Ce e-n trecut, in trecut ar trebui sa ramana. Arta renuntarii.

Uneori legatura aceasta dintre trecut si prezent, interdependenta aceasta continua este daunatoare. Traim, din pacate, de cele mai multe ori din amintiri, infipti in trecut, inca sperand la lucruri care nu se vor intampla. Am ajuns la concluzia ca pentru a reusi sa ne invingem latura emotionala care ne cauzeaza stari nemaipomenit de proaste uneori, nu trebuie decat sa ne dezlipim de trecut. Sa scuturam capul de cateva ori si sa alungam ceea ce ne urmareste.

Din nefericire, este doar o constatare. Eu nu am reusit sa pun in practica. Liantul dintre cele trecute si prezentul este prea puternic pentru a-l putea invinge. Sunt insa fericita ca am ajuns in acest punct in care pot decide momentul in care sa renunt, nu fara a-mi dauna emotional insa. Caci stiu ca nu pot actiona masinal fara a-mi produce anumite scurtcircuite, insa nu mai pot lasa nici sentimentele sa ma atace in halul acesta. "Halul", e un cuvant bun, unul care reproduce exact greutatea care ma apasa. Sunt pe punctul de a atinge un apogeu al ratiunii si stiu ca in orice moment pot cadea. Mai am putin pana a elimina orice obstacol care ma opreste sa-l cuceresc(apogeul). Si acest 'putin' ia form unui singur cuvant: 'renuntarea'. As putea adauga 'completa', pentru ca tocmai in aceasta vocabula sta si impedimentul, ceea ce ma opreste din a nu ma mai ghida dupa sentimente.

Aceste concluzii ar trebui sa le aplic anumitor situatii. Stiu ca nu sunt o bucata de tehnologie in carepoti sa adaugi si sa stergi oricand ce vrei, insa prinde bine sufletului sa decizi sa renunti. Si poti incepe prin a elimina initial orice lucru material ce tine de ceea ce vrei sa alungi din existenta ta. Apoi, poti proceda la fel si cu mintea si sufletul. Iti vei reveni cu siguranta, daca stii sa renunti la timp.

Actualitate. Decadere. Curaj? Trebuie sa pot.

Cu cata mandrie isi mai rosteste un roman originile? Cati mai zambesc atunci cand spun ca sunt romani si ca traiesc in tara noastra? Multi, putini, nu am apucat sa interoghez un numar de oameni ca sa fac o statistica. Insa, pot aprecia ca nu multi reusesc sa observe cu ochi buni Romania zilelor noastre. Numarabili sunt cei care fac acest lucru.
Optimism. Am stocat o cantitate imensa pana acum,dar care in unele momente se epuizeaza rapid. Am ajuns in ultimele zile in punctul in care am rostit cu voce tare:" E bataie de joc.". Caci asta se intampla. Unii isi bat joc de altii, de sus in jos, sau de jos in sus e un masacru al unor batjocuri de cea mai joasa speta. Stiu ca am trecut de mult de zilele in care oamenilor le mai pasau de cei de langa ei, insa acum degeaba privesti in juru-ti. E gol! Un gol imens umplut de minciuni, pesimism, tipete, foame, deznadejde. Daca inainte mai era o usa descuiata, acum nu e cale de iesire.
Uite, de astfel de ganduri am fost napadita alaltaieri si ieri, zile in care am incercat sa fac ceva, dar am observat ca fara baza nu pot face nimic. Baza-ajutor initial, pe care nu il primim,pentru ca asa au fost desenati oamenii acestui deceniu, secol, mileniu- sa nu ni-l ofere. Dar, in acelasi timp mi-am dat seama ca nu ma pot alipi unui asemenea grup imens ci trebuie sa fac tot posibilul sa ma sustrag, pentru a putea continua. Nu e doar viitorul care iti ucide sperantele, prezentul e un factor activ al prabusirii lor.
Si un alt lucru care ii omoara pe romani este faptul ca se complac. Pentru ei, "cel mai bun" inseamna maximul pe care ei il pot atinge si nu cel general stabilit. Nu vorbesc despre "ei" ca despre niste straini, vorbesc despre "ei" ca despre cei pe care i-am intalnit si care, spre deosebire de mine, se complac. Niciodata nu trebuie sa fim multumiti cu faptul ca dintr-o situatie am iesit "mai curati" decat altii, daca nu am iesit "cei mai curati".
Spre exemplu, notele, reusitele, gradele, meritele in general au un maxim dinainte stabilit. In acel moment noi trebuie sa luptam sa-l atingem. Daca, in mediul in care traim, clasa, grupa, colectivul de oameni din care facem parte, noi reprezentam apogeul grupului si nu nu apogeul prestabilit, si ne multumim cu asta, am pierdut. Multi oameni, multi romani merg pe ideea:"Sunt cel mai bun din clasa mea,din mediu meu, din colectivul meu.", fara sa-si dea seama ca fac o greseala fatala. Ca individ, niciodata nu trebuie sa fii multumit decat atunci cand vrei sa fii cel mai bun si reusesti. Plecand la drum cu ideea asta, succesul e dinainte asigurat.
Munca e un alt factor care-l opreste pe om, pe roman, din drumul sau. Munca inseamna lupta, curaj, forta psihica sa mergi mai departe cand altii te tin in loc. Dar despre munca voi detalia alta data punctu-mi de vedere.

V from Vendetta.

De cate ori nu ai jurat, sau macar ai promis in gandu-ti razbunare?
Incepem de la varste fragede cu astfel de amenintari ce nu pot fi auzite, insa, dupa mine, pana cand atingem o anumita maturitate, ele nu au nicio importanta. Pur si simplu se pierd cu timpul. Reprezinta numai o forma de manifestare inconstienta la un moment dat, aparand ca o reactiune la un 'rau' ce ni se face. Rau, privit din perspectiva noastra.
O alta turnura ia situatia in momentul in care stabilim o reglare de conturi, constiend vorbind, in ideea realizarii ei. Deja nu mai este un joc copilaresc ci se trasforma intr-un pericol pentru noi. Cei care si pun in practica ceea ce isi propun sunt supusi anumitor procese de creare a unei razbunari. Odata finalizat, acest spectacol este capabil sa declanseze in mod real ceea ce, ulterior, s-a creat numai imaginativ. Consecintele sunt de cele mai multe ori existente si distructive, la fel ca si practica in sine. Devenim creatorii unui rau. Nu am fost in stare sa intoarcem obrazul, si nu doar ca am gandit negativ impotriva unui semen, dar am si acut curajul sa actionam contra sa.
Razbunarea este capabila sa converteasca oamenii, sa-i transforme in vanatori, in fiinte avide dupa o plata a fiecarui asa zis rau care li se face. Devin sclavii ei, eliberarea fiind conditionata de o vointa enorma care sa creeze o detasare.
Sunt oameni care-si irosesc vietile pentru a finaliza o razbunare, fara a privi retrospecitv si a observa ca fericirea le-a fost ciobita in procesul acela. Ca poate a fost inexistenta, ca ar fi fost cu siguranta mai impliniti, mai liberi fara acel obiectiv transformat intr-unul vital. Dar, impotriva acestui demon consumator al vietii e greu sa lupti.

Remember, remember, the fifth of November!

Un inceput de final de liceu.

Sfarsit. E un cuvant de care suntem obligati sa ne lovim des, probabil in ideea salvarii finalitatii in subconstient. Insa, fara a ma lipi prea mult de psihologie, prefer sa abordez cel de al treilea final din ciclul scolar: clasa a douasprezecea. Una care a inceput intr-o perioada goala pentru mine, desi m-am izbit cu optimism de ea. Am aflat inainte sa incepem anul ca vom avea alt profesor de romana. O lovitura! Doamna profesoara Chiribau e o finete, o persoana de care nu te poti rupe cu una cu doua. Am plans, am plans destul. Inca nu m-am obisnuit cu gandul. Abia maine voi afla ce domn profesor a inlocuit-o. Repet: urasc despartirile.
Ma simt vulnnerabila. Prea sensibila. Nu stiu din ce motiv am ajuns in situatia asta si nu vreau sa revin iar la eterna sintagma: pun prea mult pret pe oameni. Ma simt singura, mai singura ca niciodata, desi acum e atat de multa lume in jurul meu. Mi-e dor de mama. Am plecat de 2 zile de acasa, dar m-am obisnuit atat de mult cu ea in vara asta. Imi lipseste si Victor hunk, cu toate glumele noastre, cu Organizatia Lebadutsa si caii maro.
Si uneori simt ca eu m-am schimbat. Desi conversatiile cu unii sunt mai rare, ei par aceeasi. Am intrat intr-un proces invers stilului meu lipicios.Rad si glumesc cu toti, dar in interior tot gol e, tot lipsa si nevoie.
Am mari sperante ca anul asta imi va ocupa timpul de gandire. Avea dreptate un amic cand spunea ca pisez prea mult problemele si gresesc atunci cand le intorc pe toate fetele. Pacat ca nnu ma caracterizeaza superficialitatea. Mi-ar fi mai simplu. dar imi pasa.
Succes anul asta, 12F!

black perfection.

Nu doar o data in viata ne izbim de momente pe care am dori sa le rupem din realitate si sa le lipim de mintea si sufletul nostru. Imagini, voci, oameni, locuri si multe altele devin bucati ale unui puzzle interior pe care il completam de fiecare data cand se iveste ocazia. Dificultatea consta in insasi multitudinea de piese pe care trebuie sa le asezam, deoarece acestea apar pe tot parcusrul vietii dandu-ne ocazia sa le intelegem la diferite varste in moduri diferite. Conteaza insa impactul pe care il au asupra noastra atunci cand trebuie, atunci cand ele devin parti ale acestui puzzle despre care vorbesc. Ciudat este ca aceste senzatii interne de admiratie, mai ales, pot fi cauzate de persoane, locuri sau sentimente pe care candva, sau poate des le-am incercat si nu ne-am imaginat o clipa ce inseamna, totusi, pentru noi.
Astazi mi s-a intamplat, pentru prima data de cand constientizez acest fenomen, sa simt o bucurie enorma si o senzatie minunata atunci cand am reintalnit un om pe care personal nu-l cunosc de foarte multa vreme dar caruia nu i-am mai lasat mult spatiu in coloana calitatilor de ceva timp. Azi am simtit nevoia sa pastrez imaginea aceea, a unui om inclinat spre ideea mea actuala de "complet din toate punctele de vedere", sa o pastrez intacta, sa o adun langa altele, sa-i desavarsesc profilul la final.
Poate privesc lucrurile astfel datorita varstei, a minimei experiente, a lipsei partiale a interactiunii cu tot felul de oameni, dar, odata catigat un loc prin mijloace curate, acesta nu poate fi inlocuit. Pot fi destinate insa si alte spatii care vor servi unor laturi total diferite. Si vreau sa scriu, ca peste ani sa citesc, sau sa-i citesc aceste randuri cum le-am simtit in aceste clipe.
Locuri, sentimente, oameni minunati sunt in cantitati imense uneori, doar ca putini sunt norocosi sa le descopere. Eu simt ca fac parte din aceasta categorie.

Inca o data revin asupra negrului care se patreaza in imagine.

lupta.

Suntem nascuti soldati ai unei armate create de propria noastra viata,suntem comandantii supremi ai existentei, suntem cei care inainteaza pe campul de lupta cu pusca in mana, dar si cei care cad raniti pe acelasi spatiul al groazei.
Sarind peste definitia sa exacta, lupta este asa cum noi insine o stabilim si incepe si se termina cand noi hotaram. Exista numeroase tipuri de lupta: cu scopuri bine definite, pentru cauze pierdute, fara sens, din ambitie, acestea capatand nuante constructive si distructive. Doar ca trebuie sa fim atenti impotriva cui se intorc armele pe parcusul luptei si cand este necesar sa ne ferim din fata focului, pentru ca orice rana poate fi fatala. De aceea, inainte de a intreprinde astfel de actiuni, suntem obligati sa intoarcem cubul pe toate fetele: emotional, rational, etc. Si cel mai important, bilantul victimelor trebuie stabilit de la inceput pentru a realiza cat de mult vrem sa-i ranim pe unii pentru a castiga ceva, eventual pe cineva.

Din punctul meu de vedere lupta este o necesitate absoluta pentru suflet si pentru om in general, ar trebui sa devina o adictie, caci, in alte conditii ne-am lasa tarati in luptele altora fara a face nimic pentru noi. Incerc sa-mi conduc singura "armata", pentru a nu compromite sau a incurca pe altii si de cele mai multe ori ma retrag cand stiu ca pentru moment rezultatul este nul. Rar reiau scopurile parasite ACUM, pentru ca deseori nu mai merita.
Dar nu poti sti niciodata cand arde in tine din nou planul unei lupte abandonate.

bare feet.

Dureros, nu? Si ma refer la actiunea in sine de a merge cu picioarele goale pe o suprafata necunoscuta. Sensibili cum suntem, putem suferi leziuni diverse datorita lucrurilor intalnite sub noi. Si niciodata nu cautam sa ne calim, sa infruntam ceea ce se interpune intre noi si o suprafata lipsita de obstacole, ci optam pentru o indepartare imediata a obiectelor, folosindu-ne de maini, forta fizica, in principiu de tot ce ne poate ajuta in acele momente. Ideea ca trebuie mereu sa apelam la ceva din noi ca factor auxiliar pentru un "alt ceva" ar trebuie sa ne dezguste. Nu gasim niciodata puterea necesara intr-un singur loc, trebuie sa alternam, sa ne prindem de orice ata care intr-un moment se poate rupe si atunci ne agatam de alt mosor pana se termina si tot asa.
Astia suntem si in viata de zi cu zi. Daca am fi insarcinati sa facem un desen reprezentand o zi de munca din viata noastra cu siguranta nu am apela la un singur trup transpus pe hartie si am adauga acolo inca un cap si inca doua maini si picioare si ochi si guri. Pur si simplu pentru ca asa suntem obisnuiti, sa avem in jurul nostru oameni la usile carora sa batem de fiecare data cand singuri nu mai putem.
Dar intr-o zi, stand c-o radiera in mana ne dam seama ca pe desen a mai ramas un sigur trup care urmeaza sa se zbata singur, dar nu are cum. Totdeauna intovarasit n-a invatat cum sa lupte impotriva vietii covarsitoare. Si sta in ploaie, pentru ca niciodata nu si-a cumparat o umbrela, au avut altii pentru el, si nu stie unde sa mearga, pentru ca el niciodata nu a fost nevoit sa aleaga destinatii,au fost altii care sa faca asta in locul lui. Iar creionul pe care odinioara l-a folosit sa faca desenul nu-i apartine si radiera, singurul lucru pe care-l are,s-a terminat .Deci nici macar sa se stearga pe sine din tablou nu mai poate. Este sentinta finala! Singur, intr-o lume pe care n-o cunoaste pentru ca a vazut-o prin ochii altora.
In zilele noastre, ajunsi pe aceasta margine a prapastiei, incepem sa aruncam in ea toate lucrurile pe care le invinovatim: educatia, lipsa de timp a parintilor, sistemul. Dar nu ne dam seama ca inzestrati fiind cu o putere de cunoastere si capcitate de alegere, nu ar fi trebuit sa laam hazardul sa ne compromita viitorul. Este imposibil in toti anii petrecuti alaturi de altii, in casa cu familia, cu atat acces la media sa nu invatam nimic, sa nu facem nimic pentru propria noastra fiinta. Este nedrept sa acuzam tot ce ne inconjoara, cand de fapt noi am participat activ la distrugere. Am luat libertatea ca pe un drept pe care nu am stiut sa-l contabilizam si pe care l-am risipit pe lucruri insignifiante. Ne-am ales prieteni. Ok! Dar am continuat sa ii pastram cand acestia au incalcat legi nescrise. Am fost surzi cand ni se striga in ureche ce e bine si ce nu. Iar cand am vazut raul desfasurandu-se in fata noastra, orbi am fost.
Toate acestea ca sa fim independenti, caci e o moda destul de timpurie. Dar am perceput independenta gresit, devenind dependenti de altii ca noi. Altii care au fost mai "lasi" si au parasit vasul inainte sa se scufunde.
Si iata-ne acum in picioarele goale pe o plaja plina de pietre, naufragiati intr-un loc pe care nu-l cunoastem, nevoiti sa invatam o limba pe care nu am auzit o vreodata, captivi in incapacitatea de a ne apropia de cineva, pierduti in inabiliatea de a supravietui singuri. Care ar fi ultima optiune? Oceanul care ne-a predat acestei lumi. Lasitatea ne impinge din nou spre cea mai simpla solutie. Cum sa scoatem sabia, daca pana acum ne-au aparat altii? Parasim campul de lupta si ne intoarcem in apa. Uitam ca de fapt nu stim sa inotam.