LA UNIVERSITATE

De te plimbi prin București,
Haltă faci și ai de toate,
Chestiunile firești,
Chiar la Universitate.

Nu doar tu-ți dai întâlnire,
Carol și Elisabeta
Se provoacă în neștire;
La claxon le simți vendeta.

Poti să mergi și pe Bălcescu,
Stânga, dreapta: școală, teatru,
Dacă-mi ești vreun Xulescu,
Cultural făcând șpagatul.

La bodegi de mergi „subtil”,
Vizavi de teatru zace,
Colțea, așteptând docil
Băutorii mai tenace.

Ordine și disciplină,
Pe străzi zebre-și pierd curajul,
De mașini răscrucea-i plină,
Iar de oameni doar pasajul.

Târguri de Crăciun, concerte,
Toate sunt sub paza strictă
A figurilor inerte,
Din vremuri fără de frică.

Ca un nod unind orașul,
Plin de librării stradale,
Punctul asta-i motorașul
Pribegiilor locale.

Calea

Când îngerii luptau cu demoni pentru mine,

Luându-mi pe rând partea, așa cum se cuvine,

Eu în păcat stăteam, cu gând la rugăciune,

Știind că-n drum spre iad pășești pe fapte bune;

Și mă scăldam în ape cu dublu înțeles,

Crezând că-n ce se-ntâmplă eu nu am de ales,

Că a te lăsa pradă-i la fel cu a lupta,

Cu precădere-n lupta numită viața ta;

Am alergat orbește, trăind clipa-ndeajuns,

De teama că nu-s veșnic mereu am fost pătruns;

Acum știu că-n imens o clipă-i viața mea

Și s-o trăiesc pe toată domol mi-e cumpăna.

Când îngerii se luptă cu demoni pentru mine,

M-arunc și eu cu jind și lupt cm se cuvine,

Să nu mai iau poteci ce par a scurta drumul,

Ci să-mi țin calea dreaptă, să nu se-aleagă scrumul.

Cerul meu

Când râd prind curaj

Și-mi amintesc cum ceru-albastru

Mi se-așeza șevalet pentru vise.

Artist am fost până nori grei

Îngrămăditu-s-au hain

Și-n ropote au aruncat apă

Pe visul meu pictat divin.

Atunci am început să plâng,

Șă nu fie doar visul ud,

Să simt ce simte el distrus.

Am hoinărit ca să mă pierd

De cerul cumplit cu nori furioși.

Și-am trăit deșănțat în scorburi și grote,

În orice loc ce mă ferea de ceru-albastru.

M-am îmbătat apoi cu soare

Și-am părăsit tenebrele.

Cerul era curat, îmbietor,

Dar eu eram uscată

Și nu mai eram artist.

Cerul insistă încă să-mi fie șevalet.
Atunci prind curaj și râd.

În piață la Obor

De cum intri, te lovește
Vorba multă, colorată,
Uneori un iz de pește,
Alteori de vișinată.

La tarabe, din picioare,
Zeci de-afaceri se încheie.
De te lași prins în vâltoare,
Pleci cu pungi de n-ai idee...

Ce e cert, indiscutabil,
E că orice vânzător
Te-mbârligă serviabil
Cu puteri de vrăjitor.

Se întrec cu măiestrie
În discursuri ”cordiale”,
Zici că fac analogie
Cu războaiele mondiale.

Ouă, branză, carne, pâine,
Orice-ți e indispensabil,
Uneori și câte-un câine
Care mârâie rentabil.

Marketing, studiu de caz,
Faci pe ”5 lei legătura”,
Practică, de ești mai breaz
Și le ai cu tevatura...

Suferi de mizantropie?
La Obor sunt iminente:
Acțiune, comedie
-n doze zilnice, decente.

Pe pielea mea

Sălășluiesc istorii.

Amprente culese, dorite, avute,

Urme de oameni

Și tatuaje crunte,

Atingeri diverse,

Recunoscute, necunoscute.

Priviri îndrăznețe, tăcute, ori vrute,

Urme de gânduri pierdute,

Amestesc de teamă și dor,

Arse de soarele verii.

Pe pielea mea

S-adună și mângâieri, și șoapte,

Și promisiuni deșarte.

Se-ntipăresc parfumuri cu fierul înroșit.

La nesfârșit să curgă

Și ape din cascade,

Și ploi torențiale.

Ce n-or dori să creadă

Că pielea mea e leagăn de amintiri răpuse,

Ori vii, deopotrivă, ce merită conduse

În suflet.

N-or reuși a șterge.

Cu unghiile-mi de-oi smulge

Fâșii din a mea piele

Și de va curge sânge,

Istoriile să spele,

N-oi prididi a crede

Că pielea mea e vie,

Trăiesc în ea iubire,

Durere și furie.

E cartea-n care vorbele nu s-au născut să fie

Nici spuse, nici uitate.

Lăsate pe vecie.

Epilog

Vorbesc continuu

Visând continuu.

Un domn

( autor veșnic călător)

Cum arată? E-nalt,

De parcă cerul atinge

Când face un salt

Și ziua o stinge.

Adună-n privire mister și delir,

Pe buze-i s-aprind șoapte păgâne,

În ochi îi străluce zenit și nadir,

Din vorbe-mpletește tainic cunune.

Cum e? E-nalt spiritual,

Și orice vorbă-ți zice

E parte dintr-un ritual,

În care-i ești novice.

Te-ascultă calm, și-n ochelari

Concupiscent se nasc priviri,

Devalizându-ți ochi clari

De alte reverii, trăiri.

Cuprinde cu mintea imensul lucid

Și ludic comprimă mișcări, perorații.

Absența-i ființa-ți prădează morbid

Și gândul, și clipa, abis de senzații.

Cine-i el? E-un chip,

Un zâmbet fantasmă.

Cu timpul devine un arhetip,

Prin vene de-ți curge. O plasmă.

E-un domn vestit, că-n urma lui

Se-avântă grații tot mereu,

De-l întâlnești, te rog să-i spui

Că-n catastif e corifeu.

Epilog

Visând crezi,

Văzând cutezi,

Vorbind cunoști

Victorii constante.

Încotro? Cu toată forța înainte!

Când drumul se surpă și deopotrivă cu el

Un univers imund de vise și dorințe,

Nu le urma în hăul deșertăciunii crunte,

Aleargă să prinzi drumul pe care-l vezi ’nainte.

Privește drept în față s-atingi lumina care

S-arată milostivă la capăt de tunel.

Nu te lăsa vrăjit de focurile din cale

Ce dănțuiesc năprasnic pân’ ploaia ogoiește

Neliniștea turbată ce ți-au fixat-o-n suflet,

Căci or rămâne arse, complet desfigurate,

Cu iz de fum și vrajă, care păruse-aievea,

Și spirite pe rug îți vor promite, poate,

Un alt foc și mai strașnic după rapacea ploaie.

Să nu confunzi „'nainte” cu „înainte” care

S-a prăbușit  - e drumul cel vechi din urma ta.

Tu te strecori și-acum pe cursu-i meandrat,

Doar că acum ai mușchi pe tibii ce n-au stare

Să-ncetinească ritmul din goana spre lumină.