Our fingertips don't fade from the lives we touch.

Sfarsit si inceput. Complementaritatea perfecta pentru ceea ce traiesc. Caci ieri am simtit cum m-am desprins de liceu in momentul in care am primit ultimile dovezi ale sederii mele acolo timp de patru ani. Iar maine, maine e primul pas catre noul incipit: calatoria la Bucuresti care se va finaliza cu inscrierea la facultate.
Inca nu stiu cum sa ma manifest. Sunt amortita sufleteste, nu reusesc sa regret inca anii ce-au trecut si nici sa ma emotionez pentru ceea ce vine. Fac parte din tablou static. Unul pe care sper sa-l dinamizez curand.
Oameni. Factorul esential in evolutia sau decaderea noastra. Oamenii pe care care-i intalnim decid daca raman in amintirea noastra sau nu. Tot ei hotarasc daca in sacul amintirilor ii asezam sau ii aruncam.
Am avut norocul de a ma izbi de oameni minunati pe parcursul ultimilor ani. Am pastrat legaturi cu cei pe care-i stiam dam am cunoscut si lume noua. Am dezvoltat pasiuni pentru unii, am prins drag de altii, am tinut cu tot sufletul sau m-am indragostit serios. Inca n-am decis daca mi-am revenit din fiorii dragostei, dar nici nu ma grabesc.
Intamplari, succese,esecuri, nopti de pomina, excursii, iesiri, plimbari, ore, zile, luni, ani intregi petrecuti cu cei care mi-au fost colegi,amici, prieteni, dragi inimii mele, sper ca-mi vor pastra in sufletele lor fotografia unui om bun, deschis, mereu disponibil pentru a-i ajuta. Si sper ca vor trece cu vederea privirile mele negre, diminetile mele urate, tipetele de furie si altele. Na, asa simte omul nevoia sa se disculpe.
Pe voi, dragii mei, toti care ati fost si veti mai fi, va voi pastra in sacul amintirilor minunate, pentru ca datorita voua am trait frumos si am stiut de ce viata merita.
Nu-s megafan Robert Pattison, dar frumos a zis el in filmul "Remember me":"Amprentele noastre nu dispar din vietile pe care le atingem."
Acum, hai sa iubim!

Adi.

A vorbi despre Adi e ca si cum te-ai afla in fata unui dictionar si ai fi nevoit sa extragi adjective care apartin categoriei "optimism", abordand moralul. Le pastrez pentru o alta postare pe cele din clasa "irezistibil".

Ma gandeam azi noapte cu ce l-as asemana eu pe Adi. Eu care nu-l cunosc prea bine, dar l-am vazut si auzit de atatea ori incat sa apuc sa-mi directionez gandirea spre o parere. Si cea mai apropiata idee a fost cea a unei corabii. Una care se afla nu doar in cautarea unei comori ci in descoperirea si pastrarea menirii sale pe mare. Un echipaj restrans, unit, deschis mereu spre noi orizonturi si noi teritorii. O mare larga, albastra, limpede,calda asemenea inimii lui mari in care incap nenumarate sentimente nobile. Asta pana in punctul in care eu il cunosc.:))

O voce alba, luminoasa, care est mereu incarcata de insufletirea unor noi reusite. Perseverenta. Un cuvant potrivit pentru el. Caci Adi nu a fost nevoit sa se plictiseasca de succese, ci viata a avut grija sa-i strecoare si nereusite pe parcurs. E tanar, foarte tanar. Altul in locul lui ar fi renuntat de mult la proiecte dificile, ar fi cazut de mult datorita esecurilor, s-ar fi complacut intr-o rutina multumitoare a unei munci zilnice. Nu si el. Dupa cum zicea aseara:"Pot face ce vreau, cand vreau, cum vreau, pentru ca sunt propriul meu patron. Sunt stapan pe timpul si spatiul meu.Pentru ca am ales sa fac ce-mi place." Si consider ca e dificil sa iei o asemenea decizie, sa te desfasori intr-o foaie pe care tu o desenezi. Insa el isi creeaza propriul drum spre culme.

Il citez din nou:" Suntem o generatie de nerabdatori, dornici sa avem totul doar batand din palme Sa muncim putin intr-un timp scurt si sa obtinem rezultate imediate.Nu e posibil." El a realizat asta si tocmai de aceea autostrada lui spre succes e in constructie.

Am ales sa scriu astazi despre el pentru ca auzindu-l am descoperit nu doar ca oameni pot fi minunati independent de categoria sociala,sau economica ceea ce am mai sesizat eu pe parcurs,ci ca e un om de la care ai ce invata. Cum sa ai rabdare, cum sa te izbesti de un perete, cum sa deschizi o usa astfel incat cei din camera sa se ridice in picioare cand te vad, cum sa fii om cu cei care merita.

Adi e un exemplu de optimism, de vointa, de dorinta, de posibilitate, de munca, de incoercibilitate, de capacitate de a sta drept in picioare cand nu e usor sa te mentii.

Ai toata admiratia mea. Felicitari,Adi!

Hai acasa, hai cu mine..

Eu am o banuiala cum ca acest cuvant a fost format prin prefixare. De ce? Pentru ca prin litera ‘a’ se indeparteaza materialul din sensul lui de baza. A-casa, reprezentand apartamentul, casa(pe pamant), in care locuim, este termenul folosit, poate fara sa ne dam seama de cele mai multe ori , pentru a denumi nu spatiul ci mai ales partea afectiva a locului.

De acasa plecam cu sufletul incarcat, atat de tristete, pentru ceea ce lasam in urma, cat si de curaj, caci in caz de orice, te poti intoarce in pragul usii deschise din care ai plecat, gasind-o la fel.

Pe mine plecarile de acasa ma chinuie. Indiferent de oamenii cu care urmeaza sa-mi petrec timp, de locul minunat in care urmeaza sa stau, de intensitatea si maretia actiunii pe care trebuie sa o intreprind. Simt ca dureaza prea mult pana sa ma intorc. Si nu stiu daca acest sentiment este inoculat treptat de naveta pe care am facut-o saptamanal pentru a merge la liceu in oras, sau de chiriile in care am stat, locuri care mi-au ramas straine, chiar daca le-am adaptat spiritului meu. Pur si simplu, nu reusesc niciodata sa ma desprind de dorul care ma leaga de casa. Nodul e ‘prea’ marinaresc.

Poate par ciudata, dar am observat un lucru in ultimele saptamani. Drumurile de intoarcere pare mereu aceleasi. Parca e un continuu apus scaldat intr-un miros de toamna tarzie. O fi de vina faptul ca locul in care ne intoarcem e mereu acelasi.

Neschimbat, si parca mereu adaugit, cliseul parintilor, in cazul meu al mamei care intotdeauna isi asteapta fiica in fata blocului, sau in statia de autobuz, ori pe peronul unei gari. Mama pe care mereu o las cu ochii in lacrimi. Mama, care pentru mine reprezinta acasa. Ea si sufletul ei si vorbele ei blande si dragostea pe care mi-o poarta. Stiu ca dupa ele tanjesc. Stiu ca niciodata in alt loc nu va mai fi ca acasa, pentru ca mama e numai una, iar a mea este acasa.

Old times come back.

Am descoperit acum doua zile melodia "Eternitate" a lui George Nicolescu si, din nou, i-am dat mamei dreptate. Mereu mi-a repetat ca vom reveni la vechile cantece ale marilor artisti. George Nicolescu e orb, spre rusinea mea nu am auzit niciodata de el. Dar uite ca a venit momentul.

In perioada asta in care nu mai vorbim atat de des, melodia asta imi fura lacrimi uneori vizibile, uneori inghitite, uneori launtrice. Imi aminteste de clipa in care te-am vazut. Voi incerca sa evit cliseele descrierii, dar nu ma pot abtine sa spun ca din forfota aceea lumeasca privirea-mi si gandurile s-au aruncat asupra-ti. Si aceasta melodie imi aminteste mereu doar de acea clipa in care si pulsatiile inimii au fost, parca, mult mai puternice. Caldura de afara, amestecata cu febra mea interioara si bataile de aripi din stomac raman atat de vii,incat ma intreb de fiecare data daca nu ieri s-a intamplat asta.

Eu cred in dragoste la prima vedere, dar nu stiu daca ala a fost momentul in care m-am indragostit, sau deja aveai cel mai special loc pana atunci. Sunt cateva fenomene pe care nu mi le explic si pe care nu mai am cum sa le refac. Pentru mine conteaza c-ai fost acolo si ca eram eu aceea care te astepta.

Acum nu stiu cum sa descriu ce ma incearca. Nu stiu daca ai ramas pe acelasi piedestal pe care te-am plasat, daca dupa atata timp ma mai regasesc in acea zi torida, daca tu mai esti acelasi.

Timpul a lucrat din nou impotriva mea, poate a noastra, habar nu am. Am doar stari care ma readuc acolo, la inceput.

Orizont, departari, lumini de zari,

Impliniri, trandafiri, ce sunt si raman

Tot vii peste timp,tot vii....

Eternitate.

Mai bun de atat nu exista.

Era si timpul, as spune eu, sa vorbesc despre un om ca ma cunoaste in intregime si in care am incredere deplina. Si nu ma refer aici la mama, pe care o cunosc dintotdeauna ci la o persoana pe care am intalnit-o prima data acum 3 ani si putin mai mult de trei luni. Mai exact la inceputul clasei a noua. De fapt nici nu mi-o amintesc din prima zi. Insa, cel mai bine imi revine in memorie din momentul in care s a mutat cu mine in banca. Se numeste Stroia Andra Elena, insa numele ei a capatat forme multiple in vocabularul meu: Andutza, Dutz, Dutza, cel din urma ramanand si cel mai apreciat. Si, evident, cum toate se fac in familie, si numele meu s-a redus semnificativ, devenind Nutza. Astfel, acestea doua rimeaza, ne plaseaza pe amandoua pe un piedestal de unde putem privi lumea de la acelasi nivel, de unde putem intelege tot ce se intmpla in jurul nostru la fel, unde suntem doua unghiuri adiacente, moral, sufleteste, intelectual vorbind.

E ca o sora pe care nu prea mi-am dorit-o, dar o am. Sunt copil singur la parinti, egoismul isi spune cuvantul:))Si sunt fericita ca o am. Ca exista cineva la care independent de loc, ora, conditii, pot apela fara sa existe vreo respingere la celalalt capat. Un suflet la fel de sensibil ca al meu, poate mult mai sensibil, frumos, cald, pur,un suflet verde, un verde crud, neatins de ura, de rautate, de invidie. De la interior spre exterior merg pe aceeasi linie, a frumusetii. E o tipa blonda, un blond inchis, cu ochi albastri, expresivi, linistitori.

Din punct de vedere al unei prietenii perfecte, ea e yin pt yang-ul meu. Si profit de ocazie pt a-mi cere scuze pentru toate datile cand am privit problemele mai aspru decat ea, pentru cand m-am suparat si am facut-o sa planga, pentru ca de multe ori am fost rece, pentru diminetile cand ma trezeam cu fata la cearsaf si ii raspundeam grosolan cand ma saluta frumos, pentru testul la fizica dintr-a noua cand nu am vrut sa o ajut si pentru multe altele pe care nu mi le amintesc acum.

Poate am avut si eu zilele mele proaste, urate, seci, negre, in care nu aveam dreptul sa o supar si pe ea, dar fara sa vreau faceam asta si stiu ca voi continua prin a ma comporta stupid uneori fara intentie . Ea m-a inteles si stie ca nimeni nu o sa-i poata lua locul si sper ca nici eu nu voi deveni o umbra din trecutul ei. Il planurile mele de viitor esti, Dutza, si acolo ramai, pentru ca asa spun eu si tu nu ai nimic de comentat:)).

Nu am avut destule cuvinte sa te descriu, dar, in tot timpul asta cand langa mine au venit multi, si de langa mine au plecat, poate in acelasi numar, pe scaunul din dreapta ai fost mereu. Si niciodata nu ai plecat cu ei. Nu te-ai ridicat nici cand am vrut eu sa-mi intind picioarele 8-| =)). Mi-e teama de finalul de liceu. Oricat o fac eu pe puternica, cand ma gandesc la kilometrii care sunt intre Iasi si Bucuresti incep sa tremur putin. Dar, sa speram ca noi nu ne vom lovi de cilsee precum ‘ochii care nu se vad se uita’, pentru ca de asta exista FB si web-ul.:))

Ca o sa ma schimb sau nu, ca parul meu va avea alta culoare peste ani, ca ma voi marita cu stii de cine m-am indragostit:)), sau nu, niciodata nu m-ai strigat dupa numele de familie, deci eu raman pentru tine Nutza, indiferent de timpuri, de nevoi, de distanta, de anturaj, de orice ar putea vreodata sa ne desparta.

Ce e-n trecut, in trecut ar trebui sa ramana. Arta renuntarii.

Uneori legatura aceasta dintre trecut si prezent, interdependenta aceasta continua este daunatoare. Traim, din pacate, de cele mai multe ori din amintiri, infipti in trecut, inca sperand la lucruri care nu se vor intampla. Am ajuns la concluzia ca pentru a reusi sa ne invingem latura emotionala care ne cauzeaza stari nemaipomenit de proaste uneori, nu trebuie decat sa ne dezlipim de trecut. Sa scuturam capul de cateva ori si sa alungam ceea ce ne urmareste.

Din nefericire, este doar o constatare. Eu nu am reusit sa pun in practica. Liantul dintre cele trecute si prezentul este prea puternic pentru a-l putea invinge. Sunt insa fericita ca am ajuns in acest punct in care pot decide momentul in care sa renunt, nu fara a-mi dauna emotional insa. Caci stiu ca nu pot actiona masinal fara a-mi produce anumite scurtcircuite, insa nu mai pot lasa nici sentimentele sa ma atace in halul acesta. "Halul", e un cuvant bun, unul care reproduce exact greutatea care ma apasa. Sunt pe punctul de a atinge un apogeu al ratiunii si stiu ca in orice moment pot cadea. Mai am putin pana a elimina orice obstacol care ma opreste sa-l cuceresc(apogeul). Si acest 'putin' ia form unui singur cuvant: 'renuntarea'. As putea adauga 'completa', pentru ca tocmai in aceasta vocabula sta si impedimentul, ceea ce ma opreste din a nu ma mai ghida dupa sentimente.

Aceste concluzii ar trebui sa le aplic anumitor situatii. Stiu ca nu sunt o bucata de tehnologie in carepoti sa adaugi si sa stergi oricand ce vrei, insa prinde bine sufletului sa decizi sa renunti. Si poti incepe prin a elimina initial orice lucru material ce tine de ceea ce vrei sa alungi din existenta ta. Apoi, poti proceda la fel si cu mintea si sufletul. Iti vei reveni cu siguranta, daca stii sa renunti la timp.

Actualitate. Decadere. Curaj? Trebuie sa pot.

Cu cata mandrie isi mai rosteste un roman originile? Cati mai zambesc atunci cand spun ca sunt romani si ca traiesc in tara noastra? Multi, putini, nu am apucat sa interoghez un numar de oameni ca sa fac o statistica. Insa, pot aprecia ca nu multi reusesc sa observe cu ochi buni Romania zilelor noastre. Numarabili sunt cei care fac acest lucru.
Optimism. Am stocat o cantitate imensa pana acum,dar care in unele momente se epuizeaza rapid. Am ajuns in ultimele zile in punctul in care am rostit cu voce tare:" E bataie de joc.". Caci asta se intampla. Unii isi bat joc de altii, de sus in jos, sau de jos in sus e un masacru al unor batjocuri de cea mai joasa speta. Stiu ca am trecut de mult de zilele in care oamenilor le mai pasau de cei de langa ei, insa acum degeaba privesti in juru-ti. E gol! Un gol imens umplut de minciuni, pesimism, tipete, foame, deznadejde. Daca inainte mai era o usa descuiata, acum nu e cale de iesire.
Uite, de astfel de ganduri am fost napadita alaltaieri si ieri, zile in care am incercat sa fac ceva, dar am observat ca fara baza nu pot face nimic. Baza-ajutor initial, pe care nu il primim,pentru ca asa au fost desenati oamenii acestui deceniu, secol, mileniu- sa nu ni-l ofere. Dar, in acelasi timp mi-am dat seama ca nu ma pot alipi unui asemenea grup imens ci trebuie sa fac tot posibilul sa ma sustrag, pentru a putea continua. Nu e doar viitorul care iti ucide sperantele, prezentul e un factor activ al prabusirii lor.
Si un alt lucru care ii omoara pe romani este faptul ca se complac. Pentru ei, "cel mai bun" inseamna maximul pe care ei il pot atinge si nu cel general stabilit. Nu vorbesc despre "ei" ca despre niste straini, vorbesc despre "ei" ca despre cei pe care i-am intalnit si care, spre deosebire de mine, se complac. Niciodata nu trebuie sa fim multumiti cu faptul ca dintr-o situatie am iesit "mai curati" decat altii, daca nu am iesit "cei mai curati".
Spre exemplu, notele, reusitele, gradele, meritele in general au un maxim dinainte stabilit. In acel moment noi trebuie sa luptam sa-l atingem. Daca, in mediul in care traim, clasa, grupa, colectivul de oameni din care facem parte, noi reprezentam apogeul grupului si nu nu apogeul prestabilit, si ne multumim cu asta, am pierdut. Multi oameni, multi romani merg pe ideea:"Sunt cel mai bun din clasa mea,din mediu meu, din colectivul meu.", fara sa-si dea seama ca fac o greseala fatala. Ca individ, niciodata nu trebuie sa fii multumit decat atunci cand vrei sa fii cel mai bun si reusesti. Plecand la drum cu ideea asta, succesul e dinainte asigurat.
Munca e un alt factor care-l opreste pe om, pe roman, din drumul sau. Munca inseamna lupta, curaj, forta psihica sa mergi mai departe cand altii te tin in loc. Dar despre munca voi detalia alta data punctu-mi de vedere.