Bilant pe anul 2.

Parca mai ieri cutreieram petrnu prima data strazile Bucurestiului, si iata-ma azi dand indicatii unora care nu stiu incotro s-o apuce pe drumurile intortocheate ale Marelui Oras. 2 ani. Maamaaaa, cate se pot intampla in doi ani fara sa-ti dai seama! Cat de repede pot alerga pe langa tine, ori merge in pas cu tine anii pe care  toata lumea ii considera 'cei mai frumosi din viata'.
Asa cum obisnuiesc, la finele unei actiuni trag linie si vad cu ce m-am ales pentru munca pe care am prestat-o. La finalul anului 2 dupa linie stau multe lucruri, intamplari si oameni, mai ales oameni. Stiti, va mai spuneam eu si-n alte postari ca sunt un fan al oamenilor, iar in anul ce-a trecut am reusit sa-mi dezvolt fanatismul.
Am trait, am cunoscut, am trecut peste vechi probleme, am dat de altele noi, le-am rezolvat si pe alea si , ca ciupercile dupa ploaie s-au ivit altele. Dar asa suntem  noi construiti sa ne plangem, deci trebuie sa le invoc. Am invatat in anul doi, am invatat la scoala, am invatat din intamplari, ale mele si ale altora, am legat prietenii, am rupt prietenii, am consolidat prietenii, am descoperit, am ras, am plans, am mai aruncat din mancarea pe care mi-a trimis-o mama, am luat vitamine, am slabit groaznic, am mai pus kilograme apoi, am dansat, am baut ( nu doar suc), am trecut cu bine prin cele 2 sesiuni ( 3, cu aia de comnicari stiintifice:))), am daruit si am primit cadouri.
Cea mai importanta actiune de anul acesta a fost c-am iubit. Am iubit mai mult decat in anii precedenti, mi-am dat seama ca iubirea e nelimitata. Si ma refer aici, in primul rand, la parintii mei. Poate cu cat cresti, inaintezi in varsta si treci prin unele experiente, iti dai seama ca niciodata nimeni nu os a te iubasca asa cum o fac ei si nimeni n-o sa ti fie aproape neconditionat asa cum iti sunt ei. Fie ca mama se afla la 300 km si tata la peste 2000.
Am cunoscut oameni noi datorita fortuitului. Oameni deosebiti care au intrat in viata mea fara sa-mi dau seama, iar cand am facut-o n am mai avut putere decat sa ma bucur. Am primit caldura si am oferit la randul meu. Am ascultat cuvintele lor si mi-a facut bine atunci cand eram facuta bucati, am primit sfatul lor si am facut cea mai buna alegere, i-am sunat si au fost acolo pentru mine. Chiar daca sunt atat de noi. (Ma gandeam acum, ca sunt unii oameni ca lucrurile alea noi care se uzeaza pana trebuie sa le aruncam, si, intr adevar am avut parte si dintr-astia, dar 90% am avut parte de oameni noi care raman noi pentru totdeauna, care nu-si schimba infatisarea, care nu-si pierd zambetul, ca au aceeasi tonalitate in voce si care, mai ales, sunt sinceri). Oameni care alaturi de ai mei m-au ajutat exact atunci cand mi-a fost mai greu. Oameni pe care ii admir pentru ce sunt, pentru ce fac, pentru cum fac, pentru cum infrunta viata, pentru cum depasesc problemele, pentru cum se iubesc, pentru cat sunt de frumosi, intelegatori, extraordinari.

Eu fara oamenii acestia nu as putea trai.

Iti multumesc, anule 2, pentru oamenii care s-au remarcat prin excelenta: mama, tata, Andra (ca-ntotdeauna), Cami, Alex, Ana,Ioana, Geo, Sara, Lavi, doamna Luminita! Va multumesc si voua, dragele mele domnisoare, doamne si domni! Va multumesc!

Cer in ochi de copil. Tabloul ochilor pe care vreau sa-l inramez.

Ati vazut vreodata cerul? Normal. Dar l-ati privit vreodata atunci cand e limpede, fara nori, cand exprima? Daca da, ce vi s-a parut ca exprima? Profunzime? Imensitate, dor necuprins, puritate? Ori desertaciune, gol, panza goala pe care mana unui pictor iscusit poate 'intrupa' o poveste nescrisa?
Ei bine, eu am privit cerul in ochii unui copil. Am fost zguduita de imensitatea privirii, mi s-a zbarlit parul pe mana simtind launtrul acelor ochi minunati. Stiti ce mi-a inspirat, ce mi-au transmis mie acei ochi memorabili? Intelepciune. Da, profunzimea intelepciunii absolute. Si nu glumesc si nici nu exagerez, ci doar incerc sa descriu ce senzatie mi-a inoculat momentul in care ochii nostri au facut contact. Nu e prima data cand interactionam vizual, si nu e prima data cand imi dau seama ca e un copil enorm de 'matur' in anumite situatii, dar copil, nu uit ca e un copil inconjurat de aura naivitatii si a frumusetii copilariei. Dar in seara asta m-a socat. AM auzit , pe parcursul timpului, a vietii mele, ca intelepciunea vine de la cei mici. Si in repetate randuri m-am intrebat cum e posibil sa o identificam in ei, fara sa o asociem cu fortuitul. Ei bine, astazi am atins punctul de cunoastere a acelor vorbe, si AM SIMTIT intelepciunea, nu am descoperit-o in vorbe sau in  comportament. A fost o clipa ce m-a facut sa realizez ca sunt mica, foarte mica si ca stiu putin, foarte putin in comparatie cu copilul. A fost o clipa in care am invatat dintr-o privire, o privire care era, parca, incarcata de ani, de experiente, de milostenie, de cunoastere, o cunoastere care m-a strapuns, care m-a transpus intr-o lume reala. Lumea copiilor. Jucarii, desene animate, biciclete, vorbe stalcite, zambete de copii, toate acestea sunt si raman ale copiilor dar intelepciunea, Doamne, intelepciunea este ceea ce putem noi desprinde din ei.
Stiti cu totii tablourile lui Tonitza. Daca nu, macar ati auzit de ochii pe care-i picteaza si pentru care e celebru.  Niste taciuni pe chipuri care nici macar nu par frumoase. Poate acum il inteleg pe Tonitza, poate inteleg pictorii care sunt cunoscuti pentru un element distinctiv. E minunat cand intelegi ceva!

Am invatat astazi. Intr-un moment am invatat tot!
Felicitari, parinti pictori ai celui mai frumos tablou.

Elogiu pentru un cârlig prins în piept.

S-a desfăcut ușor, parcă mult prea ușor.
Și m-a lăsat să respir.
Plămânii s-au dsprins din strânsoare,
iar inima a revenit la locul ei.
Ar fi trebuit să rămână o gaură urâtă,
să curgă sânge.
Nici gând.
Totul e curat pentru cicatricea altei răni.
Una care să fie, într-adevăr, rană.
Dar am simțit durerea...
Cărligul stătea agățat și trăgea.
Trăgea sufletul spre alte vremi.

L-am agățat acum de-un sac cu gânduri
în care am pus pietre de moară,
și l-am aruncat într-un hău.
să fiu sigură căacest cîrlig n-o să se mai înfinga
în pieptul meu.

Ințelepciunea Voastră,

In calitate de umil servitor al prieteniei nemaipomenite ce ne leagă, vă rog să-mi permiteți să vă dau o veste: pe 31 mai 2013 ( adică mâine dacă public postarea inainte de 00:00/azi, dacă ma lungesc pân' la doișpe), împliniți fabuloasa vârstă pe care o dețin și eu: 21 de ani. Cred că în acest moment petreceți din plin ultimele minute ale trecutei vârste de 20 de ani pe care o părăsiți, după cum bine știu, cu mare mâhnire, având în vedere că nu se mai întoarce vreodată.
Acum, lăsând politețea (pe care, de altfel o manifest față de tine zi de zi) la o parte, lasă-mi să-ți spun că nu-i mare scofală să ai 21 de ani, mai ales că tu vei fi mereu tânără și frumoasă, iar cei din jurul tau n-or să depășească niciodată numărul 20 când vor încerca să-ți ghicească vârsta. Vezi tu, anii sunt ca unii oameni: vin și pleacă fără să se mai întoarcă. Partea proastă e că și noi manifestăm față de unii ani sentimente pe care le simțim față de unii oameni, ceea ce ne face să-i dorim înapoi. Dar ce să vezi? Ghinion, certificatul de naștere arată că nu mai putem face asta! Și-atunci ne lovește melancolia. Dar oamenii care pleacă sunt de mai multe feluri: cei care rămân în amintire (într-o manieră frumoasă, sau neplăcută, din păcate) și cei care ni se șterg din memorie. La fel sunt și anii, deci poți trăi orice vârstă la intensitate maximă, oricâți ani ai avea, dacă amintirea vremurilor trecute îți permite. Te prinzi tu care-i treaba dacă eu m-am încurcat în idei.
Tu ești unul dintre oamenii care-mi vor permite să ma întorc mereu la 20 de ani, la 21 și la câți ne-o mai permite bunul Dumnezeu să mai petrecem împreună. Prezența ta în viața mea este cea care ma împinge să folosesc apelativul din titlu, să ma plec înaintea ta pentru toate momentele în care mă trântești cu capul de pereți și pentru cele în care iei din brațele mele toată vinovăția pe care o îmbrășisez. (uneori voit, recunosc). Ți-a spus vreodată cineva că ai cea mai caldă voce de pe pământ și că ești în stare să stăpanești o tornadă atunci când apari? Simt uneori că în ființa aia mică ce se uită la mine ca la stâlpul de telegraf( când îmi pun tocuri), sălășluiește forța a un milion de oameni gata să-mi sară în ajutor dacă sunt în pericol. (Să știi că uneori mi-e teamă pentru cei care mă supără:)))
Necondiționat, întotdeauna, în orice circumstanțe, independent de cine va fi langă mine, cu toată dragostea, mereu deschisă, mereu pregătită, oriunde ai fi, de orice ai avea nevoie, voi fi acolo!

La multi ani, frumoasa, ghidușa, zvăpăiata, simpla, sofisticata, luminoasa, nemaipomenita, micuța, adorabila, iubibila, furioasa, temătoarea, radianta, grăbita, obosita (in sesiune), credincioasa, pufarina mea!!!!
La multi ani tie, multi ani sănătoși, mulți ani fericiți și împliniți, mulți ani alături de cei pe care-i iubești, multi ani cu multe realizări!

Îți mulțumesc că ești prietena mea și pentru că-mi permiți să fiu prietena ta.
Te iubesc!
La mulți ani!

De familie.

Mi-e cel mai drag,
mă topesc în ochii senini
de familie.

Culeg lacrimi de pe chipu-mi
când surazand ma uit
cu inima deschisă și cu gândul tremurând
la un tablou
de familie.

Cel mai gustos fruct,
cea mai frumoasă floare,
cel mai strălucitor, pe cer, soare,
în noapte cea mai pronunțătă stea,
în vis cel mai frumos înger,
cel mai copil în poza voastră
de familie.

Serios că-mi pier cuvintele, cum și graiul îmi piere atunci când trebuie să vorbesc cu voi, despre voi. Mi-e că dacă ma arunc în tot ce simt, discursul, pe lângă liric, devine necredibil. (aparent lingușitor).
De aceea îți confesez doar că simt o nemaipomenită onoare ca am reușit să vă cunosc, că cineva acolo Sus mi-a trimis asa model DE FAMILIE.
Iar  ție nu pot să-ți spun astăzi decât că mă bucur pentru cât de darnic a fost Dumnezeu cu tine. Porți în inimă și în ochi fericirea celei mai mari bogății. Ai zâmbetul binemeritat al unui învingător. Ești un învingător! Iar la finalul cursei primești întotdeauna cele mai frumoase premii: o soție extraordinară și o fiică pentru care încă trebuie să se inventeze cuvinte de laudă. Tu nici nu trebuie să-și faci griji pentru finalul cursei, e oricum mereu câștigată.
Te felicit pentru calitățile cu care ai fost înzestrat și pentru cele cu care te înzestrezi: de om, de soț și de tată.
Vă mulțumesc pentru fericirea pe care o împartășiți și cu mine și mă rog la Dumnezeu să vă țină mereu sănătoși și puternici, cu liniște în suflet.
Chiar dacă e un mesaj pentru ziua ta, întelege, te rog, ca nu îl pot scrie doar la persoana a doua singular. TU ești VOI, iar pentru mine VOI e ceva de urmat.
La mulți ani, Domnule! Să fie mulți și sănătoși, că ai de ce te bucura!

Și-acum să curgăăăă viiinuuuul!! (șampania, vodca, ce-o fiii:)))

În creion.

Speranța=dependență pură a unui suflet vlăguit,
nevoia de control a ceea ce ar putea disparea odată cu rupturile.
Nu de control. De legătura.

=necesitatea confirmării unei realități.
Nu confirmare. Existență.
Dorința de a nu simți schimbarea.
De a nu o trăi.
De a amăgi sufletul că se poate,
Că există viață după cutremur.
Măcar o viață care atârnă de-un fir de ață.
Impresia unei vieți.

Dar cică timpul trece
și nici măcar cicatrici nu rămân.
Să fie adevărat?
Să fie tabloul vieții făcut în creion,
iar timpul să fie radiera?

Cufărul.

Aș vrea sa port  pe umeri greutatea unui cufăr în care să nu-mi amintesc ce am îndesat, dar din care să pot scoate oricând tot ce îmi doresc. Nu cred, totuși, că aș fi în vreun fel împiedicată de kilogramele lui, pentru că  n-ar fi unul plin cu obiecte. M-aș feri să-mi îngreunez drumul cu lucruri de care ma pot descotorosi, firește, cum te descotorosești de lemne iarna. Dar lucrurile alea nici măcar nu-mi stau în cale. N-am nevoie nici să le ascund în spatele unei uși încuiate, nici să le înec în cadă până la descompunere. Alea-mi vor furniza peste ani amintirile de atunci pe care vreau să le ferec acum.  Dar nu amintiri vreau să încastrez acum între pereții unei lăzi, ci trăiri. Trăiri trăite pe a căror intensitate o resimt de fiecare dată în varianta ei inițială.
Acele momente din viață care ne marchează, care ne schimbă existența și concepțiile, sentimentele și speranțele, gândurile și planurile. Acele clipe pe care nu vom reuși niciodată să ni le reprimăm, tocmai pentru că le-am trăit. Fie ele frumoase sau nu, au capacitatea de a ne înmuia în momentele în care trebuie să fim cei mai puternici, să refuzăm  cu vehemență, sau să luăm cele mai potrivite decizii. Sunt acele momente a căror încărcătură pozitivă sau negativă intervine în voința noastră, luptă cu liberul arbitru, transformându-l într-unul captiv amintirilor. Au  forța de a anihila neutralitatea care ne-ar putea caracteriza în absența lor.
De aceea mi-ar prinde bine un astfel de cufăr. Și cred că tuturor. Cufărul rațiunii. Sau măcar o cutie, bine, o cutiuță.