Epilog.

Am trăit cu tine-n gând
Atât de mult,
Atât de crunt,
Că parte din fiinţa mea
Era ca posedată
De chipul tău,
De vocea ta.

Am adunat atât curaj,
Că la venirea clipei
Te-am dat trecutului.
Mesaj:
Ne-am despărtiţ,
Într-un sfârşit,
Iubite!

Acum, când ochii mi-i arunc,
Din când în când,
Peste umărul stâng,
Mă simt întreagă,
Dezlegată,
De funii groase şi de lanţuri
Ce mă-nrobeau odată.

Umbre albe.

Umbre:

Verzi, de copaci primăvăratici

Și iarbă împungând pământul;

Albastre, de cer de vară

Și orizont în miez de ziuă;

Roșii, de maci sângerii

Și trup sfârtecat de vultur;

Galbene, de soare arzând

Și cuptoare încinse de gelozie;

Negre, de doliu curat

Și gânduri funeste;
Oranj, de foc mistuitor 

Și gust de mucegai;
Violet, de vânătăi trecând

Și asfințit de pândă.

Dar albe? Ca laptele și sufletul de copil?

Sunt umbre de dor,

De veșnic trecut,

De flori și lumină

Din alt anotimp,

De strângeri de mână

Și voci tremurând,

De copilărie 

Cu joc inocent,

De inima scursă

În vise zdrobite.

Umbrele albe sunt stele căzătoare

Și imnuri sfioase.

Sunt câmpuri întinse

Sub roua dimineții

Și voci stinse de sărutări pătimașe.

Priviri de-o secundă,

Dorințe de-o viață

Și brațe de înger,

Părinți de veghează.

Sunt cele pe care nu le vedem,dar le simțim, cele care nu ne ating, dar ne apasă.

Umbrele divine.

Înțelepciune prin experiență.

La un moment dat trebuie să ne lovească înțelepciunea. În moalele capului, dacă e posibil. Și să fie un impact atât de puternic încât să putem privi spre vechiul eu și să manifestăm un respect considerabil față de cel de acum. Același, de altfel, dar cu un fond nițel modificat, mai dezvoltat, ”trecut” prin mai multe, cum ar zice vorba înțeleaptă a celor mai mari decat noi. În niciun caz „trecut prin viață”, dar măcar „scăldat” și în apele-i tulburi și reci. 

Avem dreptul să credem că totul e roz și cald și drept. Dar nu la nesfârșit. Pentru că e curată sinucidere. N-ai cum să trăiești toată viața într-o bulă pufoasă, trebuie să realizezi că încăperile în care sălășluiești au pereți și unghiuri drepte și geamuri și uși. Cum scrie înntr-un dicționar toate aceastea sunt simboluri. Dar nu numai în literatura lui Eliade sau a altor scriitori, ci mai ales în rândurile vieții noastre. Și cred că dacă reușim să realizăm că în orice moment poate apărea un cutremur care să prabușească totul în jurul nostru, să spargă geamurile, să pună la pământ clădirea și noi să avem și o alternativă, înseamnă că am crescut.

Problema e că niciodată nu poți fi pregătit pentru așa ceva.Chiar și când trăiești într-o clădire cu grad ridicat de risc, speri că pământul nu va tremura suficient astfel încât să o doboare. E natura umană, plină de speranță, dornică să continue, să-și păstreze făgașul, să nu devieze de la planuri, să nu renunțe la prieteni. Schimbările ne terorizează, ne descumpănesc. Avem impresia că nu putem porni la drum cu altă mașina, că nu putem mânca dacă ni se pune altă lingură în mână, că nu putem vorbi dacă ne ascultă alte urechi, că nu putem urca într-un lift care ne duce la alt etaj, unul pe care trebuie să-l descoperim, să-l explorăm bucată cu bucată. Ei bine, am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că putem s-o luăm și la pas, n-avem nevoie de mașină, că ne putem folosi de mână să apucăm bucatele, că glasul nostru poate suna mai cald în alte urechi și că putem urca scările spre noul etaj căruia am fost repartizați.

Citate precum „Nu există lift spre fericire, trebuie să urci scările.”, sau „frumusețea are pete și e trecătoare”, par uneori cuvinte destinate metaforelor, melodii pentru urechi literare. Dar cred că ajungem să gustăm cu toții aceste delicatese literare, să le trăim într-o măsură care să ne permită să le folosim drept slogane. 

Viața nu e deloc simplă. Iar greutățile le simțim fiecare în parte, le cărăm, ne descotorosim de ele, după cum reușim. Oricât ne-ar trage în jos, oricât ar fi de grei, și indiferent de faptul că îi cărăm singur, dacă bolovanii problemelor, ai durerilor, ai dezamăgirilor n-au reușit să ne îngenuncheze, nu mai vorbesc despre prăbușire, înseamnă că putem merge mai departe. Putem ajunge la destinație cu sacul gol, pentru că pe drum vom face opriri ce ne vor ușura de câte o piatră până ce ni-l vor goli. Iar victoria va fi cu atât mai mare când vom realiza că ușurarea nu este doar una fizică, ci și una sufletească. Pentru că tocmai diminsiunea aceasta sufletească ne face să simțim mai acerbă, mai teribilă, orice cumpănă; ne aruncă în hăul deznadejdii și ne amestecă acolo cu furie alături de decepții, lacrimi, vorbe aruncate. Iar când, în sfârșit, decide că amestecul e unul omogen, ne scoate din cazan, istoviți, ca vai de noi, și ne azvârle într-un noian de amintiri, locuri, imagini, planuri vechi. 

Nu știu dacă suntem în stare să anticipăm ceva, mai degrabă dacă mirosim pericolul facem tot posibilul să ne îndepărtăm de el. Ceea ce nu funcționează mai niciodată, pentru că nu vom fi nicicând mai rapizi decât dezastrul. Putem, cel puțin, să ne mințim o perioadă. Verificat! Mai bine îl întâmpini când încă ești puternic și faci față daunelor, decât atunci când deja ești vlăguit și, într-un fel, ridici steagul alb. 

Există și situații pe care nu le putem nici anticipa, nici presimți, pe care nu ni le dorim nici în ruptul capului și care, totuși, se petrec. Cel mai adesea pierderile. Acelea irecuperabile. Acelea care, într-adevăr, te sparg în bucățele atât de mici încât ai tot dreptul să te gândești că nu îți mai revii. Dar o faci. Dumnezeu e mare. În orice caz, mai mare decât ne imaginăm noi.

Unde vreau să ajung cu toată polologhia asta despre bine și rău, puternic și slab, bolnav și sănătos, vindecat, sau încă suferind? Ce legătură are cu înțelepciunea? Ei bine, cred eu, una foarte importantă care apare în momentul în care reușim o conexiune totală și ireversibilă între minte și suflet. E dificil, poate imposibil să conectăm fiecare fir al celor două, dar dacă putem în anumite moemnte cheie ale existenței să facem contactul unul care funcționează, suntem extraordinar de câștigați.

Dragilor, avem uneori pleoapele atât de bine lipite, încât ai impresia ca reclamele la SuperGlue nu sunt făcute de pomană. Stați o clipă și gândiți-vă: ce vă lipsește? Un acoperiș deasupra capului? Ciorba din farfurie? Banii din buzunar? Dragoste? Și-apoi priviți în jur. Veți găsi oameni care par că se bucură de toate, pentru care viața e un huzur, și-o să apară invidia față de existența lor lipsită de griji. Dar nu vă opriți la ei. Faceți o rotație de 180 de grade și-o să dați cu privirea de oameni oropsiți, lipsiți de hrană fizică și sufletească, fără un acoperiș deasupra capului, la propriu, fără o vorbă caldă, sau o îmbrațișare.

Suntem sănătoși! Cred că puținul pe care îl primim de la Dumnezeu pe lângă sănătate este mană cerească, o bogăție pe care ne lasă să o înmulțim. Casele, mașinile, banii, vin și pleacă. La fel și oamenii. Nu sunt toți sortiți să rămână lângă noi. Dar atâta vreme cât suntem sănătoși n-avem nici măcar un sfert de motiv să ne plângem. Și chiar dacă cele mai mari decepții ale noastre vin de la oameni, tot în ei găsim vindecarea.

N-aș vrea să fie privită neapărat ca o lecție de înțelepciune, ci măcar ca o constatare la care am ajuns după ani în care am adunat multe, bune sau rele. Eu, una, mă consider norocoasă și cred, așa cum îmi spunea duhovnicul meu, că „Dumnezeu ne dă necazuri mari ca să vadă dacă umerii noștri suportă marile bucurii pe care vrea să le așeze pe ei”. Dacă privim din acest unghi, vom fi, cu siguranță, mult mai împăcați cu noi și cu ceea ce avem. 

Iar dacă lectura v-a adus în acest punct (unul de glorie pentru mine), va urez un Crăciun așa cum îl meritați, cald și frumos, un an nou în care să porniți la drum cu sănătate și poftă de viață, cu voioșie și dorință, cu înțelepciune, dragii mei!

Vă pup și mă înclin din nou, la sfârșit de an, în fața părinților mei, a bunicului, a mătușilor mele înțelepte, a prietenilor cu care am fost înzestrată, și, nu în ultimul rând, a unei doamne deosebite cu prezență discretă,  a tuturor celor care au rămas lângă mine și m-au făcut să merg mai departe!

Un gând curat și-o lacrimă unchilor mei dragi de la care-am învățat ce-nseamnă râsul cu gura până la urechi, dar și responsabilitatea. O moștenire valoroasă!

Mărul cu viermi.

Noroi sub flori vestejite,
Frunze râncede ce se rup pe rând
Suflate de vânt.
Tulpini tremurând.

Grădină scăldată-n nămol,
Ciuperci ciugulind lemnul gros,
Vântul ce urlă-n castani,
Ciulin sângeros.

Cuprinsul întreg e negru, murdar,
Mânjit de mânie,
Spălat dușmănos
De ploaia cea rece.

O toamnă bizară,
Cu iz de rugină
A uns și livada
Cu clei și rășină.

Un foc mânios pornește în glie
Și spulberă pomii
Cuprins de furie
Că vechiul s-a stins.

Mă plec și mă-nchin
Cu ochi lăcrimând.
Și rog cu căință
Dezastrul să stea.
Un lucru mai cer: îngăduință.
Și timpul ce trece
Mă-nvaț mereu
C-așa împlinire
Da, e cu putință.

Pe cioburi, Pe cuie,
Tot omul s-așază,
Pun palme-mpreună,
La Domnul se roagă,
Potopul să-l scurgă
În sacul său mare
Și focul să stingă,
Să pună-n picioare
Credința cea veche,
În cufăr uitată.

Ai plâns, te ridică!
Ia-ți drumu-n spinare
Și, rogu-te, lăsă
În groapa cea mare
Prăpădul din suflet
Și răul din minte,
Căci Domnul veghează
Și pune din nou
În ordinea veche
Grădina cu flori,
Sub aer plâpând
Și cer fără nori.

Tu, omule trainic,
Pleacă azi curat,
Dar, rogu-te, află
Că drumul ce-l iei
Nu-i drept și nici sigur.
Când nici nu gândești
Vei da de-o răscruce
Și fără să vrei
O stâncă s-așază
Pe drumul cel bun.

S-o-mpingi, s-o distrugi
Tu, singur, nu poți.
Deci roagă pe alții,
Cei care socoți,
Să pună o mână,
Ispita s-alunge
Și cale firească
Spre dăruire,
Spre cumpătare
Și spre cinstire,
Atunci vei afla.

Urme...

Urme pe nisip,

Voci voalate,

Vântul prin păduri,

Crengi îngenunchiate.

Vorbe fără iz,

Urme pe zăpadă,

Roua de pe frunze,

Ceața din livadă.

Glasuri de păgâni,

Rugă spre văzduh,

Urme prin noroi,

Cânturi fără duh.

Inimi fără sânge,

Palidă vestire,

Frunze vestejite,

Urme de iubire.

Spre nemurire.

„Moartea e o ipoteză până în momentul în care te trezești în brațele ei.” Sau până când ajunge să strângă în brațe oameni dragi ție, sau până când începe să le dea târcoale.

A devenit un personaj tare temut, o ancoră între două lumi înzestrată cu o coasă și purtând o mantie neagra. În mitologia greacă era Luntrea lui Charon care traversa râul Styx, acum e o iminentă primejdie la firul vieții. Sau poate e doar un foarfece care taie acest fir. Reușim s-o întruchipăm în atâtea feluri probabil pentru a-i găsi o întrebuințare, pentru a ne păcăli că este de folos. Că odată ajuns într-un punct omul nu mai poate înainta fără ajutorul ei. Și-atunci te invită politicos pe o rută ocolitoare spre un loc atât de greu de găsit încât trupul obosit îndeamnă numai sufletul pe acest drum, iar el rămâne pentru odihnă în „pâmăntul din care a fost zidit”.

Spunem că e nedreaptă, că se întovărășește de multe ori cu oameni prea puțin potriviți ei, dar n-avem cum s-o judecăm, n-avem cum s-o supunem unui proces și s-o dovedim vinovată. Pur și simplu trebuie să ne supunem. Trebuie să găsim puterea de a ne lua „La revedere” și de a ne gândi doar la drumul pe care l-am parcurs împreună cu omul respectiv, la ajutorul pe car ei l-am dat și pe care l-am primit de la el, la vorbele frumoase pe care ni le-a adresat și cele pe care i le-am spus noi, la toate zâmbetele de care ne-am facut vinovați și toate sfaturile pe care le-am urmat după ce au fost eliberate prin vocea acelui om.

N-avem de ales. Dumnezeu ne vrea puternici și ne spune că sufletul merge într-un loc unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin”, deci noi, ca iubitori ai celui care prin mijlocirea morții merge către „viața de veci”, nu putem decât să ne rugăm pentru sufletul ce a sălașluit în trupul său, pe care noi l-am cunoscut, să reușim să facem diferența dintre componenta fizică și sufletul cu care ni s-a daruit nouă și care a fost luat în călătoria veșnică și să ne gândim că rolul lui pe pământ a fost încununat de glorie, iar piesa în care a jucat, viața pe care a trăit-o, n-a fost fadă.

Plângem după cei ce se duc. Pentru că ne doare. Pentru că îi vrem înapoi. „Dorul nu este decât speranța că cineva se va întoarce înapoi.” Dar vom trece anii, iar noi, martorii vieții pe care a trăit-o vom deveni martorii lipsei prin golul pe care îl simțim acut, dar care se estompează până la gradul de amintire. Îi rugăm să se-ntoarcă, fără să realizăm că odată sfărâmată, puntea dintre existențe nu poate fi reconstruită. Că nu putem trece râul prin același loc. Vom merge așa, în aval, sau amonte, despărțindu-ne de oameni care traversează râul, până când, într-o zi, vom descoperi propria noastră punte.

Așa e viața. Compusă din două părți, din două tărâmuri. Una efemeră cunstificabilă în ani, luni,zile, minute, secunde și una nesfârștită spre care pășim cu bilet de voie de la moarte. Sau poate sufletul nu mai poate suporta trupul neputincios, bolnav, greu de strunit în această viață. Poate se simte claustrat într-un corp din seva căruia nu se mai poate hrăni. Putem oare să-l învinovățim că se lasă în brațele viguroase ale morții? Da, putem. Și o facem inconștienți fiind de faptul că toată pornirea noastrp nervoasă este alimentată de durere, că ne manifestăm astfel datorită greutății care apasă acum pe propriul nostru suflet.

Îi plângem pe ei pentru noi. Așa suntem noi. Vom continua s-o condamnăm, vom striga spre Cer nemulțumirea noastră, vom sta în fața prăpastiei și vom striga numele celui care a plecat. Dar vom obține un ecou care se va dilua cu timpul. Și ne-om auzi și noi numele strigat în acest hău.

O aleg pe mama.

De mi-ar fi permis să aleg dacă să fiu mamă, ori nu, aș spune „da!” din toată inima. Iar de Dumnezeu îmi va oferi bucuria aceasta și mi-ar mai îngădui și să-mi aleg un model de mamă, aș privi către El și i-aș spune: „mama mea”. Cred că dacă aș reuși să fiu ca ea, nu mi-ar mai trebui alte calități.

Mama mea, sau Marse, cum o cunoaște lumea, e cea mai frumoasă de pe pământ. E izvorul meu de curaj, de putere, de înțelepciune. E omul care plânge cu mine când mi-e greu și reușește să-și steargă lacrimile înaintea mea pentru a mi le șterge și pe ale mele si a mă întări. Mama mea e un înger. E îngerul meu păzitor pe care Dumnezeu l-a lăsat pe pământ ca să-mi aline durerile, să-mi asculte necazurile și să găsească întotdeauna cele mai bune căi de a rezolva toate problemele.

Sunt dependentă de mama. E ca un drog care îmi curge prin vene de la naștere și la care nu doresc să renunț vreodată. E singura care poate printr-un cuvânt să-mi alunge toți norii de pe cer, sau să stârnească cea mai puternică furtună.

Mama contează. Părerile ei, chiar dacă nu sunt întotdeauna avizate, au o importanță majoră în deciziile mele. Iar atunci când nu se pricepe tace și mă roagă să încerc să iau cea mai bună hotărâre, să analizez bine ce se întamplă, pentru că vrea ca la final să ies învingătoare.

Mă înțelege. Iar dacă pe pâmantul asta e un om care niciodată nu m-a condamnat pentru faptele mele, ea e acela. A știut să mă apere chiar de mine, atunci când îmi găseam culpă. M-a ținut de mână de când m-am născut, iar mâna ei cântărește enorm acum când viața îmi oferă vârsta marilor decizii.

O replică dintr-un film pe care l-am vazut de curând zicea:„ Dacă definiția ta pentru un prieten este cineva în stare să moară pentru tine, ar trebui să știi că nu ai niciun prieten”. Adevărat! Cumplit de adevărat! Și fără ipocrizie mă gandesc: „Eu pentru cine aș fi în stare să-mi dau viața?”. Sincer, n-aș ști ce să răspund. Dar pe mama știu că n-ar trebui să o întreb de două ori.

Mă gândesc uneori că sunt o fericită că nu trebuie să împart dragostea ei cu nimeni. Iar dacă ăsta se numește egoism, da, mi-l asum.

Când totul se prăbușește, când toți fug după fericire, iar eu rămân în urmă, când  cerul meu varsă mii de lacrimi și inima mea se frânge bucățele, bucățele, când puterea se scurge din mine si am impresia că sunt singură, nu-i așa. În dreapta mea, cu brațele deschise si vorbele bune se află mama.

Pentru mine, cel puțin, așa-i. O am pe mama. Iar când va fi să pot alege ce fel de mamă vreau să fiu, la rubrica NUME voi scrie numele ei. Cel mai frumos nume, al celei mai frumoase mame.

Te iubesc, mami!