi uimitori si pe dinauntru si pe dinafara.
Inca o data, Adu, pentru mine esti un model de curaj, de forta fizica si morala, de convingere ca vrand toate se pot face si pentru asta te respect.
Un an nou fericit, dragii mei!

A astepta. Asteptari.

In gara se anunta intarzierea unui tren cu cel putin 10 minute, ca doar suntem in Romania. Putem ASTEPTA, sau putem opta pentru alt mijloc de transport. Pentru ca deja am cumparat biletul si nu avem bani de irosit, vom sta pe peron, tremurand, pentru ca e iarna, si sperand sa auzim sunetul locomotivei cat mai repede. Cand frigul ne inunda corpul, nu ne gandim decat ca macar in compartimentele pe care le vom popula (speram) in curand va fi o sursa de caldura pentru zambetul inghetat de pe fetele noastre. Avem ASTEPTARI, deci. Cat de bine vor fi acestea satisfacute, ramane de vazut. Exista doar 2 variante: sa fim sau nu multumiti. Dar cum romanul e roman, va fi ori prea cald, ori prea frig.

Revenind, cam asa ni se intampla si in relatiile cu oamenii din jurul nostru. Uneori expectativa ne creeaza asteptari. Aflandu-se intr-un raport de proportionalitate directa, cele din urma nu pot exista fara primele, iar cele dintai fara ultimele sunt sperante goale, lipsite de sens. Problema este ca in momentul in care apar ideile a ceea ce 'ar putea fi', suntem pierduti. E momentul in care apare si nevoia stringenta de a vedea implinite visele pe care ni le propunem. O nerealizare a acestora duce, implicit la dezamagire, la oboseala. Caci e vorba de un proces exhaustiv, presarat cu lucruri care noua ni se par fezabile si cu toate astea ne intalnim cu un album gol la finalul sedintei acesteia de fotografii.

Eu am abordat, plina de 'optimism' varianta cu 'dead end' a povestii. Insa, nu de fiecare data se intampla asa. CU siguranta sunt oameni care-si savureaza albumele pline de fericire, fara sa fi fost macar nevoiti sa astepte sau sa-si creeze asteptari.

Spre final, cred eu ca e cazul sa ne lepadam de asteptari, caci atat timp cat acestea exista senzatia nerealizarii va fi mult mai puternica, si in aceeasi masura dureroasa la final. Hai sa fim pragmatici, sa traim numai ce se intampla, sa renuntam la visele constiente dinainte de a adormi, caci sunt doar piese din puzzle-ul cu imaginea distrusa a inimii noastre.

Un an nou fericit, in care sa va propuneti, dar sa nu va asteptati sa se intample.

la finele anului 19.

Ce ma bucura cel mai mult este ca nu doare atunci cand anii trec peste mine. Ma cuprinde,totusi, tristetea cand simt ca zilele trec pe langa, lasand in urma un parfum delicios, care invita simturile la petrecerea regretului.

Si iata-ma in ultima duminica apartinand varstei de 19 ani. Imi repet in minte de cateva zile 'am 19 ani', pentru ca nu am apucat sa povestesc asta prea mult si nici timp nu prea mi-a mai ramas. Acum ca schimb prefixul, am nevoie de un bilant al anilor ce-au trecut. 2-ul isi cere drepturile, vrea sa stie de unde preia fraiele vietii mele.

Iti povestesc Doiule (2) ca nu vei avea prea multe pe cap. Unu a fost mai chinuit pana acum. A trecut si prin ciclul primar, si prin cel gimnazial, sfarsind cu cel liceal. A fost martorul tuturor transformarilor, aproape al tuturor inceputurilor. Pana sa-l capat pe unu, nu prea stiam pe ce lume traiesc, pluteam frumos pe norul roz al copilariei. Cu toate astea, anii n-au stat in loc, si nici n-au trecut singuri. Mi-au adus in acesti 10 ani emotii, fericire, maretie, prieteni, laude, tristete, lacrimi, despartiri, imbratisari, sarutari, zambete, tresariri, teama, curaj, dorinta, pricepere, Doamne, si mai cate.

Tu, Doiule, ai venit intr-un moment in care am reusit sa-mi filtrez macar 66% existenta. Considera-te norocos, pentru ca in vremea ta nu voi mai fi supusa acelorasi greseli, insa poti sa fii sigur ca Unu iti lasa mostenire ce poate fi mai frumos: oameni dragi mie. Si imi sugruma sufletul nevoia sa-i reamintesc aici pe cei care m-au obligat sa rad cu gura pana la urechi, sa simt cum inima o ia razna. Incep cu mama, pe care o iubesc mai presus de toti si toate si pe care o cunosc de la inceputurile mele. De fapt ea ma stie pe mine mai mult:)) Ea ramane stapana peste prima decada si jumatate a vietii mele. Cea de-a doua mi-a daruit o sora, un suflet geaman, o tipa blonda, cum am mai spus intr-o postare, yin pentru yangul meu:Andra (aka Dutza). Ea a venit si n-a mai plecat. S-a instalat atat de bine in Casa Sufletului meu, incat ii este imposibil lui Unu sa nu ti-o lase mostenire. Fii atent, ca trebuie sa o transmiti mai departe. Pe tine te acuz daca dispare de pe lista, Doiule! Si cum viata m-a cosiderat in continuare lipsita de ceva mi-a daruit un frate: Andi, aproape imediat dupa ce Dutza si-a mutat catrafusele. Andi, un om pe care Unu mi l-a daruit doar 2 zile in carne si oase si pana acum 3 ani de suflet. Nu exista spirit mai complex decat al lui si nici altul in lume mai sensibil decat el. E exact pansamentul cel mai potrivit pentru orice rana de pe suflet, cutia miraculoasa in care poti depozita cele mai ascunse secrete. Nu pot sa inchei lista decat cu o persoana aflata in fruntea altui tip de lista. Uneori cu un pas inaintea tuturor, cu un zambet rapitor inca din copilarie :)) Nu pot nici macar sa ma decid daca sa-l plasez intr-o camera a inimii sau a ratiunii, pentru ca in anii acestia, de cand ne cunoastem, a stiut cum sa penduleze intre ele. El e tipul cu fluturii si se numeste(evident pentru cei precizati mai sus) Victor. Pentru moment, Doiule , de ei trebuie sa ai grija cel mai mult. Vei fi , in 6 zile raspunzator pentru starea mea sufleteasca.

Nu pot, sa nu-ti las in grija pe tata, Bicutu, doamna Marcu, doamna Chiribau, doamna Iftimescu, Andreea Andrei, matusa Profira si pe toti cei care ma iubesc si au grija de mine.

Si nu ma lasa sufletul, Doiule, sa nu te impovarez si cu persoana mea, cu modestia care ma caracterizeaza, si complexitatea care o acompaniaza. Ma las pe mine in grija ta, cu bune si cu rele, indragostita pana peste cap, la fel de inalta, cu parul putin mai lung si cu un kilogram in plus, probabil.

Nu e o lista de donatii, e mostenirea mea cea mai de pret, sacul pe care il car cu atata usurinta si placere de ani de zile, momente pe care doresc sa le retraiesc sau sa le ingrop. Ma simt pregatita sa fac saltul asta, sa iau viata mai in serios, sa realizez ca nu ma mai trimite nimeni la scoala cu batistuta in buzunar si ca nu ma mai imbraca mama dimineata. Am nevoie sa vad tot ce ma inconjoara in cele mai reale culori, sa fiu capabila sa ma desenez intr-un tablou din care nu lipseste nimic.

Promisiuni nu stiu daca sa-ti fac, pentru ca inca nu am substratul necesar, inca n-am motive serioase. Chiar si asa iti promit, Doiule ca nu voi renunta la mine niciodata, voi incerca sa nu fac nimic prostesc, in niciun caz ceva care sa-mi pericliteze respectul de sine si admiratia celorlalti.

Acestea fiind spuse, te declar, Doiule, capabil sa preiei aceste aspecte vitale , importante de la Unu, si te insarcinez sa adaugi existentei mele oameni la fel de valorosi.

Unu, de tine ma despart acum, deci imi iau la revedere cu toata stima, si-ti multumesc pentru tot ce s-a lipit de mine in deceniul tau.

Semneaza Cruceanu Iunona-Theodora.

PS: Mami, adica Mica, mi-e dor de tine.

Dutza, hai marsh!

Victor, cum spui tu si dupa aia mancam.

Andi, abia astept sa te vad.

Rabdare.

Ce poate fi mai frumos decat sa ai langa tine, intr-o zi de cumparaturi, o persoana care nu bate din picior si nici nu verifica ceasul la fiecare 3 minute? Intr-adevar, sunt momente in viata cand avem nevoie de o asemenea fiinta, insa frumos ar fi sa putem invata de la cei care stapanesc aceasta calitate, daca pe noi nu ne-a abordat inca.

Eu am zile si zile. Saptamani, luni, ani in care dau dovada de o rabdare rar intalnita, dar si clipe in care sunt pradata de zeul nerabdarii. Si cel mai adesea cred ca se intampla asta cand ma izbesc de incertitudine, de nesiguranta implinirii unui lucru. pur si simplu expectativa reuseste sa scoata din mine tot zelul care ma insoteste la inceput, de cele mai multe ori intervenind teama. Sunt tipul omului care analizeaza bine, dar nu sta prea mult la discutii. Nu-mi place s-o lungesc, c-o fi, c-o pati, hai sa mai stam o vreme. Frica nerealizarii evenimentului despre care vorbesc cu cineva este cea care ma deruteaza. Exista, bineinteles, si valuri de curaj, care ma arunca pe marea fericirii, a sperantei, a visarii. "Totul va fi bine" nu este o (auto)incurajare care sa mi modifice starea de spirit in vreun fel. Optimismul nu-mi poate fi declansat decat de siguranta.

Am,totusi, puterea sa fiu rabdatoare daca vine vorba de persoane care stiu cum sa ma faca sa astept cat mai frumos.

Cu toate astea, e in natura mea, a noastra sa ne dorim implinirea intr-un mod rapid, sa ne departam de drumurile care ocolesc prea mult, pentru ca orice secunda pierduta poate insemna o pierdere definitiva.

Plumpkin, s-ar putea,deci, sa te scot in oras prin noiembrie.