Ce facem cu timpul?

Neoficial, dar mental azi am terminat clasa a XI-a. Ultima teza. Ultimul pas in camera celui de al treilea an liceal. Si inca ne intrebam nedumeriti cand au trecut atat de repede? Nu e o nelamurire individuala , ci una extinsa , generalizata, de proportii gigantice. Periodic ne izbim de intrebarea:"Iti vine sa crezi ca trecem intr-a 12a?", in acelasi timp lovindu-ne de raspunsul:"In niciun caz. Nu stiu unde a fugit timpul". Parca mai ieri ne cunosteam si inca avem impresia ca procesul e la inceputurile sale, fara a ne da seama, ca, de fapt nici nu am apucat sa aflam prea multe unii despre altii. AM retinut in fuga nume de colegi, de amici de prin liceu, de baieti sau fete care ne-au trezit interesul in acest rastimp, profesori, toti sunt bucati din timpul nostru, de dimensiuni diferite.

Acordam timp. Dar ii tinem o evidenta? In principiu nu. Il aruncam pe scoala, filme, iesiri, prieteni. Si? Ne alegem cu ceva din toata invalmaseala asta, sau irosim intr-n mod "barbar si haotic" (citez Victor) timpul destinat propriei persoane? Din nou, depinde de noi cum il impartim si daca procentajul acordat are o destinatie buna.

Da, si iata'ne la aproape sfarsitul clsei a XI-a, cu un an mai aproape de bac, in fata ultimei veri de liceeni. Fericiti, ca s-a mai dus o serie de teze, tristi ca vom calca pe ultima treapta a vietii de liceu, privind cu melancolie la cei mai mari decat noi care ne parasesc (mai ales omologii nostri F-superiori:))), dar increzatori ca totusi nu lasam timpul sa treaca fara folos, multumiti (sau nu) de ceea ce am realizat pana acum.

13mai2010 marcheaza pentru mine 11 ani de absenta acuta a unei persoane pe care o iubesc enorm. In 1999,despartirea noastra smulgea lacrimi de la o fetita care nici nu stia ce e scoala, iar acum, aceeasi fetita plange constienta de timpul ce-a trecut, absenta care doare.

Intr-adevar, timpul e nemilos uneori, dar pentru ca e scurt merita cantarit bine, caci bine zice proverbul "nu lasa pe maine ce poti face azi". Poate nu mai ai timp.

Daca maine pleci, maine te uit.

Ce faci cand mort de sete ajungi la o fantana secata? Pleci in cautarea altei surse de apa sau cazi acolo, pierdut, fara speranta? Ridica-te, omule, e multa apa pe planeta, dar niciodata sa nu bei din mare.
Rar te simti fantana aceea far' de apa, dar atunci te ingenuncheaza senzatia, te tortureaza, scoate din tine tot ce-i mai bun. Si-atunci vrei o batista in care sa-ti arunci toate lacrimile, dar cine-i acolo sa ti-o imprumute macar? Si stai acolo numb, uitandu-te pe poze, sau revazand cu ochii inchisi secvente care odata ti-au umplut sufletul, cuvinte, mangaieri, imbratisari. Unde sunt acei oameni care au fost ai tai? Care iti apartin prin legea naturii? Cu ce drept au rupt ei legaturile lasate de sus?
Speranta. Optimism. Putere. Energie. Forta. Iubire. Caldura sufleteasca. Toate dispar cand privesti mai mult spre interior si vezi un gol. O gaura imensa in care au cazut toate.
Close it! Priveste inainte. Cu siguranta nu esti singur,desi iti refuzi orice ajutor in acele momente. Si inceteaza sa-ti mai fie dor de cei ce au fost odata. Ei sunt doar amintiri rupte din timp. Decupate frumos sau rupte cu manie , cu ura, cu durere. Mai ai de rupt pagini, cartea se termina cand vrea El.

"Vand amintiri. Platesc bine."

Nu e mereu cum am vrea sa fie si nu e prima data cand cititi asta. Viata e mai mult decat imaginatie, vise,sperante,perfectiune,apogeu. E uneori un tablou de Rafael pe care l-am da gratis. Si totusi, deseori e o pictura ce ne apartine, dar inestimabila.
Viata dincolo de material, e consituita din suflet, trairi, amintiri. Si nu doar o data am incercat sa le inecam, sa le ardem sa le stergem cu buretele, dar am realizat ca pur si simplu distrugem parti din noi. Parti care nu pot fi inlaturate, impermeabile,ingnifuge. Si nu depinde de noi daca le pastram sau le uitam. Putem doar sa le iubim sau sa le dispretuim, dar corelat, atentam la spiritul nostru, uram ce noi am creat sau pe cei pe care ne-au fost dati. Doar amintindu-ne, regretam, visam, radem,plangem, ajutam, ne ferim si de multe ori ne razbunam. Pentru ca toate acestea fac parte din noi. Acolo, in interior, focul inca mocneste, secvente din trecut sunt readuse. Asa facem comparatia intre oameni, ce-au fost si ce sunt acum pentru noi. Cum s-au comportat atunci si ce atitudine au acum. Cei care mai sunt, sau ne-au parasit, sau au plecat de bunavoie. Amintirile noastre pot fi frumoase. Noi ne putem ingriji de ele. Daca despre noi reportofonul interior readuce cu voce calda evenimente atunci sinele este cu siguranta mai putin amar. NOi le putem influenta, dar depinde de altii cum vor sa ramana in amintirile noastre.

Sunny days an' dreamy nights.

Încep prin a vă înştiinţa că m-am deprins a folosi diacritice. O informaţie mai mult decât utilă, da:)))
I-am promis lui Florin că voi scrie când voi fi fericită. Şi iată-mă aici, ţinându-mi promisiunea. "Hei, motive!". Sunt bucuroasă pentru că trăiesc, pentru că sunt iubită, pentru că-mi bate inima. "Oh, da, Iunona s-a îndrăgostit!". O, da, Iunona are curaj. Poate, vrea, e decisă să-şi ţipe sufletul vioi în sud în est şi-n vest, că-n nord e mai frig, şi-ngheaţă:D. Iunona are chef, forţă, spirit liber, idei, speranţe. Iunona pictează tablouri frumoase în care nu apare singură. E o artistă a inimilor adolescentine. Cântă balade primăvăratice, cu note săltăreţe şi tonuri pastelate. Iunona se priveşte în oglindă şi îşi recunoaşte starea.
"Nu există lift spre fericire, trebuie să urci scările." Într-adevăr. Ea urcă trepte peste trepte, pentru că totuşi mai are până să ajunga acolo sus, până să atinga, să lase verosimilul să-i inunde existenţa. Iunona nu vrea să se gândească la eşec. E mult prea ocupată să caute cuvinte de alint şi prea afundată în poveste. Trebuie să o citească până la capăt. Şi încă mai are de scris.

Azi nu stric nimic cu neologisme inutile şi anunţ că Iunona e cu picioarele pe pământ deşi are capu-n nori. Înălţimea îi permite. Şi ce?? La vita e bella, iar fericirea are nume.

Eu.

Daca nu ar fi existat ura, oamenii ar fi iubit si raul, si interzisul si ar fi fost mai labili. Urasc oamenii slabi, pe cei care plang pentru lucruri nesemnificative, pe cei care se roaga de prieteni sa-i ierte pentru lucruri pe care nu le-au facut, pe cei care fac mofturi altora doar din prea multa dragoste. Din fericire (sau din pacate uneori, pentru ca-i fac pe altii sa "sufere") fac parte din categoria celor care efectueaza lovituri. Si nu sub centura, ci frontal. Nu am de ce sa ma ascund. Lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie. Pentru ce sa continui o minciuna doar de teama de a nu-l face pe cel de langa sa devina un pachet de "vânătăi"? Prefer sa ma urasca acum si sa ma iubeasca atunci cand am nevoie , atunci cand isi va aminti ca eu am dat prima lovitura de intarire, cand va realiza ca a devenit, cu timpul, imun la "pumni" mai puternici. Cei care suntem astfel, putem fi deseori numiti NEMILOSI.Citeam intr-un zodiac faptul ca acesta esti si pericolul scorpionilor.

Iubesc mult, dar niciodata nu arat, sau poate nu indeajuns. Fac greseli, dar niciodata nu voi da altcuiva decat constiintei mele socoteala. Sunt propria mea alinare si propriul meu calau. Vorbesc mult, de cele mai multe ori prea mult. Imi place sa fiu ascultata si nu prea am rabdare sa ascult. Da, sunt defecte, si stiu. Si nu le recunosc din prea multa modestie. Le afirm pentru ca exista. Apreciez oamenii de incredere si nu am cuvant de onoare. Inca un defect este cel ca am incredere in oameni. E o sansa pe care o dau.

Fac compromisuri. Favorabile sau nu, mi se par lucruri picante in viata pe care trebuie sa le gustam. Intr-un moment trebuie, totusi, sa observam ca semaforul si-a schimbat culoarea si sa ne oprim. Fac aceeasi greseala de doua ori. Iert(sau mai bine zis, trec cu vederea) mult prea multe uneori. Nu suport sa pierd oameni doar din cauza ca au gura prea mare sau se enerveaza prea repede.

Sunt calma. Mult prea calma in situatii critice. E o calitate, dar mi-o pierd cand cineva tipa prea mult la mine. Atunci cred ca imi pierd controlul vocal.

Sunt mereu aici cand ai nevoie de mine. Urasc minciuna si iert tradarea.

In pincipiu nu ma supar din nimicuri. Nu-mi sta in fire sa ma cert cu prietenii, dar rar plang daca am impresia ca pierd pe cineva. Pentru ca nimic nu e definitiv. Nu astept sa fiu apreciata. Nu ma mai ghidez dupa aparente. Nu ma intereseaza nici chiar faptul ca altii au o parere proasta despre mine.Toate ca toate pana la mama si tata. Calcaiul lui Ahile ii concentreaza pe ei. E un indiciu daca nu vrei sa mai vorbesti cu mine.

Nu intorc capul dupa baieti. Nu ma simt vreo diva, pentru ca in primul rand nu sunt (nu e , din nou, un exces de modestie). CIne ma accepta, ma accepta cu bune si rele, cu ce am si ce-mi lipseste, satena sau bruneta, inalta si slabuta. In schimb, imi plac baietii inalti, in principiu bruneti. Mai nou nu mai am preferinta pentru culoarea ochilor(pana acum ceva vreme alegeam verdele). Nu ma impresioneaza unul care coboara dintr-un BMW, mai mult decat un tip care merge linistit pe centru. Nu-mi vad viitorul roz din perspectiva unui sot cu bani. Viitorul MEU mi-l fac EU.

In niciun caz nu sunt o persoana modesta cand dunt singura in fata oglinzii. Imi plac tocurile si nu ma deranjeaza ca am 1,86 cand port ceva cu toc. Culoarea negru este preferata mea.

Nu sunt o persoana pe deplin fericita. Mi-as dori uneori sa dau timpul inapoi. Mi-as dori sa fi avut o copilarie alaturi de ambii parinti. Ma bucur in schimb ca-i am pe amandoi sanatosi. Timpul nu-l mai pot da inapoi.

Si da, nu-mi pasa de nimic cand e vorba de mine.

f(om) : moral -->societate

Teoremă într-o perioadă, actuala axiomă a sufletelor minunate revine în prezentul trăit. Am fost mereu de părerea că independent de aspectul social şi cel economic, care la un moment dat ar putea constiui un impediment în descoperirea totală a unei persoane pe care o cunoşti, suntem în primul rând oameni. Oamneni în mainile cărora nu ar trebui să se afle puterea de a desconsidera semeni. Nu există discrepanţe care să ne catalogheze în « specii » incapabile de a lega noi prietenii cu « oponenţii », ci doar similituni structurate pe niveluri.(culturale, economice, sociale, politice). Diferenţele apar într-adevar în momentul în care aceste asemănări se ramifică datorită punctului de vedere al fiecăruia, a posibilităţii de a alege dintr-o varietate de componente, dar mai ales a sectorului căruia viaţa la daruit, şi pe care nu poate să îl modifice.(până la un moment dat).
Contează, în primul rând atitudinea creată de aria în care omul se dezvoltă şi de cei care îl înconjoară, valurile vieţii şi calmul unei existenţe lipsite de griji. Mai pe scurt mediul contribuie efectiv la transformările produse în individ.
Nu degeaba există stratificarea socială în funcţie de diferite aspecte. Etajele societăţii par uneori impermeabile, nereuşind să dea dovadă de vreo caracteristică nomadă. Trăsătura apare în momentul în care, omul, transcede între nivele datorită luptei cu viaţa (şi atunci vorbim despre o ascensiune) sau datorită repercursionilor acţiunilor sale, ori a unei situaţii nefericite (existând practic o regresiune din mai multe puncte de vedere).
Consider că cel care reuşeşte în totalitate sa facă abstracţie de ideea « categoriilor umane din aceste perspective » este demn de o sinceră admiraţie. Şi da, poate nu aţi întâlnit, dar astfel de oameni există.

no way;)

Opac, dureros, misterios, incert.

Alb sau negru, rosu sau verde, ne izbim de un singur lucru care ne impiedica sa ne raportam la exterior. Conteaza ca suntem captivi intr-o ccamera vopsita rosie, verde, albastra, galbena ori neagra, intr-un penar plin sau gol, un telefon din 1998 sau 2009, intr-o curte de 500mp sau 200mp? Ma indoiesc. Important este faptul ca ne afla sechestrati intrun spatiu, indiferent de termenii extensiunii sale.

Trist sau fericit, secat sau plin de lacrimi, roman, englez, magiar sau francez, in inchisoarea aceasta nu importa nationalitatea sau incarcatura sufleteasca. De Cosmote, Orange sau Vodafone, orice numar de telefon este lipsit de insemnatate daca este apelat si nu raspunde.

In asemenea momente nu exista, practic, niciun fel de superioritate. Semnul egal asezat intre toate cele precizate este unicul care capata nuanta demiurgica.

orice alte obiecte si fiinte devin insignifiante, neinteresante sau pur si simplu incapabile sa acorde atentie sau o mana de ajutor. Totul este acum futil, inexistent, si independent de acesta singurul asupra caruia ne putem concentra intregul interes este individul din noi, vazut atat introspectiv cat si extrospectiv.

Suntem ce vrem: hoti, directori, preoti, doctori, presedinti, ghizi turistici, politisti sau profesori, caci toate nu sunt decat forme ale "meseriei". Putem fura, semna acte, spovedi , opera, lua decizii, prezenta imprejurimile, aresta , ori pune note in aceeasi ordine a prezentarii. Dar cui aplicam toate acestea? Solitutinea rasfrange fara mila, sau cu foarte mare indulgenta asupra noastra toate cele evocate.

In aceasta singuratate nimic si niemni nu mai actioneaza. Un "EU cu MINE" stapaneste totul.

Ai fost vreodata singur?