Băiatul din metrou

Băiatul din metrou

Cu prea mult galben în tricou,

Avea o față inocentă

Și-o grabă evidentă.

Când becul roșu-intermitent

Rostea mesajul recurent,

A prins avânt, făcut în pas,

Peronu-n spate a rămas,

Și liniștit, nevoie mare,

În mână ochelari de soare,

Premiul cel mare-a luat – un loc,

Căci a trecut proba de foc.

Salt cu Precizie – locu-ntâi

Și rezident Lujerului.

Părea un fel de-actor zorit,

Cu un rol greu de-ndeplinit,

Venit din lumea paralelă,

Drept la metrou, fără cartelă.

Copil cu suflu național,

Deprins cu lipsă de egal.

În ochii lui jucau bizar

Priviri plăpânde, lucru rar

La oamenii zoriți de oră,

Cuprinși de orologiu-n horă.

Ca într-un sat cu mult astfalt,

În ochi săritu-mi-a înalt.

Mi-am zis întâi că-i un școlar

Sau poate-al timpului hoinar.

Un vis ce strânge-n brațe viața,

Ori o lanternă spărgând ceața.

O zebră într-un film alb negru,

Că avea mină de celebru.

O rază frântă de-o oglindă

Și reflectată drept în tindă.

Acea odaie plină-n care

De vrei să dormi, stai in picioare,

Și greu ți-e să renunți la lucruri,

Că-s sfinte toate și  te bucuri

C-atunci când le-ai primit sau luat

Cu fericire te-au curtat.

Eu am cuprins cu mintea mea

Că e haiduc urban sadea,

Ce-adună cu legitimitate

Priviri pierdute, -nvolburate,

Apoi mi-am zis că e poet,

S-a unduit în tren șiret,

De parc-aluneca pe-un vers,

Avea, așa, un dans în mers.

Părea nedumerit, de parcă

În loc de tren era în barcă.

Nu-l stingherea poziționarea,

Îl stresa doar sincronizarea.

Era și-un pic aerian?
Nu-mi amintesc, s-a dus un an..

Știu doar că nu l-aș fi văzut

Dacă fugind n-ar fi trecut

Prin uși grăbind să se închidă,

Fiind o oră mai perfidă.

Dar n-am mai apucat să scriu,

Căci două stații mai târziu

S-a duș spre ușile prin care

S-a zbuciumat să se strecoare.

Și a ieșit, nu fără scuze,

Purtând de 10 ori pe buze,

O invitație-n ecou

Lăsată veșnic în metrou.


Epilog
A fost un as cu grabă mare
la coborâre și urcare.

as

Actorul cel picat din cer,
Într-un metrou numit Lansare
Era un chipeș cavaler
Zorit de-o oră trecătoare.

Din temnița de timp viclean,
Cu voiciune s-a sustras
Și uite că se face-un an
De când metroul n-a zis ”pas”.

Prin uși de crâncenă speranță
S-a strecurat unduitor,
Bine că-s uși fără de clanță
Și la metrou nu e pridvor.

C-altfel rata și promsiunea
Și nu mai cunoștea nici fata
De punctual îl știa lumea
Și tare sociabil. Gata.

Actorul cel cu măști de aur,
Trezește pofte sus pe scenă
Pentru cultură e-un tezaur,
În corpul teatrului o venă.

Lutul olarului

E frig în mine și obscur,
Respiră frânt gânduri jilave;
Pe golul fără de-nconjur
Sălășluiesc icniri firave.

Jivine gri cu chip de lut
S-adună-n haite, mă înșfacă,
Mă fac de soare nevăzut,
M-aruncă-n iadul rece. Pleacă.

I-atât de frig că-n țurțuri cruzi
Se strâng speranțe-napoiate;
În hăul larg se nasc obtuzi
Călăi din vise sfărâmate.

Curaju-i mort. Pe stârvul lui
Vulturii groazei năpădesc,
Sub ochiul crunt al vraciului
Prada-n final o părăsesc.

Ca oala-n mâna-unui olar
Ce meșteșugul vrea să prindă,
Bucăți mă fac și revin iar
În mâini ce vor să mă cuprindă.

Bărbatul perfect

Bărbatul perfect i-o himeră de zahăr topită pe cerul gurii,
E ploaia curată din arșița verii adusă ofrandă naturii,
E uriașul din lumea pigmeilor orbi ce-n jilț vor să-l păstreze,
E curcubeul ce-n cerul cu noapte stropit acuarela vrea să-l planteze.

Bărbatul perfect e parfumul de stele pe aripi de flutur purtat,
E-o undă lacustră din piatră născută, răpusă de malul pătat,
E-un zbor domol cu un înger spre creste de vreme uitate,
E-o pată de apă uscată pe cămăși de in asortate.

Bărbatul perfect n-are nume, nici chip, imuabil va fi plăsmuire,
E-o veșnică treaptă pășită grăbit spre visul sorbit în neștire,
Imposibil îți e să-l atingi sau să-l strigi, voluptatea se stinge-n sorginte,
E născut din dorință și dispare cu ea, ca-ntr-un joc abil de cuvinte.


Epilog
Există în mintea ta.

Visul Pheonix

Hotare se ridică în jurul unui vis,
Să nu-l atingă gândul adesea schimbător,
Care peregrinând prin minte-a tot ucis
Dorințe de drum lung, visuri de călător.

N-a uneltit blajin, ca vântul primăverii,
Ci-a dat târcoală pan-a scăpat de-ncumetare,
Și-a slobozit din lanțul menit înfiripării
A visului pesemne ursită cugetare.

S-a strecurat meschin în miezul conștiinței
Și-a țes intrigi perfide, făcând loc îndoielii,
Acel gând necurat schimband sensul ființei,
A vrut să pună visul în flacăra urzelii.

Cum din cenușă falnic n Pheonix se ridică,
Un vis plăpând învins-a-n duel cu renunțarea,
Și-a devenit măreț, cu-avânt, fără de frică
A pus pe-un piedestal de platină visarea.

Zeu păgân

Ca o colină scăldată de soarele sur,
Trecut prin zi, arzând de dorință,
Istovit c-a mângâiat ființă cu ființă,
Se-nalță chipul tău de zeu fără cusur.

Ca roua născută în dimineți sublime,
Pe frunze și petale frânte sub jurământ,
Înmuguresc serafic cuvânt după cuvânt,
Și chipul îți coboară din aspra înălțime.

Se adună lent himere în gândul meu hain
Și imuabil curmă setea de cucerire,
Către un zeu păgân căzut în nemurire.
Curg sevele din sufletu-mi de rugăciune plin,


Epilog
Vindecând curajul
Vânezi comori.

Noaptea

Îmi fuge cerul de deasupra ochilor
Și lumea mi se pierde-ntr-un imens de aștri,
Mă țintuiește în pământ lumina
Și plumb urcă pe mine din adâncuri.
Mă prinde cu o gheară ranchiunoasă,
Smulgându-mi din privire focul stelelor,
Și-mpinge sub ele bolta dispărută,
Învelită cu nori grei de noapte bună.
Devin stană de piatra, în somn căzând,
Când ceru-ncepe-a plânge șiroaie pe pământ,
În visul meu revarsă o pletoră de aștri
Și tainic ma-nvelește cu corul său nocturn.