Și pleci

E gol, și liniștea sepulcrală
învață să meargă pe firul subțire
al vocilor noastre în dimineața banală
când orașu-adormit își intră-n simțire.

Pe-ntinsul peron al zorilor crude,
puhoiul de oameni se-mpinge cumplit,
scrutez cu privirea coloanele hâde
să văd de norocul l-am păcălit
și-ai venit.

Când dorul cuprinde-mi-va gândul în brațe,
la sânu-i strângându-l fărâme să-l facă,
în ochi îmi va vrea falnic să se cocoațe,
și lacrimi s-adune din vreme lui „dacă..”

E trist și mi-e frig sub cerul de vară,
imaginea lunii mă poartă în timp
sub cerul ce-asupra-mi stătea prima oară,
la capătul ăstui torid anotimp.

Și pleci.

Dune Sociale

Societatea-i ca o casă pe nivele,
Impunător, haotic edificiu.
Sub observație ținute-s bune, rele,
Doar de sociologul de serviciu.

Viteaz, în zeci de cazuri se aruncă,
Și le dezbracă public prin cuvinte,
Societatea nu-i doar 'naltă, e și-adâncă,
Și în subsolu-i zac învățăminte.

Societatea e un Babel de situații,
De felurite obârșii contemporane.
Condeiul lui dă foii necontenit vibrații
Născute din succese sau din greșeli umane.

Nu doarme printre rânduri, străin de-a lumii jale,
Medalii cu duiumul la maratoane-adună,
Și-n reușita lui mândria nu-i stă-n cale,
Căci poart-a carității hieratică cunună.

Și zâmbetul, o, Doamne, din el se nasc speranțe,
Că-n lumea asta zace mai mult decât durere,
Că spiritul îmbracă veșmânt de cutezanțe,
Iar binele-i dorita cutie cu mistere.

Sociologul nostru hrănit cu informații,
Înoată cu un val mai nou de tineri care
Nu se lansează grabnic în crunte perorații,
Dacă în loc de fond e formă-nșelătoare.

De-ndrepți arătătorul spre orice vezi în zare,
Și-n preajma lui te afli, sorbind un dialog,
Îți spun, cu siguranță nu e o întâmplare
Să îți descrie „orice”-ul al nostru sociolog.

Te iubesc

Te iubesc și nu știu
nici de când,
nici de ce.

Ca o piatră împinsă
de un vârf de pantof,
Pe scări plânse de cer
și stropite cu vânt
Mă smucesc  din hora
de pe caldarâm
Și pribeagă m-ascund
în dosul ultimei trepte...

De acolo te văd, zeu păgân, coborând,
Cu pasu-ți de zmeu și soare coroană,
Și îmi pare că cerul întreg e al tău
Și pe umeri îți stă pelerină de goană.

Talpa ta mă strivește, mă posedă sub pas,
Dar nu-i simt greutatea, sunt o piatră hoinară,
Ce-a căzut din înaltul timpului ca un ceas
Și-și petrece cu tine o secundă fugară.

Printre cutele tălpii mă strecor fugitiv,
Polimerul mă-nșfacă și mă strânge cu ciudă,
Nu mă vezi dar mă simți. Și tardiv
Tu mă scoți și m-arunci. Încă-s crudă.

Dragoste oarbă

Și dacă dragostea e oarbă,

Mă-ntreb: ochii cine i-a scos?
De poate-acum viclean să soarbă

Iubiri la cupă ca prinos?

Din tolba cea de vise plină,

Îți dăruiește vise goale,

Amoru-ți cântă în surdină

Tu le accepți, le faci pumnale.

Și-alergi până fără de vlagă

Te prăbușești cu ele-n spate;
Lei în timpane-ncep să ragă,

Ochii deschizi pe jumătate.

Aduni atâtea mefiențe,

Că peremptoriu ți se pare

Iubiri fără deficiențe

Să simți, chiar dacă-s trecătoare.

Mi-e frică

Mi-e frică de-ntunericul din mine,

De umbra ce pretutindeni o port,

De gândul năpastă ce-mi curge în vine,

De râsul născut din efort.

Mi-e frică de somnul vândut pentru vise,

De reverii frânte-n realități,

De vorbe de duh și fapte promise,

De a construi din nimic cetăți.

Mi-e frică de timpul de neoprit,

De chipul de gheață al vieții,

De culmile-nalte din asfințit,

De crunta putere-a tristeții.

Mi-e frică adesea să râd sau să plâng,

De mine, de tine mi-e teamă.

De-a nu ști ce să păstrez, ce s-alung, 

De tot ce pe nume mă cheamă.

Sigur pot

Am istovit priviri și gânduri, poate vise,

Am alergat prin intrigi și jocuri de culise,

M-am smuls dintr-un ghiveci dintr-o cămar-obscură

Și rădăcini am prins în grai făr' de cenzură;
Lăsatu-m-am de traiul meschin de claustrare,

Din trupu-mi gârbovit făcut-am Carul Mare.

Atunci m-am întâlnit pentru întâia oară,

Un neofit de veghe în lanul de secară.

Am plâns ca un proscris al unei vieți haine,

Ca un tablou votiv, un ctitor de rușine,

Am pus pe mine hamul virtuților firești,

Din ele strămuta-m-or calendele grecești.

Am pus picioru-n prag și m-am lovit de toc,

Din mâini am dat în apă scăldată-n busuioc.

Mi-am spus din genunchi ruga, puțină și febrilă,

Și nu am mai privit din loja mea umilă.

Mi-am scuturat curajul, am pus mâna pe furcă:

„Aceasta îți e calea, știi ce să faci! Deci, urcă!”.

ad, 2 martie 

Smaranda

Aievea se-adapă cu gânduri pioase,
Virtuți de copil şi priviri de lumină,
Din jgheab verde crud de mătase,
Sufletu-ți cald din mina-i senină.

Te topeşti ca un fulg sub un soare de zâmbet,
Emblematic ți-e chipul când o priveşti,
Iți cuprinde cu vraja-i şi suflet, şi cuget,
Te înşfacă din griji, le face fireşti...

Totu-i simplu şi clar, dacă ştii a răspunde,
La potop de-ntrebări despre ce te-nconjoară,
Fii atent, că-ți acordă doar un pumn de secunde
Şi cu nelămuriri extra te împresoară.

La odihnă gândul de-ți stă, fă-l pribeag,
Căci n-ai vreme un os să-ți întinzi pe comodă,
Iar de somnul îți pare dulce-dulceag,
N-ai cum să-l savurezi, are ea o metodă...

Ca un mic roboțel, veşnic infatigabil,
Ce prin râs îşi aduce ofranda,
Te poartă pe-un râu uşor navigabil,
Cu iubire de înger - Smaranda.