Am buzele pătate cu vorbe vechi, de mult,
Ce aprig se izbesc de gânduri rătăcite,
Cârpind al deznădejdii curaj hain, ocult,
Și vântul aducând din vremuri reci, smintite.
Mi-s ochii biciuiți cu amintiri voalate,
Ce se aprind în minte ca tinere scântei,
Mocnind în dulci istorii, trăiri îmbelșugate,
Pe care-atunci le-aveai și astăzi le mai vrei.
Urechile-mi aud bătrâne serenade,
Cântate sub balcon de noapte-nvăluit,
Zburând din vocea verde a junelui ce șade,
Pe gândul meu hoinar, etern împătimit.
Mi-e pielea carne vie de-mbrățisări tardive,
Care-s pierdute-n haine spălate, dăruite,
Trosnind în suflet oase, cumplite recidive,
Ce astăzi îmi frig mintea cu vise neîmplinite.
De ieri și până azi o viață-și schimbă sensul,
Iar noi, pribegi, gonim întruna-ntr-o beție,
Care ne schimbă tainic și inima, și mersul,
Plimbându-ne prin toate: tristețe, bucurie...
duminică, 11 decembrie 2016
joi, 24 noiembrie 2016
Suntem străini
Eram acelaşi zâmbet, surdina unui râs,
Aceiaşi paşi grăbiți sub strângerea de mână,
Eram un cer senin când soarele-a apus,
Lăsând în ochi magia, emoția pagână.
Eram aceleaşi vorbe, eternul manuscris,
Acelaşi pas de dans, un ritm amețitor,
Eram un vânt solemn, furtuni de nedescris,
Stingându-se-n priviri, în fapte, în amor.
Eram acelaşi vis, o cutezanță veche,
Acelaşi zeu primea aceeaşi rugăciune;
Eram acelaşi "tu", un suflet, o pereche,
Ce a cuprins imensul, i-a oferit un nume.
Astăzi suntem străini,
mai ştim doar cum ne cheama,
sub alte stele stăm,
ne-aşternem pe-alte buze.
luni, 7 noiembrie 2016
Ruga unui părinte
Vreau să fii tu, copilul meu,
Tot ce eu nu am putut fi,
Tot ce nu am putut munci,
Ca să nu-ți fie-n viață greu.
Vreau ca atunci când te trezești,
Să nu te-ntrebi de ce o faci,
Noi orizonturi să ataci,
Și vieții larg să îi zâmbești.
Vreau să nu uiți cine ai fost,
De ți-a fost greu în drumul tău,
Nicicând să nu îți pară rău,
Căci orice chin are un rost.
Vreau să privești în urma ta,
Să-mbrățișezi pașii făcuți,
S-adormi știind că-n ani trecuți
Ai dat tot ce ai putut da.
Vreau să n-ai semne de-ntrebare,
Când la răscruce te găsești,
Pe drumul bun tu să pășești,
Să faci alegeri cu răbdare.
Vreau să nu uiți c-al tău părinte
A vrut să-ți dea tot ce-i mai bun,
Și nici că-i randul tău acum,
Să fii dincolo de cuvinte.
Vreau să mă ierți de ți-am greșit,
O vorbă aspră de ți-am spus,
A fost căci mi-am dorit nespus
Om mare să te văd, iubit.
Vreau să-ți porți sufletul pe culmi
Unde ajung învingătorii,
Unde pe creștet îți stau norii,
Când te întreci cu cei mai buni.
Vreau să-ți dau ție gândul meu
Cel bun, să te-nsoțească-n lume,
Când vei planta în minți un nume,
Și-n suflete un foc mereu.
Tot ce eu nu am putut fi,
Tot ce nu am putut munci,
Ca să nu-ți fie-n viață greu.
Vreau ca atunci când te trezești,
Să nu te-ntrebi de ce o faci,
Noi orizonturi să ataci,
Și vieții larg să îi zâmbești.
Vreau să nu uiți cine ai fost,
De ți-a fost greu în drumul tău,
Nicicând să nu îți pară rău,
Căci orice chin are un rost.
Vreau să privești în urma ta,
Să-mbrățișezi pașii făcuți,
S-adormi știind că-n ani trecuți
Ai dat tot ce ai putut da.
Vreau să n-ai semne de-ntrebare,
Când la răscruce te găsești,
Pe drumul bun tu să pășești,
Să faci alegeri cu răbdare.
Vreau să nu uiți c-al tău părinte
A vrut să-ți dea tot ce-i mai bun,
Și nici că-i randul tău acum,
Să fii dincolo de cuvinte.
Vreau să mă ierți de ți-am greșit,
O vorbă aspră de ți-am spus,
A fost căci mi-am dorit nespus
Om mare să te văd, iubit.
Vreau să-ți porți sufletul pe culmi
Unde ajung învingătorii,
Unde pe creștet îți stau norii,
Când te întreci cu cei mai buni.
Vreau să-ți dau ție gândul meu
Cel bun, să te-nsoțească-n lume,
Când vei planta în minți un nume,
Și-n suflete un foc mereu.
vineri, 28 octombrie 2016
Habar n-avem
Ce-nseamnă să cunoști un om?
Tre să plantezi cu el un pom,
Tre să plantezi cu el un pom,
Și așteptând să facă rod,
Să dați jos tot ce-aveți în pod?
Nici gând. Spune-o zicală mare:
„Mănânci c-un om un sac de sare”
Și tot nu știi ce-n el mocnește,
Dacă se scaldă-n bălți cu pește.
De dormi așa cum îți așterni,
Ai să cunoști și veri, și ierni,
Dar fără să gândești defel
Că va mai fi una la fel.
Cunoaște cât ți se permite,
Nu crede, de nu se promite,
Că-n drumul său spre casa bună,
Zeci de opriri un om adună,
Dar dacă nu-și desface geanta,
Aia nu-i casa lui. E alta.
VS
M-ai întrebat de ce te plac.
Pentru că-n tine cresc, nu zac,
Și voia bună, și domnia,
Și râsul dulce, și beția.
Nu dorm stindarde părăsite
În ochii tăi, ci aurite
Se-nalță flăcări de știință
Din focul tânăr de ființă.
Ești zgmotul, în fapt de seară,
Care șăgalnic se strecoară
Prin minți muncite, obosite
Plantându-le idei trăznite.
Ești boarea caldă ce-nfioară
În nopțile târzii de vară,
Când doar pe scoarțe se crestează
Povești ce țin inima trează.
Ești tu. Și n-o să fii altfel.
Asta îmi place. Ți-ești fidel.
Pentru că-n tine cresc, nu zac,
Și voia bună, și domnia,
Și râsul dulce, și beția.
Nu dorm stindarde părăsite
În ochii tăi, ci aurite
Se-nalță flăcări de știință
Din focul tânăr de ființă.
Ești zgmotul, în fapt de seară,
Care șăgalnic se strecoară
Prin minți muncite, obosite
Plantându-le idei trăznite.
Ești boarea caldă ce-nfioară
În nopțile târzii de vară,
Când doar pe scoarțe se crestează
Povești ce țin inima trează.
Ești tu. Și n-o să fii altfel.
Asta îmi place. Ți-ești fidel.
duminică, 21 august 2016
Alergi ca un nebun
Alergi ca un nebun pe sârmele subţiri
Ale lui „Carpe diem!”și-ncerci să mai și sari
De pe una pe alta. Și-atunci de ce te miri
Că cei din juru-ți par a fi și mai sprințari?
Vrei să lași multe-n urmă și fugi neîncetat,
Alergi ca un nebun, habar nu ai pe unde,
Nimic nu te asteaptă, dar ești înfricoșat,
Căci doar de tine însuți tu nu te poți ascunde.
De ce nu te oprești? Ți-e teamă că s-or rupe
Și te-or zvârli-ntr-o lume pe care ți-o dorești?
Alergi ca un nebun și-nchini întruna cupe,
Fugind de tine-n viața pe care o trăiești.
Calci sârmele pe care și alții s-au pierdut,
Pe care unii, iată, plimbându-se în voie,
Te știu și te salută ca pe-un necunoscut.
Alergi ca un nebun și nici nu ai nevoie.

luni, 25 iulie 2016
Cortina
Teatru și hohote, aplauze și drame,
Văzut-au scaunele-n care șezut-au domni și doamne.
Emoții născute din vorbe aruncate,
Pe scena nemuririi unde-au rămas uitate.
Actori cătând în sală nădejde și putere
Și public gol smulgând din teatru mângâiere;
Perciuni cerniți de ani, rostind același rol,
Urechi găsind în piese al desfătării sol;
Palme sfredelitoare fac din actor un nume,
Din vorbă-n vorbă harul i-e cunoscut în lume.
Aplauzele-nalță publicul în picioare,
Actorii îi înclină, le dau motiv să zboare;
Dar când cortina cade, e lesne de-nțeles,
Că darul s-a-nmânat, urale s-au cules
Și toți, actori și public, se-ndreaptă spre ieșire,
Rămân pe loc o scenă și scaune-n neștire
Care-și vorbesc adesea și stiu că-n primul rând,
Un domn, o domnișoară mânați au fost de-un gând
Când au venit să vadă, s-aplaude, să dea.
Din ei fărâme-adună mereu cortina grea.
Epilog
Cortina cade-ntruna, e-o graniță-ntre lumi,
Și dintr-un rol doar tâlcul tu poți să îl aduni.

Abonați-vă la:
Postări (Atom)