Din cauza ta. Din cauza voastra.

In cateva secunde viata mi se prezinta. Ca si cum ar fi ultimele clipe. Ca si cum as fi nevoita sa-mi clarific mie clauzele unui testament abstract. Vreau sa dispar. Sa ma transform in vapori si sa cad odata cu ploaia pe chipurile voastre, pe chipul tau. Vreau sa ne contopim intr-o zi ploaioasa. Sa fiu in toate picaturile care se izbesc de pielea ta, de pielea voastra. Si atunci sa-ti dai seama ca ai calcat intr-o balta si sa-ti amintesti ca asa-mi calci sufletul in picioare de multe ori. Cu totii faceti asta. Baltile alea pe care le ocoliti, si in care calcati cu putere in timp ce eu ma preling de pe umbrela pe haine voastre, pe hainele tale. Simte frigul asa cum si eu mi-am simtit sufletul inghetat. Simtiti-va picioarele reci, inerte, asa cum si eu am stapanit un suflet imobil. Priveste asfaltul pe care-l lovesti cand apa in care deliberat ai calcat e prea mare. Plangi, caci si eu am varsat lacrimi din cauza ta. Voi fi in apa din lacrimile voastre. Tot eu ma lungesc pe ranile de pe chipul tau, zadarandu-le cu sarea din apa mea. Ridica-te! Cand va voi patrunde in nari nu veti mai prinde decat imagini care se deruleaza pe apa baltii. Pentru ultima data albumul vietii tale.

Te vei trezi salvat si vei pasi in alte balti. Cu totii facem asta.

Si eu. Dar n-am reusit sa-nvat cum sa nu mai plang din cauza ta.Din cauza voastra.

In robie.

Rob. Sarind peste definitia din Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, vreau sa ajung in paralel cu nivelul meu de intelegere al acestui substantiv si anume cea de individ obligat de anumiti factori sa intreprinda diverse actiuni in favoarea altora. Sec, poate chiar superficial. De aceea il asez langa sinonimul sau : sclav.

Inca din cele mai vechi timpuri a existat aceasta conditie a omului. Fara acces la un nivel social, mereu sub auspiciile altor persoane, robii au trait intr-o camera intunecata din castelul istoriei. Precizarea numarului camerei a existat mereu pe hartie, insa niciodata cu vreo posibilitate de a iesi din anonimat. Nici eliberarea lor nu i-a ridicat cine stie ce, pentru ca vor purta mereu pe frunte insemnul de rob, sclav al altuia.

Insa, oricat as incerca sa cristalizez termenul doar pe intelesul sau de baza, nu pot sa nu observ si rutele ocolitoare pe care le-a abordat in timp. Caci rob nu ramane doar o desemnare a unei subclase din analele istoriei ci se metamorfozeaza in prezent, punand stapanire tot pe oameni. De cate ori n-am auzit sintagma 'robul iubirii'? De cate ori nu ne-a trecut pe langa timpan:"Munceste ca un rob"?. Desi nesemnificativi, robii au avut grija sa se pastreze in vocabularul nostru, infiltrandu-se in expresii uzuale.

Ce zici despre robia simturilor? Tocmai m-a fulgerat. Momentele acelea in care ne lasam prada unui gust, unui miros,unui sunet. Clipele in care tanjim dupa o mancare anume, sau dupa o melodie ori dupa mireasma unei flori. Suntem sclavii nedeclarati ai acelei senzatii. Inconstient ne transformam in niste dornici de orice pentru a obtine ceva din cele de mai sus. De cate ori n-ai vrut sa simti sub palma-ti, sau in ea caldura apei de mare , ori efemera raceala a unui fulg? Placerea aceea transformata in hipersensibilitate senzitiva e patronul perfect al unor robi ca noi.

Rob al iubirii. Cum suna? Pentru mine este o conditie umana perfect normala. Cati dintre noi nu am cazut in piscina sentimentelor? Si oare, uzi iesind de acolo am reusit sa ne uscam repede? Si asta depinde de tine si de el/ea. De aceea nu cred ca aceasta forma de etichetare a unei persoane este strict negativa. E frumos sa te simti rob al iubirii daca cineva te ajuta sa cari sacul de sentimente si daca in acel sac fluturii apartin in mod egal ambelor parti. Pentru ca 'rob al iubirii' daca esti, implicit trebuie sa fii si un sclav al fericirii, un impatimit al zambetului, un om al carui ochi lucesc la fiecare clipire. Sa fii un rob al imbratisarilor, al strangerilor de mana, al saruturilor sfioase, dulci, sincere.

Eu nu ma dau inapoi de la a fi un rob al iubirii sincere. Atat timp cat inima bate si ajungi sa simti ca face asta pentru cineva esti un rob. Dar nu-ti fie teama! E cea mai inalta conditie pe care o poti atinge.

Bucurestiul de sambata nu m-a perceput drept un rob. N-ai fost acolo,uite motivul.

Our fingertips don't fade from the lives we touch.

Sfarsit si inceput. Complementaritatea perfecta pentru ceea ce traiesc. Caci ieri am simtit cum m-am desprins de liceu in momentul in care am primit ultimile dovezi ale sederii mele acolo timp de patru ani. Iar maine, maine e primul pas catre noul incipit: calatoria la Bucuresti care se va finaliza cu inscrierea la facultate.
Inca nu stiu cum sa ma manifest. Sunt amortita sufleteste, nu reusesc sa regret inca anii ce-au trecut si nici sa ma emotionez pentru ceea ce vine. Fac parte din tablou static. Unul pe care sper sa-l dinamizez curand.
Oameni. Factorul esential in evolutia sau decaderea noastra. Oamenii pe care care-i intalnim decid daca raman in amintirea noastra sau nu. Tot ei hotarasc daca in sacul amintirilor ii asezam sau ii aruncam.
Am avut norocul de a ma izbi de oameni minunati pe parcursul ultimilor ani. Am pastrat legaturi cu cei pe care-i stiam dam am cunoscut si lume noua. Am dezvoltat pasiuni pentru unii, am prins drag de altii, am tinut cu tot sufletul sau m-am indragostit serios. Inca n-am decis daca mi-am revenit din fiorii dragostei, dar nici nu ma grabesc.
Intamplari, succese,esecuri, nopti de pomina, excursii, iesiri, plimbari, ore, zile, luni, ani intregi petrecuti cu cei care mi-au fost colegi,amici, prieteni, dragi inimii mele, sper ca-mi vor pastra in sufletele lor fotografia unui om bun, deschis, mereu disponibil pentru a-i ajuta. Si sper ca vor trece cu vederea privirile mele negre, diminetile mele urate, tipetele de furie si altele. Na, asa simte omul nevoia sa se disculpe.
Pe voi, dragii mei, toti care ati fost si veti mai fi, va voi pastra in sacul amintirilor minunate, pentru ca datorita voua am trait frumos si am stiut de ce viata merita.
Nu-s megafan Robert Pattison, dar frumos a zis el in filmul "Remember me":"Amprentele noastre nu dispar din vietile pe care le atingem."
Acum, hai sa iubim!

Adi.

A vorbi despre Adi e ca si cum te-ai afla in fata unui dictionar si ai fi nevoit sa extragi adjective care apartin categoriei "optimism", abordand moralul. Le pastrez pentru o alta postare pe cele din clasa "irezistibil".

Ma gandeam azi noapte cu ce l-as asemana eu pe Adi. Eu care nu-l cunosc prea bine, dar l-am vazut si auzit de atatea ori incat sa apuc sa-mi directionez gandirea spre o parere. Si cea mai apropiata idee a fost cea a unei corabii. Una care se afla nu doar in cautarea unei comori ci in descoperirea si pastrarea menirii sale pe mare. Un echipaj restrans, unit, deschis mereu spre noi orizonturi si noi teritorii. O mare larga, albastra, limpede,calda asemenea inimii lui mari in care incap nenumarate sentimente nobile. Asta pana in punctul in care eu il cunosc.:))

O voce alba, luminoasa, care est mereu incarcata de insufletirea unor noi reusite. Perseverenta. Un cuvant potrivit pentru el. Caci Adi nu a fost nevoit sa se plictiseasca de succese, ci viata a avut grija sa-i strecoare si nereusite pe parcurs. E tanar, foarte tanar. Altul in locul lui ar fi renuntat de mult la proiecte dificile, ar fi cazut de mult datorita esecurilor, s-ar fi complacut intr-o rutina multumitoare a unei munci zilnice. Nu si el. Dupa cum zicea aseara:"Pot face ce vreau, cand vreau, cum vreau, pentru ca sunt propriul meu patron. Sunt stapan pe timpul si spatiul meu.Pentru ca am ales sa fac ce-mi place." Si consider ca e dificil sa iei o asemenea decizie, sa te desfasori intr-o foaie pe care tu o desenezi. Insa el isi creeaza propriul drum spre culme.

Il citez din nou:" Suntem o generatie de nerabdatori, dornici sa avem totul doar batand din palme Sa muncim putin intr-un timp scurt si sa obtinem rezultate imediate.Nu e posibil." El a realizat asta si tocmai de aceea autostrada lui spre succes e in constructie.

Am ales sa scriu astazi despre el pentru ca auzindu-l am descoperit nu doar ca oameni pot fi minunati independent de categoria sociala,sau economica ceea ce am mai sesizat eu pe parcurs,ci ca e un om de la care ai ce invata. Cum sa ai rabdare, cum sa te izbesti de un perete, cum sa deschizi o usa astfel incat cei din camera sa se ridice in picioare cand te vad, cum sa fii om cu cei care merita.

Adi e un exemplu de optimism, de vointa, de dorinta, de posibilitate, de munca, de incoercibilitate, de capacitate de a sta drept in picioare cand nu e usor sa te mentii.

Ai toata admiratia mea. Felicitari,Adi!

Hai acasa, hai cu mine..

Eu am o banuiala cum ca acest cuvant a fost format prin prefixare. De ce? Pentru ca prin litera ‘a’ se indeparteaza materialul din sensul lui de baza. A-casa, reprezentand apartamentul, casa(pe pamant), in care locuim, este termenul folosit, poate fara sa ne dam seama de cele mai multe ori , pentru a denumi nu spatiul ci mai ales partea afectiva a locului.

De acasa plecam cu sufletul incarcat, atat de tristete, pentru ceea ce lasam in urma, cat si de curaj, caci in caz de orice, te poti intoarce in pragul usii deschise din care ai plecat, gasind-o la fel.

Pe mine plecarile de acasa ma chinuie. Indiferent de oamenii cu care urmeaza sa-mi petrec timp, de locul minunat in care urmeaza sa stau, de intensitatea si maretia actiunii pe care trebuie sa o intreprind. Simt ca dureaza prea mult pana sa ma intorc. Si nu stiu daca acest sentiment este inoculat treptat de naveta pe care am facut-o saptamanal pentru a merge la liceu in oras, sau de chiriile in care am stat, locuri care mi-au ramas straine, chiar daca le-am adaptat spiritului meu. Pur si simplu, nu reusesc niciodata sa ma desprind de dorul care ma leaga de casa. Nodul e ‘prea’ marinaresc.

Poate par ciudata, dar am observat un lucru in ultimele saptamani. Drumurile de intoarcere pare mereu aceleasi. Parca e un continuu apus scaldat intr-un miros de toamna tarzie. O fi de vina faptul ca locul in care ne intoarcem e mereu acelasi.

Neschimbat, si parca mereu adaugit, cliseul parintilor, in cazul meu al mamei care intotdeauna isi asteapta fiica in fata blocului, sau in statia de autobuz, ori pe peronul unei gari. Mama pe care mereu o las cu ochii in lacrimi. Mama, care pentru mine reprezinta acasa. Ea si sufletul ei si vorbele ei blande si dragostea pe care mi-o poarta. Stiu ca dupa ele tanjesc. Stiu ca niciodata in alt loc nu va mai fi ca acasa, pentru ca mama e numai una, iar a mea este acasa.

Old times come back.

Am descoperit acum doua zile melodia "Eternitate" a lui George Nicolescu si, din nou, i-am dat mamei dreptate. Mereu mi-a repetat ca vom reveni la vechile cantece ale marilor artisti. George Nicolescu e orb, spre rusinea mea nu am auzit niciodata de el. Dar uite ca a venit momentul.

In perioada asta in care nu mai vorbim atat de des, melodia asta imi fura lacrimi uneori vizibile, uneori inghitite, uneori launtrice. Imi aminteste de clipa in care te-am vazut. Voi incerca sa evit cliseele descrierii, dar nu ma pot abtine sa spun ca din forfota aceea lumeasca privirea-mi si gandurile s-au aruncat asupra-ti. Si aceasta melodie imi aminteste mereu doar de acea clipa in care si pulsatiile inimii au fost, parca, mult mai puternice. Caldura de afara, amestecata cu febra mea interioara si bataile de aripi din stomac raman atat de vii,incat ma intreb de fiecare data daca nu ieri s-a intamplat asta.

Eu cred in dragoste la prima vedere, dar nu stiu daca ala a fost momentul in care m-am indragostit, sau deja aveai cel mai special loc pana atunci. Sunt cateva fenomene pe care nu mi le explic si pe care nu mai am cum sa le refac. Pentru mine conteaza c-ai fost acolo si ca eram eu aceea care te astepta.

Acum nu stiu cum sa descriu ce ma incearca. Nu stiu daca ai ramas pe acelasi piedestal pe care te-am plasat, daca dupa atata timp ma mai regasesc in acea zi torida, daca tu mai esti acelasi.

Timpul a lucrat din nou impotriva mea, poate a noastra, habar nu am. Am doar stari care ma readuc acolo, la inceput.

Orizont, departari, lumini de zari,

Impliniri, trandafiri, ce sunt si raman

Tot vii peste timp,tot vii....

Eternitate.

Mai bun de atat nu exista.

Era si timpul, as spune eu, sa vorbesc despre un om ca ma cunoaste in intregime si in care am incredere deplina. Si nu ma refer aici la mama, pe care o cunosc dintotdeauna ci la o persoana pe care am intalnit-o prima data acum 3 ani si putin mai mult de trei luni. Mai exact la inceputul clasei a noua. De fapt nici nu mi-o amintesc din prima zi. Insa, cel mai bine imi revine in memorie din momentul in care s a mutat cu mine in banca. Se numeste Stroia Andra Elena, insa numele ei a capatat forme multiple in vocabularul meu: Andutza, Dutz, Dutza, cel din urma ramanand si cel mai apreciat. Si, evident, cum toate se fac in familie, si numele meu s-a redus semnificativ, devenind Nutza. Astfel, acestea doua rimeaza, ne plaseaza pe amandoua pe un piedestal de unde putem privi lumea de la acelasi nivel, de unde putem intelege tot ce se intmpla in jurul nostru la fel, unde suntem doua unghiuri adiacente, moral, sufleteste, intelectual vorbind.

E ca o sora pe care nu prea mi-am dorit-o, dar o am. Sunt copil singur la parinti, egoismul isi spune cuvantul:))Si sunt fericita ca o am. Ca exista cineva la care independent de loc, ora, conditii, pot apela fara sa existe vreo respingere la celalalt capat. Un suflet la fel de sensibil ca al meu, poate mult mai sensibil, frumos, cald, pur,un suflet verde, un verde crud, neatins de ura, de rautate, de invidie. De la interior spre exterior merg pe aceeasi linie, a frumusetii. E o tipa blonda, un blond inchis, cu ochi albastri, expresivi, linistitori.

Din punct de vedere al unei prietenii perfecte, ea e yin pt yang-ul meu. Si profit de ocazie pt a-mi cere scuze pentru toate datile cand am privit problemele mai aspru decat ea, pentru cand m-am suparat si am facut-o sa planga, pentru ca de multe ori am fost rece, pentru diminetile cand ma trezeam cu fata la cearsaf si ii raspundeam grosolan cand ma saluta frumos, pentru testul la fizica dintr-a noua cand nu am vrut sa o ajut si pentru multe altele pe care nu mi le amintesc acum.

Poate am avut si eu zilele mele proaste, urate, seci, negre, in care nu aveam dreptul sa o supar si pe ea, dar fara sa vreau faceam asta si stiu ca voi continua prin a ma comporta stupid uneori fara intentie . Ea m-a inteles si stie ca nimeni nu o sa-i poata lua locul si sper ca nici eu nu voi deveni o umbra din trecutul ei. Il planurile mele de viitor esti, Dutza, si acolo ramai, pentru ca asa spun eu si tu nu ai nimic de comentat:)).

Nu am avut destule cuvinte sa te descriu, dar, in tot timpul asta cand langa mine au venit multi, si de langa mine au plecat, poate in acelasi numar, pe scaunul din dreapta ai fost mereu. Si niciodata nu ai plecat cu ei. Nu te-ai ridicat nici cand am vrut eu sa-mi intind picioarele 8-| =)). Mi-e teama de finalul de liceu. Oricat o fac eu pe puternica, cand ma gandesc la kilometrii care sunt intre Iasi si Bucuresti incep sa tremur putin. Dar, sa speram ca noi nu ne vom lovi de cilsee precum ‘ochii care nu se vad se uita’, pentru ca de asta exista FB si web-ul.:))

Ca o sa ma schimb sau nu, ca parul meu va avea alta culoare peste ani, ca ma voi marita cu stii de cine m-am indragostit:)), sau nu, niciodata nu m-ai strigat dupa numele de familie, deci eu raman pentru tine Nutza, indiferent de timpuri, de nevoi, de distanta, de anturaj, de orice ar putea vreodata sa ne desparta.