Zbor zadarnic.

Aripi sângerii
Scăldate-n apus
Ard cu sete
În crepusculul ucigaș.

Și plouă cu scrum,
Cenușa unui zbor
Spre soarele
Unui proaspăt răsărit.

În linia zării,
Sub mantia serii,
Tâmplarul meșterește
Aripi de ceară.

Va încerca din nou
În miezul zilei reci
Călătoria
Spre soarele-apus.

Măşti.

Asa-i ca purtam masti tot timpul? Atunci cand nu vrem sa-i ranim pe cei dragi, cand vrem sa obtinem ceva, cand facem un compliment fortat, cand povestim despre viata noastra unui nou prieten, cand declaram ca stim sa gatim...oricand nu suntem noi, purtam masca. Si la un moment dat  ajungem la concluzia ca viata nu e un bal mascat, ci o mascarada. Iar noi, modelele cele mai bune pentru fotografii chipurilor noastre. Cine ne cunoaste in realitate si pe cine cunoastem cu desavarsire? Ganditi-va la cei mai buni prieteni ai vostri, cei carora le impartasiti totul. Ar trebui sa fie putini. Poate unul singur cel care le stie pe toate. Dar sunt chiar  toate adunate in punga in care varsati impreuna situatii, trairi, amintiri? Trecand peste cele pe care memoria nu le mai poate reda nici macar secvential, pe langa cele care nu au semnificatie pentru ca se incadraza in rutina de zi cu zi a tuturor, precum micul dejun, ori spalatul pe fata. Nu e nimic pe care sa fi pastrat in totalitate pentru voi?

Oricat de sinceri ne-am chinui sa fim, ori suntem asa fara straduinta, doar prin natura frumoasa cu care am fost inzestrati, pentru noi si numai pentru noi, orice masca este peremptorie. Exista un singur om in fata caruia nu ne putem prezenta cu o masca: cel care salasluieste intru noi. Cel pe care nu-l pacalim nici cu machiaj, nici cu zambete fortate, nici cu lacrimi in coltul ochiului. Noua, vorba proverbului, nu ne putem “fura caciula”. Tocmai de aceea noi ne suntem cei mai buni prieteni si cei mai inversunati dusmani, pentru ca tot ce porneste din fiinta noastra, porneste fiind alimentat de constiinta. Tot ce manifestam fatis sau prin invaluire ne apartine in totalitate si fara de tagada.

Noi suntem cei in care ne incredem cand purtam masti sau suntem simplu noi insine. Oricat am depune in altii, oricat de apropiati ne-ar fi prietenii, nu trebuie niciodata sa uitam ca noi ne putem descrie dezbracati si cand purtam haine, stim ce culoare au ochii nostri si fara lentile de contact si, de asemenea, putem simti orice gust mai dulce sau mai amar decat cei de langa noi. Noi ne vom pronunta cel mai bine numele in fata altora, pentru ca noi stim exact ce litere contine. Oricate masini ar fi pe o autostrada, nu au toate aceeasi destinatie. Poate atunci cand se duc in vacanta, dar cand se intorc acasa, cu siguranta ajung in alt oras, alta strada, alt apartament. E normal. Si noi ajungem altundeva decat ei.

Am realizat ca nu conteaza daca ei poarta masti sau nu, daca noi ni le atasam sau nu, cand pornim la drum, oricare ar fi el, trebuie sa fim constienti ca fiecare e pe cont propriu. Ca nu exista ‘il/o trezesc in miez de noapte si e-n fata usii mele’; se poate foarte bine sa nu fie in oras atunci. Oamenii au propriile idealuri, sperante, vise, care nu se intersecteaza cu ale noastre decat cazual, de aceea proiectia lor in realitatea noastra trebuie sa fie constient minimala. Nu exista nici ‘ea/el ma face sa devin mai bun’. Poti doar sa porti o masca atat timp cat e cu tine, dar nu poti sa o porti la nesfarsit. In noi doarme un ‘eu’ care nu poate fi schimbat, deci nu-l putem masca pentru prea mult timp, pentru ca isi va face aparitia pe o scena al carei public poate deveni foarte larg la un moment dat.

Anul asta,pe 5 noiembrie,  fac 23 de ani, sunt singura la parinti si ma numesc Iunona-Theodora Cruceanu.

Am si eu masti in dulap.

Nu pot să înţeleg meciurile de fotbal.

Mi-e imposibil să înţeleg gustul exclusivist al baieţilor şi, de ce nu şi al unor fete, de a constitui o turmă şi a se îndrepta înspre un ecran care beneficiază de plimbările dintr-un colţ în altul al unui teren ale unor oameni cu scopul de a desfăşura,ceea ce este numit în mod uzual,  un meci de fotbal. Ok, am înţeles, efectuarea schemelor, reuşitele golurilor, care atrag după ele imensele sume de bani ce fac obiectul acestui tip de sport,  nu sunt atât de simple cum le găsesc eu. Am auzit cu recurenţă dicursuri care constituiau apologii la adresa artei ce sta la baza unui meci de fotbal, dar nu am reusit, sub nicio formă să identific elementele de atracţie care m-ar putea determina să privesc un ecran sau un teren în care două echipe de omuleţi nu fac altceva decât să alerge după o minge. Da, ştiu, îmi atrag oprobriul unei mari părţi a publicului. Şi mi-l asum. Sunt incapabilă să identific elementele ce contruiesc adevarata valoare a unui asemenea sport şi ma limitez la observarea celor de formă. Uit fondul. În realitate, nu pot să-l văd. Mă irită groaznic orice conversaţie are la bază explicaţii care încearcă să-mi deschidă ochii înspre panorama excepţională a 90 de minute cu prelungiri.

Nu neg în totalitate talentul acelor oameni. Îmi imaginez că la fel ca în orice alt sport sau alt domeniu de activitate în care oamenii activează, şi jucătorii aceştia depun eforturi, poate inumane uneori, se antrenează constant şi renunţă la multe dintre deliciile vieţii, pentru a putea practica fotbalul la un nivel înalt. Mi se pare normal. Dacă în capul lor se crează conexiuni cu privire la toate mişcările pe care le fac pe teren, dacă e pur noroc atunci când dau un gol sau gândesc acel şut cu 100 de paşi alergaţi înainte să atingă piciorul de minge, nu sunt capabilă să îmi imaginez şi nici nu pot face aserţiuni fără a le sprijini de argumente. Şi nici nu mă interesează dacă au mai multe clase decât trenul, dacă vocabularul lor încorporează mai mult de 1000 de cuvinte, dacă au citit una, 10 sau 100 de cărţi. Este irelevant. Oamenii sunt buni in ceea ce fac, chiar dacă activitatea lor pe mine mă lasa rece.

Ceea ce mă nedumireşte pe mine groaznic de mult, este reacţia spectatorului sau telespectatorului de rând. Primitivă. Tribală. Dezgustătoare. Înţeleg, ţipă omul când i se naşte un copil. Şi femeia, dacă nu se-ntâmpla prin cezariană procesul, şi bărbatul când află. Prin urmare ţipă când se produce un eveniment care are o anumită încărcătură emoţională, afectivă. Dar tendinţa oamenilor de a se aduna în faţa unui televizor sau, repet, a unui teren şi de a urla în adevăratul sens al cuvântului atunci când se produce un GOL (chiar dacă sunt nuanţe de urlet diferite în funcţie de echipa care a reuşit performanţa), eu nu o pot înţelege. Ce sinapse reuşesc să se deregleze atunci când încep să se spargă sticle, pahare, să zboare pe geam televizoare sau să apară bătăi şi incendii pe terenurile de fotbal, nu pot să-mi dau seama. Dar am realizat, astăzi mai mult decât niciodată, că bestia care sălăşluieşte în om este activată în mod sigur atunci când vede un dreptunghi verde pe care se mişcă ceva după altceva. Nu mi-e clar care este pierderea sau câştigul, exceptând situaţiile în care se pariază pe echipe, cum nu mi-e limpede nici de ce urlă oamenii la concerte, iar femeile leşină sau aruncă sutiene pe scena. Dar aceasta este cu totul o altă discuţie. Poate felul meu de a privi lucrurile acestea este unul simplist, îngust, indiferent la adevăratele lucruri importante ale vieţii, dar, cu modestia-mi caracteristică, îl prefer.

                Jos pălăria pentru băieţii (şi fetele) care nu mănâncă seminţe, nu beau bere, nu înjură, nu aruncă televizorul pe geam, nu dau foc şi nu se bat ca turcii când e un meci ori când acesta se încheie. Ok, şi pentru cei care le fac pe primele două într-o manieră paşnică. Am şi eu prieteni, totuşi:))

Sfârşit

Aud săgeţi de foc cum şuieră pe creste
Şi cum cu zbucium cerul se lasă sfâşiat.
Se sting încet, cu zgomot înfundat,
Stele de aur în mantii funeste.

Bucăţi de cer se rup şi cad încinse-n aer,
Ca ceara ce se scurge în jos pe lumânare;
Vâzduhul tot se surpă c-o ultimă strigare
Ca firul infinit de lână de pe caier.

Şi apa se revarsă şi-nghite tot în cale,
Furia-nvolburată se scutură-n câmpie
Şi dusă este truda ce s-a trudit în glie,
Pe ape cândva line, plutesc valuri de jale.

Se scutură pământul şi urlă din rărunchi:
"Îngenunchiaţi, voi, oameni, că altfel eu mă duc!"

Evidentul e ca o cravată roșie

Este cel mai greu de observat. Atfel, de ce ne-am mai impiedica de pietre care depășesc 10cm dacă nu datorită faptului că sunt evidente acolo pe asfalt? Cu siguranță pentru că nu le dăm noi atenția cuvenită, pentru că ni se pare imposibil ca-n civilizația care cuprinde oameni, clădiri, asfalt, să nu existe cineva care să elimine acele pietre din calea trecătorilor. Și iată cum greșim! Enorm! Pentru că sunt sigură că dacă am sta să analizăm puțin, puțin desfășurarea unor evenimente, am realiza ca sub nasul nostru se întamplă lucruri interesante.E ca la MegaImage, când pe bon scrie 4,78lei, iar tu primești doar 5lei rest la o bancnotă de 10. E evident că ai fost tras pe sfoară, dar la câte bonuri ai în portofel, ți-e adeseori imposibil să mai iei în calcul o mică înșelăciune. 

Datorită evidentului cei urmăriți aleagă să se ascundă exact în locurile în care urmăritorii nu s-ar gândi ca ar îndrăzni. E un fel de psihologie inversă. Fac exact ce cred alții că nu ar face. E fascinant cât de naivi suntem în unele situații, cât de ușor ne scapă de sub nas lucruri interesante. Dar și mai fascinanți sunt oamenii care știu să manipuleze evidentul. Aceia cărora controlul nu le alunecă câtuși de puțin. Pentru că arta de a nu te trăda este greu de ținut în frâu tocmai datorită amuzamentului pe care îl provoacă desfășurarea activității respective. 

Iar atâta vreme cât acțiunile oculte ochilor obosiți nu rănesc pe nimeni, evidentul poate zbura liber în jungla creierelor prea ocupate să cotrobăiască prin viețile oamenilor sau să născocească povești despre ei. 

Evidentul e ca o pată verde pe un tricou alb, dar care trece neobservată pentru că oamenii sunt preocupați să găsească pete verzi pe tricouri colorate. E ca o clădire ruinată care pe dinafară pare că servește unui singur scop: demolării, fără să știm că în interior au început renovările. 

În cele din urmă evidentul e evident în capul nostru pentru că suntem programați să vedem ceea ce alții nu văd. Iar accesul lor nu poate fi posibil decât prin informație. De câte ori n-ați spus la un joc de orice fel: „Era evident!! Oare ce ce n-am facut așa?”. De prea multe ori. Tocmai pentru că evidentul îl putem citi în ochii evidenți. 

Punct critic.

Eu îl interpretez precum discordanţa dintre minte si suflet. Momentul sau perioada aceea în care suntem “între ciocan şi nicovala”. Când nu ştim încotro să ne îndreptăm: dacă spre răul care ne face bine, sau spre binele care ne face rău. E atât de dificilă o separaţie între cele două modele decizionale, încât, aproape de fiecare dată riscăm un melanj care ne îndreaptă spre o pantă abruptă. Până vedem hăul. Şi-atunci ne tragem uşor, uşor, departe de margine, pentru că imaginea noastră sufletească reflectată în abis este identică celei fizice, ilustrate după momentul căderii: un corp diform, de nerecunoscut, strivit nemilos de podeaua prăpastiei spre care se îndrepta cu avântul unei păsări purtate de inimă spre cer. Şi ştii ce e de domeniul cruzimii absolute? Că ne facem asta cunoscând consecinţele, cel puţin o parte din ele. Când ne aruncăm, o facem cu bună ştiinţă, o facem pentru adrenalina din aer, pentru senzaţia de eliberare, pentru strângerea aceea de inimă pe care o avem înainte de impact. Apoi totul e veşnic, bine, de lungă durată. Ia timp să te aduni să-ţi faci curaj şi să escaladezi pereţii pe lângă care ai trecut cu atâta uşurinţă în zbor invers. Cred că momentul ăsta e recurent. Îţi revin din memorie flashback-uri cu tine parcurgând acelaşi traseu sau o parte din el. Şi-atunci apare culpa. Clipa în care realizezi câte greutăţi ai fi putut evita, cât timp ai fi putut câştiga dacă nu ai fi ales fericirea pe termen scurt în detrimentul celei pe termen lung. Cu siguranţă nu ne tragem din maimuţe, dar cu aceeaşi certitudine plasez hedonismul nostru pe treapta deciziilor caracteristice animalelor. Dacă îi arăţi unui câine o bucată de carne sângerândă, nu se va gândi că poate fi injectată cu otravă, iar dacă-i e foame nici atât nu va face un pas înapoi de la a o înhăţa. Finalul ni-l putem imagina. Diferenţa pregnantă, totuşi, este că noi avem capacitatea de a anticipa efectele unor decizii bazându-ne pe rezultate anterioare privind aceeaşi problemă. Cu toate astea, nici noi nu dăm un pas înapoi de la a îmbrăţişa oameni şi situaţii care nu pot sfârşi decât pe fundul prăpastiei. N-am idee dacă în arsenalul nostru de convingere cea mai bună armă este minciuna sau ea este doar o faţetă a ceea ce se petrece în interiorul nostru. Cum n-am idee nici cât de masochişti suntem pe o scară de la 1 la 10 încât să alegem finalul ăsta de atatea ori. Sevele pe care ni le tragem din plăcerea maladivă, care de cele mai multe ori are chip şi poartă nume, n-au cum să fie inepuizabile., dar nu realizăm asta decât atunci când alimentăm în gol, când suntem exact ca dependenţii rămaşi fără droguri, obligaţi să se autosupună unui proces de dezintoxicare forţat datorat inexistenţei sursei de plăcere în viaţa lor. Căci asta trebuie să înţelegem, că dacă noi nu ne mai ajungem la sursă ca să ne putem hrăni, nu înseamnă că ea încetează să existe. Ba la un moment dat pare atât de abundentă, că nevoia noastră se transformă în furie. “Atât de aproape şi totuşi atât de departe.” Cât de adevărat! Am auzit prima dată replica în copilărie, era a unui rechin ciocan dintr-un desen cu o sirenă, acesta aflându-se pe malul mării, la un metru de apă, dar prea departe ca să poată ajunge la ea. Într-un final, nu a fost lăsat să moară, l-a împins cineva în apă. Da, uneori suntem obligaţi să trăim în vecinătatea cui nu vrem, cui nu trebuie,  să îi putem atinge, să le putem vorbi, chiar zâmbi şi strânge de mână,  dar să vedem în ochii lor abisul. E crunt! Dar nu irecuperabil. Oameni despre care scriem cărţi.

Roşu de sânge.

Îmi place sângele.
Ador sunetul lui din bătăile inimii mele
şi gustul lui metalic pe limba-mi
Şi goana lui nebună atunci când te privesc.
Îl simt fierbinte-n vene,
Gonind grăbit spre creier
Când îmi apari în minte,
Suav rostind cuvinte.
Îmi spulberă năvalnic fiece raţiune
Când în urechi răsună al tău glas făr de seamăn,
Care conduce-n taină spre culmi de fericire
Al meu sânge haotic în venele-mi de fier.

I-aş da drumul din mine
Să fiu seacă de tine,
L-aş arunca în mare, imensul să îl bea,
Dar ştiu că-n orice clipă
El ar veni spre tine.
Şi-acolo l-aş găsi,
Întins, la uşa ta.

Şi mi-ar intra în trup la fel ca la la-nceput.
Mi-ar inunda de tine
Şi-n cuget şi-n simţire
Cu straşnică putere.
Şi tot ca un metal lipit de un magnet
M-ar izola pe mine
În gândul despre tine.