Te iubesc

Te iubesc și nu știu
nici de când,
nici de ce.

Ca o piatră împinsă
de un vârf de pantof,
Pe scări plânse de cer
și stropite cu vânt
Mă smucesc  din hora
de pe caldarâm
Și pribeagă m-ascund
în dosul ultimei trepte...

De acolo te văd, zeu păgân, coborând,
Cu pasu-ți de zmeu și soare coroană,
Și îmi pare că cerul întreg e al tău
Și pe umeri îți stă pelerină de goană.

Talpa ta mă strivește, mă posedă sub pas,
Dar nu-i simt greutatea, sunt o piatră hoinară,
Ce-a căzut din înaltul timpului ca un ceas
Și-și petrece cu tine o secundă fugară.

Printre cutele tălpii mă strecor fugitiv,
Polimerul mă-nșfacă și mă strânge cu ciudă,
Nu mă vezi dar mă simți. Și tardiv
Tu mă scoți și m-arunci. Încă-s crudă.

Dragoste oarbă

Și dacă dragostea e oarbă,

Mă-ntreb: ochii cine i-a scos?
De poate-acum viclean să soarbă

Iubiri la cupă ca prinos?

Din tolba cea de vise plină,

Îți dăruiește vise goale,

Amoru-ți cântă în surdină

Tu le accepți, le faci pumnale.

Și-alergi până fără de vlagă

Te prăbușești cu ele-n spate;
Lei în timpane-ncep să ragă,

Ochii deschizi pe jumătate.

Aduni atâtea mefiențe,

Că peremptoriu ți se pare

Iubiri fără deficiențe

Să simți, chiar dacă-s trecătoare.

Mi-e frică

Mi-e frică de-ntunericul din mine,

De umbra ce pretutindeni o port,

De gândul năpastă ce-mi curge în vine,

De râsul născut din efort.

Mi-e frică de somnul vândut pentru vise,

De reverii frânte-n realități,

De vorbe de duh și fapte promise,

De a construi din nimic cetăți.

Mi-e frică de timpul de neoprit,

De chipul de gheață al vieții,

De culmile-nalte din asfințit,

De crunta putere-a tristeții.

Mi-e frică adesea să râd sau să plâng,

De mine, de tine mi-e teamă.

De-a nu ști ce să păstrez, ce s-alung, 

De tot ce pe nume mă cheamă.

Sigur pot

Am istovit priviri și gânduri, poate vise,

Am alergat prin intrigi și jocuri de culise,

M-am smuls dintr-un ghiveci dintr-o cămar-obscură

Și rădăcini am prins în grai făr' de cenzură;
Lăsatu-m-am de traiul meschin de claustrare,

Din trupu-mi gârbovit făcut-am Carul Mare.

Atunci m-am întâlnit pentru întâia oară,

Un neofit de veghe în lanul de secară.

Am plâns ca un proscris al unei vieți haine,

Ca un tablou votiv, un ctitor de rușine,

Am pus pe mine hamul virtuților firești,

Din ele strămuta-m-or calendele grecești.

Am pus picioru-n prag și m-am lovit de toc,

Din mâini am dat în apă scăldată-n busuioc.

Mi-am spus din genunchi ruga, puțină și febrilă,

Și nu am mai privit din loja mea umilă.

Mi-am scuturat curajul, am pus mâna pe furcă:

„Aceasta îți e calea, știi ce să faci! Deci, urcă!”.

ad, 2 martie 

Smaranda

Aievea se-adapă cu gânduri pioase,
Virtuți de copil şi priviri de lumină,
Din jgheab verde crud de mătase,
Sufletu-ți cald din mina-i senină.

Te topeşti ca un fulg sub un soare de zâmbet,
Emblematic ți-e chipul când o priveşti,
Iți cuprinde cu vraja-i şi suflet, şi cuget,
Te înşfacă din griji, le face fireşti...

Totu-i simplu şi clar, dacă ştii a răspunde,
La potop de-ntrebări despre ce te-nconjoară,
Fii atent, că-ți acordă doar un pumn de secunde
Şi cu nelămuriri extra te împresoară.

La odihnă gândul de-ți stă, fă-l pribeag,
Căci n-ai vreme un os să-ți întinzi pe comodă,
Iar de somnul îți pare dulce-dulceag,
N-ai cum să-l savurezi, are ea o metodă...

Ca un mic roboțel, veşnic infatigabil,
Ce prin râs îşi aduce ofranda,
Te poartă pe-un râu uşor navigabil,
Cu iubire de înger - Smaranda.

Băiatul din metrou

Băiatul din metrou

Cu prea mult galben în tricou,

Avea o față inocentă

Și-o grabă evidentă.

Când becul roșu-intermitent

Rostea mesajul recurent,

A prins avânt, făcut în pas,

Peronu-n spate a rămas,

Și liniștit, nevoie mare,

În mână ochelari de soare,

Premiul cel mare-a luat – un loc,

Căci a trecut proba de foc.

Salt cu Precizie – locu-ntâi

Și rezident Lujerului.

Părea un fel de-actor zorit,

Cu un rol greu de-ndeplinit,

Venit din lumea paralelă,

Drept la metrou, fără cartelă.

Copil cu suflu național,

Deprins cu lipsă de egal.

În ochii lui jucau bizar

Priviri plăpânde, lucru rar

La oamenii zoriți de oră,

Cuprinși de orologiu-n horă.

Ca într-un sat cu mult astfalt,

În ochi săritu-mi-a înalt.

Mi-am zis întâi că-i un școlar

Sau poate-al timpului hoinar.

Un vis ce strânge-n brațe viața,

Ori o lanternă spărgând ceața.

O zebră într-un film alb negru,

Că avea mină de celebru.

O rază frântă de-o oglindă

Și reflectată drept în tindă.

Acea odaie plină-n care

De vrei să dormi, stai in picioare,

Și greu ți-e să renunți la lucruri,

Că-s sfinte toate și  te bucuri

C-atunci când le-ai primit sau luat

Cu fericire te-au curtat.

Eu am cuprins cu mintea mea

Că e haiduc urban sadea,

Ce-adună cu legitimitate

Priviri pierdute, -nvolburate,

Apoi mi-am zis că e poet,

S-a unduit în tren șiret,

De parc-aluneca pe-un vers,

Avea, așa, un dans în mers.

Părea nedumerit, de parcă

În loc de tren era în barcă.

Nu-l stingherea poziționarea,

Îl stresa doar sincronizarea.

Era și-un pic aerian?
Nu-mi amintesc, s-a dus un an..

Știu doar că nu l-aș fi văzut

Dacă fugind n-ar fi trecut

Prin uși grăbind să se închidă,

Fiind o oră mai perfidă.

Dar n-am mai apucat să scriu,

Căci două stații mai târziu

S-a duș spre ușile prin care

S-a zbuciumat să se strecoare.

Și a ieșit, nu fără scuze,

Purtând de 10 ori pe buze,

O invitație-n ecou

Lăsată veșnic în metrou.


Epilog
A fost un as cu grabă mare
la coborâre și urcare.

as

Actorul cel picat din cer,
Într-un metrou numit Lansare
Era un chipeș cavaler
Zorit de-o oră trecătoare.

Din temnița de timp viclean,
Cu voiciune s-a sustras
Și uite că se face-un an
De când metroul n-a zis ”pas”.

Prin uși de crâncenă speranță
S-a strecurat unduitor,
Bine că-s uși fără de clanță
Și la metrou nu e pridvor.

C-altfel rata și promsiunea
Și nu mai cunoștea nici fata
De punctual îl știa lumea
Și tare sociabil. Gata.

Actorul cel cu măști de aur,
Trezește pofte sus pe scenă
Pentru cultură e-un tezaur,
În corpul teatrului o venă.