LA OBOR (like never before)

(4 ianuarie 2016)

La Obor ninge angelic,
De zăpadă nu te vezi, 
Numai traficu-i famelic,
DIn mașini se fac grămezi.

Colentinei de-i ții hramul,
Jos, pe Moșilor, se pare,
Prăjituri pentru tot neamul
Pregătesc la Coana Mare.

De te-ndrepți spre Iancului
Și îți cântă în stomac,
Dă-i ce-i al chinezului,
Fă un stop la Peking Duck.

Sau stai la Obor, măi frate,
Că și mecul te îmbie
Și nu-ți spun eu cum stă treaba,
Când iei mici la farfurie.

De zăpada îți dă friguri,
De iubire, teamă, dor,
Ale Capitalei drumuri,
Te culeg de la Obor.

Plouă pe vânt

Ascultă! Taci o clipă doar,
S-auzi cum vântul se-nconvoaie
Prin crângul negru de stejar,
Când îl apas-atâta ploaie.

Se frânge-n ramurile ude
Și șuieră din toți rărunchii,
Nori negri-aruncă lacrimi crude,
Pe pietre tari îi stau genunchii.

Prin crângul tânăr și uscat,
El și-a cântat întâia odă,
Un vânt puternic și bogat,
Printre stejari un vrednic Vodă.

În calea lui mătănii lungi
Făceau și florile, și iarba,
În lanuri el scurma în dungi,
Bătrânilor le-ncurca barba.

În soare când se desfăta,
Mergea alene, -n adieri,
Obraz de jună mângâia,
Se perinda prin primăveri.

Acum, în toamna grea se-ndoaie,
Sub cerul aspru-ntunecat,
Ce-aruncă-ntr-însu-atâta ploaie
În crâng urlând ca sfășiat.

A fost odată...

Am buzele pătate cu vorbe vechi, de mult,
Ce aprig se izbesc de gânduri rătăcite,
Cârpind al deznădejdii curaj hain, ocult,
Și vântul aducând din vremuri reci, smintite.

Mi-s ochii biciuiți cu amintiri voalate,
Ce se aprind în minte ca tinere scântei,
Mocnind în dulci istorii, trăiri îmbelșugate,
Pe care-atunci le-aveai și astăzi le mai vrei.

Urechile-mi aud bătrâne serenade,
Cântate sub balcon de noapte-nvăluit,
Zburând din vocea verde a junelui ce șade,
Pe gândul meu hoinar, etern împătimit.

Mi-e pielea carne vie de-mbrățisări tardive,
Care-s pierdute-n haine spălate, dăruite,
Trosnind în suflet oase, cumplite recidive,
Ce astăzi îmi frig mintea cu vise neîmplinite.

De ieri și până azi o viață-și schimbă sensul,
Iar noi, pribegi, gonim întruna-ntr-o beție,
Care ne schimbă tainic și inima, și mersul,
Plimbându-ne prin toate: tristețe, bucurie...

Suntem străini

Eram acelaşi zâmbet, surdina unui râs,
Aceiaşi paşi grăbiți sub strângerea de mână,
Eram un cer senin când soarele-a apus,
Lăsând în ochi magia, emoția pagână.

Eram aceleaşi vorbe, eternul manuscris,
Acelaşi pas de dans, un ritm amețitor,
Eram un vânt solemn, furtuni de nedescris,
Stingându-se-n priviri, în fapte, în amor.

Eram acelaşi vis, o cutezanță veche,
Acelaşi zeu primea aceeaşi rugăciune;
Eram acelaşi "tu", un suflet, o pereche,
Ce a cuprins imensul, i-a oferit un nume.

Astăzi suntem străini,
mai ştim doar cum ne cheama,
sub alte stele stăm,
ne-aşternem pe-alte buze.

Ruga unui părinte

Vreau să fii tu, copilul meu,
Tot ce eu nu am putut fi,
Tot ce nu am putut munci,
Ca să nu-ți fie-n viață greu.

Vreau ca atunci când te trezești,
Să nu te-ntrebi de ce o faci,
Noi orizonturi să ataci,
Și vieții larg să îi zâmbești.

Vreau să nu uiți cine ai fost,
De ți-a fost greu în drumul tău,
Nicicând să nu îți pară rău,
Căci orice chin are un rost.

Vreau să privești în urma ta,
Să-mbrățișezi pașii făcuți,
S-adormi știind că-n ani trecuți
Ai dat tot ce ai putut da.

Vreau să n-ai semne de-ntrebare,
Când la răscruce te găsești,
Pe drumul bun tu să pășești,
Să faci alegeri cu răbdare.

Vreau să nu uiți c-al tău părinte
A vrut să-ți dea tot ce-i mai bun,
Și nici că-i randul tău acum,
Să fii dincolo de cuvinte.

Vreau să mă ierți de ți-am greșit,
O vorbă aspră de ți-am spus,
A fost căci mi-am dorit nespus
Om mare să te văd, iubit.

Vreau să-ți porți sufletul pe culmi
Unde ajung învingătorii,
Unde pe creștet îți stau norii,
Când te întreci cu cei mai buni.

Vreau să-ți dau ție gândul meu
Cel bun, să te-nsoțească-n lume,
Când vei planta în minți un nume,
Și-n suflete un foc mereu.

Habar n-avem

Ce-nseamnă să cunoști un om?
Tre să plantezi cu el un pom, 

Și așteptând să facă rod,

Să dați jos tot ce-aveți în pod?

Nici gând. Spune-o zicală mare:

„Mănânci c-un om un sac de sare”

Și tot nu știi ce-n el mocnește,

Dacă se scaldă-n bălți cu pește.

De dormi așa cum îți așterni,

Ai să cunoști și veri, și ierni,

Dar fără să gândești defel

Că va mai fi una la fel.

Cunoaște cât ți se permite,

Nu crede, de nu se promite, 

Că-n drumul său spre casa bună,

Zeci de opriri un om adună, 

Dar dacă nu-și desface geanta, 

Aia nu-i casa lui. E alta.

VS

M-ai întrebat de ce te plac.
Pentru că-n tine cresc, nu zac,
Și voia bună, și domnia,
Și râsul dulce, și beția.
Nu dorm stindarde părăsite
În ochii tăi, ci aurite
Se-nalță flăcări de știință
Din focul tânăr de ființă.

Ești zgmotul, în fapt de seară,
Care șăgalnic se strecoară
Prin minți muncite, obosite
Plantându-le idei trăznite.
Ești boarea caldă ce-nfioară
În nopțile târzii de vară,
Când doar pe scoarțe se crestează
Povești ce țin inima trează.

Ești tu. Și n-o să fii altfel.
Asta îmi place. Ți-ești fidel.