Eul tău.

Nu mai avem nimic de împărțit,
pentru că deja ne-am oferit tot.
Și agonie, și extaz, si frică, și curaj.
Ne-am dat mâinile și ne-am împrumutat bătăile inimii.
Te-am văzut gol și ai privit prin mine cu ochii minții.
M-ai văzut goală și am atins plămada sufletului tău.

Ești divinitata propriei ființe, mă-nchin harului tău,
Ești cerul plăpând al stelelor care au putere s-apară,
Ești infinitul dincolo de care am învățat să număr.
Ești muntele înalt pe care ai urcat.

Apusul și răsăritul sunt ale tale și ale mele deopotrivă.
Același soare le naște, același soare ne mângâie.

Sunt apa mării care curge prin cugetul sărat al vieții,
Sunt suflul dincolo de care se naște vântul conștiinței mele,
Sunt aripa smulsă și-nfiptă în cerneala sângelui tău,
Sunt adâncul în care mi-am plantat rădăcinile.

Trecutul și viitorul sunt ale mele și ale tale deopotrivă.
Același prezent le privește cu nostalgie și patimă.

Am devenit tu când tu ai devenit eu.Un eu nou. Eul tău.

beat de fericire. ab,33.

Uite, beau de fericire,
Glasul tău m-a mângâiat,
Torn din sticlă în neștire,
Ca s-ajung direct în pat.

N-am a face cu beția,
Mă cuprinde și mă lasă,
Cu cheia legând frăția,
Nu prea pot intra în casă.

Dar mi-e patul bucuria,
Vocea ta o pernă moale,
Isprăvind cu vorbăria,
Uite, pot, dorm în picioare.

Beau ca anii tăi mai buni
Să devină excelenți,
Făurari de chei străbuni,
Au nevoie de clienți.

tinerețe fără tinerețe

Ca hăituiți prin munți cu văi adânci, drumuri surpate,

De cete aprige de lupi, flămânde, alergând turbate,

Ne-ngrămădim cu pas grăbit pe bulevarde și trotuare,

Nici n-așteptăm permisiune, pe zebre, de la semafoare,

Ne claxonăm în intersecții, de parcă e ultimul verde,

N-avem curaj să ne dăm timp, răbdarea dintre noi se pierde.

Privim în jos, dar nu cu frică, mustrare, ori obediență,

Ci pentru că-n zilele noastre privitu-n față-i o carență.

Ne îmbulzim în troleibuze, autobuze și metrouri,

Fugind întruna către weekend, trudind mereu pentru zerouri.

Purtăm desagi ca niște-asini ce urcă greu poteca-ngustă, 

Luând acasă, din birou, o muncă grea ce ne dezgustă, 

Stăm pe un scaun, privind țintă pân' seara, de cu dimineața

La un ecran, mișcând din mâini. Ăsta ni-i sportul, ne e viața. 

La interviu ne-ntreabă des un' ne vedem peste mulți ani, 

Mințim că totu-i din plăcere, că nici nu ne gândim la bani...

Ni-s coatele așa tocite pe bănci, crezând că ne-o fi bine

La noi, aici, dar tot visăm să emigrăm în țări străine. 

Ne înglodăm în datorii, ne vindem ani întregi pe rate,

Făcând ades din noapte zi, trăgând de noi pân' peste poate. 

Ne întâlnim din întâmplare și ne vedem online, în poze, 

Hrănim înstrăinări, distanțe, ne dăruim fugar, în doze. 

Nicicând nu-i timp, nici de iubire, iertare ori melancolie, 

Să fii robot e-un lucru bun, să plângi de dor e o prostie...

Ni-s visurile vise doar, că-n calendar nu-i loc de ele, 

Prin corporații le târâm, le facem oale și ulcele. 

Ceva lipsește, nu știm ce, căci nu vorbim, iar îndoiala

Încape-n locuri nefireşti, plantând tentația, urzeala. 

N-avem încredere în alții, dar ce-i mai trist că nici în noi, 

Ne îmbrăcăm în haine scumpe, dar ne simțim atât de goi. 

Epilog

Conducem viața cu viteză, că nu sunt legi să ne oprească.

Mergând pe-autostrăzi gigant, scăpăm poteca cea fireasca, 

Realizând, pensionari, greșeala noastră. Omenească.

Cum trebuie să cazi

Un suflet acrobat, pe sârmele de scrum

Căzut dintr-o țigară ce zace stins-acum,

S-aruncă-n salturi, zboară, vibrează, dănțuiește,

De jos nu poți distinge de plânge, ori zâmbește.

Sub el se surpă scrumul, încet, cu orice pas,

Așa cum din țigară chiștocul a rămas,

Primejdia-l grăbește, aplauzele-l ard,

Eșecul îl pândește viclean de după gard.

De va cădea-n picioare, ca o pisică blândă,

Aplauze primi-va chiar în acea secundă,

De va cădea făcând din piele-un sac de oase,

Aplauze primi-va și-ovații serioase.

Epilog:

Nu importă de te-nalți mai sus de-ai culmii brazi,

Contează din vazduh să-nveți cum tre' să cazi.  

Eva

Din înaltul senin coboar-al tău chip,
Să răpească priviri, să răpună tristeți,
Gânguritu-ți și  râsu-ți devin arhetip,
Schimbând anotimpuri, roluri și vieți.

Ești o rază de soare care frânge furtuni,
Îndulcind suflete cu sfântă lumină,
Ca un brav demiurg din simțiri ne aduni,
Nu-i tablou mai de preț ca mina-ți senină.

Bulgăraș de iubire, nici nu știi că sunt doi
Care-ar lua la pas lumea, de-ar fi, pentru tine,
Ar zbura pân' la soare, s-ar întoarce-napoi,
Pentru-a ști că în brațe soarta bună te ține.

Ești izvor de curaj, strălucire, putere,
Susur de heruvim, ești culoarea și seva,
Care smulge din viață orice durere,
Cu lumină de înger. Tu, Eva.

Meleaguri străine

Când ai plecat, eu nu credeam
Că timpul va avea curaj
Să zboare-așa din an în an,
E un teribil personaj.
Mereu grăbit.

Un hău se naște-n pieptul meu
Și se ntinde pân la tine,
E vreau să-l umplu tot mereu,
Dar el se adâncește-n mine.
Tot crește.

Mi-e drag că pot să te aud,
Te văd aievea, parcă anii
Prin ochii mei nici n-au trecut.
Dar se-nmulțesc, devin titanii
Greu de nvins.

Să studiezi, ori să muncești,
Tu ai plecat din astă țară,
Călcăm pe vise românești,
Căci noi n-avem ce e afară.
Și doare.

Mi-e dor de tine, tată, fiu,
Sau poate fiică, soră, mamă,
De ani ți-e scaunul pustiu
Și mii de voci pribeag te cheamă
În mine.

Un bărbat.

Unul care să învârtă axa pământului de sub picioarele tale cu degetul mic al masculinității sale, nu care să te-nvârtă pe degete ca pe-un elastic de bani cu care se joacă până îl rupe.

Unul care să te smulgă din rădăcini și să te așeze într-un pământ mai bun, mai fertil, nu unul care să te arunce în soare ca pe-o frunză verde smucită de vânt dintr-un copac sănătos și să te lase acolo să te usuci.

Unul care să te-mbrățișeze cu o strânsoare candidă, menită să-ți ofere căldură lăuntrică, nu unul care să te strângă cu puterea unui Anaconda, absorbindu-ți însuflețirea, glasul, libertatea.

Unul care să-ți adâncească privirea în ochii lui limpezi, ca o oglindă a sentimentelor ce le poartă, nu unul care să te scufunde în apele tulburi ale tristeților sordide, nejustificate.

Unul care să-și petreacă brațul după trupul tău febril, simțind sub degetele sale zvâcnirile inimii tale exaltate, nu unul care să-și înmânușeze sufletul, făcându-l străin de trăirile tale.

Unul care să-ți distrugă zidul dintre rațiune și simțire până la identificarea lor, nu unul care să-ți frângă simțirea și să te lase doar cu rațiunea rece, searbădă.

Unul care să cunoască valoarea și puterea vorbelor sale și să-ți facă din ele scut și arme, nu unul care să-noate în ape tulburi ca un pește mut pe care să-ncerci să-l prinzi.

Un bărbat.