În codru moare timpul.

Sub paşi grei se frâng frunze uscate
Şi urla pădurea când se transformă-n praf;
Copacii se zburlesc şi păsări îşi iau zborul,
Se scurge toamna-n aripi, rugină şi noroi.

Pustiu. Se-aude vântul izbind copacii goi,
Vin nopţile-napoi, se-ntoarce bezna cruntă .
Doar corbii mai depun sub cerul de apus
O rugă moştenită din vremuri vestejite.

Auzi? Se strigă nume din scorburi părăsite,
Şi vocile le spală o ploaie grea şi rară
Se-neacă amintiri şi putrezesc memorii.
În codru moare timpul.

Eternitate.

Oricât ne-am strădui nu ne putem roti ochii decât de la 0 la 12 pe cadranul ceasului. Le dublăm cu englezescul am/pm și obținem un 24 cu zi și noapte, de lungimi variabile în funcție de anotimp și echinocții și solstiții și ore date înainte și inapoi. Rătăcim o viață întreagă în același cerc ce înscrie secunde, minute și ore. Și construim zile, saptămâni, luni și ani. Și schimbăm bateriile ceasului până bateria biologică se oprește din funcționare.

Noi nu mai existăm, dar ceasul universal continuă să ticăie. Ne pierdem în timp, ori timpul nostru se pierde în noi și totul devine veșnic. Așa se spune. Că pășim dincolo. Acel „dincolo” despre care curg cuvinte în cărți construind pagini cu semnificații diferite. Acel „dincolo” de unde niciunul nu se mai întoarce în aceeași formă, să retrăiască aceeași viață. Locul în care ne mutăm mi-e deopotrivă necunoscut.

De aceea, cred că există două dimensiuni ale veșniciei. Cea măsurată în mod continuu și cea care nu mai poartă povara unui cadran rotund. Una conștientă și una dincolo de conștiința umană îmbracată în trup și înzestrată cu simțuri și rațiune. Suntem, ori asta cunoaștem noi, trecători prin ceea numesc eu „veșnicia cuantificabilă”. Cea în care domnește hazardul ființei, în care putem apărea oricând și disparea oricând. O loterie cu probabilitate necunoscută. Singurele valori pe care nu le poate lua sunt 0 și 1. 0 pentru că ne naștem și 1 pentru că nu cunoaștem data de încetare a funcționării noastre. Bineînțeles, fără a considera variabilele ce țin de liberul arbitru cu privire la proprietatea fiecăruia asupra propriei vieți, atunci când decizii particulare se substituie celor naturale.

Odată cu nașterea, pătrundem în necunoscut. Unul pe care ajungem să-l protejăm și să-l păzim, pe care-l modelează întâi părinții, apoi noi,  și care, fără tăgadă, devine viața noastră. Pentru că se transformă în ceea ce suntem și facem. Pentru că devenim și învățăm să cunoaștem. Acesta e rolul nostru: să învățăm.

În orice caz, avem reprezentări diferite ale vieții. Așa și trebuie să fie. Ceea ce mi se pare mie imperios necesar este să realizăm că încă una la fel nu primim. Și-n momentul în care ne însușim cu adevărat mesajul, începe prețuirea. Prețuirea ei și a timpului. Raționalizarea lui. Deși nu pare, suntem stâpanii propriului timp; singurul lucru pe care îl poate face singur este să-și continue drumul. Este un împătimit al mișcării continue, un capsoman care nu se oprește nici macar când trăim cele mai frumoase momente. Și când te gândești că e unul singur, iar noi suntem atâția...E inabordabil pentru că are o destinație. Și este lipsit de inima și sentimente. Normal! Ce-ar fi dacă inima i-ar fi frântă la fiecare oprire pe care o face pentru fiecare om. S-ar transforma într-un biet depresiv, deznădăjduit, fără speranță. Un veșnic martor al ultimei clipe. E trist. Poate trebuie să învățăm de la el. Da, îl putem personifica și putem converti toate lipsurile de mai sus în calități pe care să ni le însușim și la care să lucrăm în fiecare zi. N-o să se dilate, n-o să fie mai mult dacă ne schimbăm atitudinea față de el, dar  sa fie mai frumos daca ne-o schimbăm față de noi și cei din jur; dacă reușim să separăm corect lucrurile și acțiunile, să stabilim realele priorități, să nu mai medităm la ce-a trecut, ci să ne concentrăm asupra ce vine (atenție! Nu prea mult, căci să ne scufundăm într-un viitor prea puțin realist); să nu mai purtăm mantiile de victime, ci să devenim călăii momentelor prelungite care nu contribuie cu nimic la crearea ființei frumoase la care visăm. Știți, am ajuns să-mi dau seama că visele pe care le avem cu ochi deschiși, sau reveriile, cum sunt ele numite, dacă țin de puterile noastre, pot fi îndeplinite. Dacă ne concentrăm pe ce e cu adevărat folositor și reușim să ignorăm aproape tot ce ne poate trage în jos ( în special negativismul rezultat în urma comparațiilor de orice fel, dar preponderent financiare), vom fi cu siguranță în prima linie de căștigători. E o diferență între a lupta și a alege. Lupta ne transformă în învingători, dar ca să fim perdanți putem să alegem. Indiferența față de acțiune nu e ceva greu de obținut. E și gratuită și fară efort. Dar mai ales înșelatoare. „La ce bun să trudesc, dacă oricum n-o să am cât X?”. Well, ești sigur că a avea cât X  te va face fericit? Ești sigur că privești sau cunoști întreaga sumă a elementelor componente ale vieții lui X și că nu există nici măcar unul singur care să-l arunce în patima tristeții? Am mai scris despre erijarea în semenii nostri pe care-i considerăm exponenți ai unui tip de societate. Dar scanarea continuă a împrejurimilor în căutare de lei care par lei e un viciu care nu face decât să ne tragă în jos. E cumplită deznadejdea. Mai ales cea inoculată.

Cred și nu cercetez. Doar dacă am încredere deplină. Nu știu dacă atitudinea aceasta este privită cu ochi buni ori nu, însă este singura pe care doresc să o adopt și care îmi plasează conștiința într-un spațiu de liniște și pace pe linie de credință.

Durata vieții, părinții, unele evenimente, sunt elemente ale unei loterii. Trebuie să știm, să învățăm să facem din ea lozul câștigător. Pentru noi. Să nu ne ghidăm după regulile societății dacă ele nu ni se par în totalitate potrivite, dacă nu ne împlinesc și dacă nu simțim că ne poartă pe drumul cel bun. Trebuie, cred eu, să privim cu ochi blânzi viața și să ne gândim că nu ne va fi întotdeauna pe plac, că va insera pe parcursul său situații neplacute, dar și evenimente care merită din plin trăite. Trebuie să o duc la persoana a treia, ca să justific dorința de a o trata cu respect. Și trebuie să o respect pentru că îmi aparține. Trebuie, într-adevăr, să facem asta tot timpul; dar ce reprezintă „tot timpul” în fața eternității? Este tocmai segmentul nostru pe axa -infinit, +infinit. Viața noastră. S-o privim deci cu responsabilitate și îngăduință și să-i oferim prezumția de nevinovăție, pentru că nu e altceva decât suma activităților noastre dirijate de liberul arbitru.

Nu, n-avem timp. Mi-a luat ceva vreme să ajung la această concluzie. În speță, pe termen lung se simt efectele importante ale acțiunilor noastre. Iar până acum, la numai 23 de ani, n-am avut ocazia să simt consecințele termenului lung. Dar încep să apară. Astfel am ajuns să-mi dau seama că 3-5 ani, nu mai exprima planuri de termen lung, ci un viitor tare apropiat, care-și face prezența simțită mai devreme decât ne-am dori. De aceea trebuie să ne facem o introspecție rapidă și profunsă, să ne descoperim sau redescoperim și să dăm din noi ce-i mai bun. 

Am terminat de curând „Căderea Constantinopolelui” de Vintilă Corbul, un anonim pentru cei mai mulți ( și pentru mine, până în liceu), dar al cărui har literar mă face să mă plec înaintea lui și să recomand cu mare încredere și deosebită plăcere acest roman. Ce am învățat din cele 1100 de pagini parcurse fără a sări un cuvânt, este că, într-adevăr, istoria o scriu învingătorii. Dar ca să fii învingător n-ai voie să ai încredere. Te poate ruina. Capitala Bizanțului n-a picat în mâinile turcilor pentru că raportul numeric al armatelor celor două puteri a fost de 1:100, ci pentru că salvarea sa a stat în mainile tradării. E greu să cunoști oamenii de la început. Dar după ce-i cunoști e vina ta dacă te răpun. Și-atunci ei vor scrie istoria. Așa cum vor ei.

PS: știați că între 0 și 1 există o infinitate de numere? 0,01, 0,001...0,1, 0,11....1. Bine, îmi dau seama când scriu că nici măcar nu sunt în ordine crescătoare. Dar nu aș sti cu care să încep după 0. Ca o completare, îndraznesc să va recomand filmul „The fault in our stars”. O lecție pe cinste.
Deci, dragii mei, avem de-a face cu 3 veșnicii. Iar noi o trăim pe-a noastră:”a forever within a number of days”

veșnicie
timp necuprins
infinitate
eternitate
dragoste.

Ireversibil.

Se prăvălesc pe culme

Doar stânci ce poartă urme,

Doar flori de mult uscate,

Doar frunze scuturate.

Nimic nu mai rămâne

Din drumul lor spre vale.

Ploaia face fărâme

Din descendenta cale.

Un vânt nou, inodor,

Izbi-va culmea veche

Și amintirea lor

Nu va avea pereche..

Nu-i cale de întors,

Ci vor rămâne-n vale.

Din înălțimi veni-vor

Sânci, flori, pe-aceeași cale. 

A se erija în.

Subiectivismul, ceea ce-l definește pe om. Dacă un lucru nu poate fi confirmat de cineva, atunci sigur va fi interpretat din propriul unghi. Într-un mod pozitiv sau unul negativ. E totul în mâna liberului arbitru. Însă de cele mai multe ori, perspectiva sacrificată înclină spre minusuri. Orice eveniment filtrat prin propria viziune va fi astfel mai lesne criticat, autorul său pus la zid, iar analiza de rigoare întreprinsă cu ușurință.  Pentru că cel mai ușor este să arăți cu degetul.  Înzestrarea cu viu grai se pliază mai bine pe situațiile care, privite de la distanță, par mai simplu de rezolvat, au soluții evidente și  la îndemâna oricui.

Ei bine, părerea mea nu este aceeași. Nu mai este. A devenit. ( Nu cu valoarea sa de etern verb copulativ, ci în pantofii săi predicativi). S-a transformat. Dar pentru asta a fost nevoie de timp, spațiu pe care mi le-am acordat mie și deopotrivă altora, precum și învățături trase din numeroase situații plăcute sau mai puțin. Am învățat în ultimii ani că nici funcția de juriu, nici cea de judecător nu se potrivește altor persoane decât celor abilitate și poate nici lor uneori.

Nu ne stă în putere să dăm verdicte în cazuri în care nu există o minimă conexiune între noi și ceea ce se întâmplă. O echivalență. O situație similară pe care s-o fi trăit și care să ne fi oferit posibilitatea să analizăm asemănările dintr-o perspectivă de minim cunoscător.

E extraordinar de simplu să emiți judecăți de valoare. Să construiești o opinie în jurul unui subiect și să-l dezbați îndrugând verzi și uscate. Nebănuit de facil este să faci asta de la distanță. Este ca atunci când te trezești într-o dimineață, iar soarele superb îți crează iluzia unei zile călduroase. Tu te îmbraci subțire, te pregătești de plimbare, dar afară aproape ninge. Presupunerea ta s-a dovedit eronată. Dar, exact cum spuneam, simți cât de rece e apa abia dupa ce ai intrat în râu.

Nu spun că ar trebui să intrăm cu toții în apă pentru a-i trăi temperatura, ci doar că atunci când îi privim pe alții cum înoată să facem tot posibilul să ne dăm seama dacă sunt pe cale să se scufunde, înoată lin pentru relaxare, ori se străduiesc să rămână la suprafață. De pe mal n-ai cum să-ți dai seama cât chin adună un exercițiu acvatic.

La nivel mental ne putem erija în oricine dorim. Ceea ce nu ne putem da seama este că nu există nici măcar o minimă probabilitate de substituție totală. Și cel mai mult greșim atunci când nu avem enunțul complet al problemei. Atunci concluzia și demonstrația nu doar că vor fi incomplete, dar în cea mai mare parte închipuite. Se trasează perpendiculare pe alte planuri și se calculează alte unghiuri.

Divagații matematice. Totuși, 1+1=2. Dar dacă picioarele tale nu poartă papucii pățitului, cel mai adesea se ajunge la rezultat din alte calcule precum 8-6, ori -25+27. Pentru că din afară ecuația nu poate fi văzută cu aceiași ochi. Și tocmai pentru că simplul „1+1=2” este specific persoanelor care își văd de viața lor și de lungul nasului. E greu să faci asta tot timpul, oricât de vertical ai fi, dar cred ca este posibil cu puțin exercițiu. Iar acest lucru este mai ușor acceptat doar atunci când persoana pusă sub microscop se transformă în propria-ți ființă. Când trairile ei devin ale tale. Este adevărat că până n-ai mâncat supă opărită, n-ai de unde să știi de ce alții suflă în iaurt.

Erijarea în drepți. Este pretutindeni. Principalul nostru defect și  marele păcat. Uneori apare din inerție, pentru că este extrem de dificil să nu-ți formezi o părere cu privire la o acțiune întreprinsă de cineva, la rezultatele acesteia, ori la posbilele urmări. Este important, însă, să-ți dai seama la timp dacă ceea ce mintea ta încropește este necesar să fie verbalizat și transformat într-o dilemă a unui moment, ori destinația unei astfel de analize este doar propria-ți persoană. Auzim în fiecare zi „Eu dacă aș fi fost în locul lui/ei....”, continuată cu diverse decizii care ar fi dus la eliminarea consecințelor, ori a situației propriu zise ce a determinart erijarea în autorul său. Mi s-a întamplat și mie și sigur și vouă să pășiți pe aceleași urme, să luați aceleași decizii și atunci să dați dreptate aceluia pe care-l judecați într-o primă instanță.

Calitatea morală a unui om nu se concentrează în cazuri izolate. Nici măcar în greșeli recurente care nu țin de relația noastră cu respectivul, acele greșeli care se cristalizează în jurul nevoilor și plăcerilor sale stric personale și care pe el/ea nu ar trebui să-l/o facă mai mic/mică în ochii interlocutorului, ci s-o păstreze la dimensiuni normale.  Omul este cel pe care îl cunoști și pe care poți să-l accepți sa nu. Vă puteți potrivi sau puteți să nu rezonați pe niciun plan. Sunt 7 miliarde de oameni pe pământ, no problem. Doar că, de multe ori, scoaterea din spațiul personal a unor persoane pe baza celor scrise mai sus se dovedește o decizie greșită și greu de îndreptat. Cuvinte se spun care mi se uită ușor.

Din poziția de spectator, scena pare locul în care actorii din noi rezolvă problemele mult mai ușor. Dar sala oglinzilor ne relevă uneori bârnele pe care le purtăm în ochi și chiar și prejudecățile ce nu ne dau pace.

„Cine este fără de păcat să arunce primul cu piatra!”

Ce câștigi când pierzi.

Câștigă cel care atunci când a fost învins n-a pierdut nimic. Aflat în fața faptului împlinit, a rezultatului nesatisfăcător, acesta nu va simți nicicum că lumea sa se prăbușește. Va avea, bineînțeles, gustul mai puțin dulce al unui țel neatins, dar microcosmosul său va păstra în continuare și oamenii ce l-au populat până atunci și idealurile pe care le are de urmat.

Cu toții ne izbim de ziduri în care credem că vor apărea uși, iar când realizăm că senzorii au fost acționați automat doar pentru o altă persoană/alte persoane, ne încearcă, cu siguranță dezamăgirea. Dacă aceasta n-ar exista, scopul pe care-l urmărim n-ar putea consituti o victorie nici în cazul în care se înfăptuiește. Există, fără doar și poate, circumstanțe în care ne lasăm purtați de dorința de a încerca pentru „a vedea ce iese”, iar cartea pe care  o jucăm să fie cea câștigătoare. Cu toate aceastea, adevăratele victorii sunt susținute de muncă asiduă, fie ea fizică sau intelectuală. Nu ne putem juca, pentru ca astfel am dovedi lipsa de coerență a unui proces cu o finalitate care ne-ar modifica existențial, dedându-ne unui hazard care sigur nu complotează la nesfârșit la reușitele noastre. Sau, cine știe, poate și acest mecanism funcționează, fiind pus în mișcare de decizii ad-hoc, și având la bază oameni care deja au realizat ce și-au dorit și încearcă să se implice tot mai mult, fără a face din joaca aceasta o prioritate. În orice caz, ei sunt cei care niciodată nu pierd nimic dacă nu au câștigat nimic. Sunt conștienți că sensul vieții lor nu mai poate fi modificat de evenimente apărute din senin.

Dar de cele mai multe ori victoria nu stă numai la mâna norocului. Vorba aceea, „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă-n traistă”. Adevărat. Cel mai concludent mi se pare bancul cu lozul pe care Dumnezeu îl îndeamnă să-l cumpere pe cel ce de luni de zile se ruga să câștige la Loto. Și drumul până la locație și efortul financiar reprezintă deopotrivă muncă fizică (deplasarea), intelectuală/fizică (obținerea sumei pentru achizițonarea biletului). Că sunt care primesc lozuri cadou, aceasta este cu totul o altă discuție.

La ce mă gândesc eu, de fapt? La oameni, bineînțeles. La cei pentru care insuccesul nu se manifestă prin pierderi masive de susținere, pentru că, într-adevăr, acela ar fi adevăratul eșec. La cei care nu pun prietenia pe cântarul pierderilor, ci câștigă o stimă enormă și un viitor ajutor necondiționat din partea celui care, prăbușit în luptă, nu resimte solitudinea specifică perdantului. Recompunerea ființei nu poate fi posibilă nici dacă i se oferă ulterior ceea ce ar fi putut obține în lupta propriu zisă, dacă el realizează că e, în realitate, un surogat al trofeului. Și e dificil, uneori imposibil, să ai alături doar persoane care îți păstrează mental calitatea de prieten atunci când vârful nu a fost atins. Nu ai vârf, nu ești munte. Și-atunci se produce escaladarea altor culmi și atingerea piscurilor pe care le-au vizat alții în drumul lor spre succes. Acei „alți oameni”, cred eu, sunt și ei de două feluri, și anume cei care se lasă înconjurați de cameleoni dezgustători și cei care resping cu politețe orice încercare a acestor creaturi lipsite de coloană vertebrală de a se alătura grupului lor. Jos pălăria pentru cei din urmă!

Citatul meu favorit este „Winners never quit, quitters never win.” Și cred ca e ușor de clasificat drept realizabil în condițiile în care la final, în primă instanță, nu „câștigi” noi „prieteni” atunci când ai tras lozul cel mare și nici nu te trezești singur în ploaie fără umbrelă, pentru ca ai împrumutat-o cui nu trebuia. Oamenii adevărați vor ști să o returneze în momentul potrivit. Altfel, am face bine să ne alegem un sezon mai cald, căci ploile pot fi extrem de distructive atunci când începe și frigul să muște din trup.

Cred, astfel, că atunci când ai pierdut câștigi încredere în tine pentru că știi că poți avea încredere în cei de lângă tine. 

Nevăzut. Nespus. Necunoscut.

Uneori ai impresia că tot ce te înconjoară e de natură să trădeze adevăratele tale sentimente, înclinații, gânduri față de o persoană sau o situație. Alteori ți-ai dori ca împrejurprile să comploteze la dezvăluiri picante, să deschidă ochii celor mai mulți și să-i facă să înțeleagă adevărata ta poziție în raport cu anumite caracteristici ale unei relații. De aceea, prima formulă de indiscreție o încadrez în categoria aspectelor care n-ar trebuie să se comporte precum uleiul aflat în același recipient cu apa, pe când, cea din urmă contribuie la revelarea voluntară a unor trăiri tocmai din dorința de a verifica omogenitatea dintre tine si cealaltă persoană.

                De cele mai multe ori indiscrețiile neintenționate produc răsturnări de situație, schimbări de comportament în relații de toate tipurile, separații, certuri, consternări, atât numai în cadrul persoanelor implicate, cât și a „publicului spectator” în unele cazuri. În același timp, pot avea și efecte nebanuite, dezvăluirea lor fără voie putând fi propulsorul unor reacții pozitive față de aspecte care până în momentul respectiv erau total necunoscute, dezvăluirea noilor condiții oferind mai multă libertate de mișcare emoțională și comportamentală.

                Însă nu numai fortuitul produce indiscreții. Există numeroase cazuri cu temelie binevoitoare sau, dimpotrivă, mefistofelică, în care, din dorința de a face bine, ori de a complica ori distruge o legătură, oamenii apelează la liberul arbitru, provocând scurgeri intenționate de informații cu certitudinea că ajunse la urechile potrivite ele nu pot decât să distorsioneze imaginea principalilor actori ai poveștii menite să „râmană (obligatoriu) între noi”. Bineînțeles, și acestea pot purta pecetea nevinovăției emițătorului care împachetează totul în folia indiferenței, așteptând cu nerăbdare reacția; dar poate, în același timp, să emită explicit, fără ocolișuri și metafore, cuplul de cuvinte pe care a fost rugat aprioric să-l pastreze doar pentru el, sau pe care potrivit contextului în care îi survenise nu avea dreptul să-l transmită mai departe.

                Și astfel descoperim oameni cu bune intenții și oameni ce manifestă, uneori vădit, asșteptări malițioase de la astfel de „indiscreții”. Eu pun totul pe seama încrederii pe care o poți acorda într-o anumită măsură în prima instanță, pentru a putea atribui unei relații și timp de analiză. Când rezultatele unei indiscreții de orice fel sunt pozitive nu putem decât să ne bucurăm că ea s-a realizat, dar atunci când imaginea ta capătă dimensiuni distorsionate puternic în ochii celorlalți , atunci, următoarea dată n-ai decât să faci poze și să le expui în piața mare, decât să depui în alți oameni chestii pe care le vrei păstrate „în casă”.

                În legătură cu orice vor exista întotdeauna bănuieli,clar. Dară fără confirmare nu va exista niciodată certitudinea unei realități. Ea va rămâne mereu sub semnul închipuirii.  Ideea e că nu e suficient să-ți dorești ceva pentru a-l transforma într-un lucru real. În unele situații voința ta este ignorată, iar persoana ta ajunge, într-un scenariu trist, să fie desconsiderată.  Secretele danseaza, de obicei, între două perechi de urechi. Nu trebuie sa fie mereu aceleași. Trebuie să fie de încredere. Iar încrederea se simte.

Ignifug.

Ce credeai?
Că dac-atingi cărbuni încinși
Nu-ți arde întreg trupul?
În focul care te cuprinde
S-or face scrum pe rând
Și zâmbetul din poze
Și inima
Și gândul.

De ce credeai?
Știai că nu ești piatră
Când te-ai scăldat în foc.
Și ea se-ncinge
Și-o-nnegrește fumul.
Și veri la rând să plouă,
Zăpada s-o sufoce,
Nu s-o mai face albă,
Căci focul, ca nebunul,
Rămâne-n pielea ei.

Să nu mai crezi
Că vei putea
Să stingi un foc în apă dulce!
Nu-i foc de lemne la apus.
E foc ce arde-n pieptul tău
Și se aprinde cu nespus
Nesaț
La graniță.

Poți crede
Când nu vrei să crezi.
Când nu te-aștepți,
Când nu alergi.
Când stai pe loc și focu-ți dă târcoale
Fără să știe de cuprinzându-te
Te mai poate atinge.