De familie.

Mi-e cel mai drag,
mă topesc în ochii senini
de familie.

Culeg lacrimi de pe chipu-mi
când surazand ma uit
cu inima deschisă și cu gândul tremurând
la un tablou
de familie.

Cel mai gustos fruct,
cea mai frumoasă floare,
cel mai strălucitor, pe cer, soare,
în noapte cea mai pronunțătă stea,
în vis cel mai frumos înger,
cel mai copil în poza voastră
de familie.

Serios că-mi pier cuvintele, cum și graiul îmi piere atunci când trebuie să vorbesc cu voi, despre voi. Mi-e că dacă ma arunc în tot ce simt, discursul, pe lângă liric, devine necredibil. (aparent lingușitor).
De aceea îți confesez doar că simt o nemaipomenită onoare ca am reușit să vă cunosc, că cineva acolo Sus mi-a trimis asa model DE FAMILIE.
Iar  ție nu pot să-ți spun astăzi decât că mă bucur pentru cât de darnic a fost Dumnezeu cu tine. Porți în inimă și în ochi fericirea celei mai mari bogății. Ai zâmbetul binemeritat al unui învingător. Ești un învingător! Iar la finalul cursei primești întotdeauna cele mai frumoase premii: o soție extraordinară și o fiică pentru care încă trebuie să se inventeze cuvinte de laudă. Tu nici nu trebuie să-și faci griji pentru finalul cursei, e oricum mereu câștigată.
Te felicit pentru calitățile cu care ai fost înzestrat și pentru cele cu care te înzestrezi: de om, de soț și de tată.
Vă mulțumesc pentru fericirea pe care o împartășiți și cu mine și mă rog la Dumnezeu să vă țină mereu sănătoși și puternici, cu liniște în suflet.
Chiar dacă e un mesaj pentru ziua ta, întelege, te rog, ca nu îl pot scrie doar la persoana a doua singular. TU ești VOI, iar pentru mine VOI e ceva de urmat.
La mulți ani, Domnule! Să fie mulți și sănătoși, că ai de ce te bucura!

Și-acum să curgăăăă viiinuuuul!! (șampania, vodca, ce-o fiii:)))

În creion.

Speranța=dependență pură a unui suflet vlăguit,
nevoia de control a ceea ce ar putea disparea odată cu rupturile.
Nu de control. De legătura.

=necesitatea confirmării unei realități.
Nu confirmare. Existență.
Dorința de a nu simți schimbarea.
De a nu o trăi.
De a amăgi sufletul că se poate,
Că există viață după cutremur.
Măcar o viață care atârnă de-un fir de ață.
Impresia unei vieți.

Dar cică timpul trece
și nici măcar cicatrici nu rămân.
Să fie adevărat?
Să fie tabloul vieții făcut în creion,
iar timpul să fie radiera?

Cufărul.

Aș vrea sa port  pe umeri greutatea unui cufăr în care să nu-mi amintesc ce am îndesat, dar din care să pot scoate oricând tot ce îmi doresc. Nu cred, totuși, că aș fi în vreun fel împiedicată de kilogramele lui, pentru că  n-ar fi unul plin cu obiecte. M-aș feri să-mi îngreunez drumul cu lucruri de care ma pot descotorosi, firește, cum te descotorosești de lemne iarna. Dar lucrurile alea nici măcar nu-mi stau în cale. N-am nevoie nici să le ascund în spatele unei uși încuiate, nici să le înec în cadă până la descompunere. Alea-mi vor furniza peste ani amintirile de atunci pe care vreau să le ferec acum.  Dar nu amintiri vreau să încastrez acum între pereții unei lăzi, ci trăiri. Trăiri trăite pe a căror intensitate o resimt de fiecare dată în varianta ei inițială.
Acele momente din viață care ne marchează, care ne schimbă existența și concepțiile, sentimentele și speranțele, gândurile și planurile. Acele clipe pe care nu vom reuși niciodată să ni le reprimăm, tocmai pentru că le-am trăit. Fie ele frumoase sau nu, au capacitatea de a ne înmuia în momentele în care trebuie să fim cei mai puternici, să refuzăm  cu vehemență, sau să luăm cele mai potrivite decizii. Sunt acele momente a căror încărcătură pozitivă sau negativă intervine în voința noastră, luptă cu liberul arbitru, transformându-l într-unul captiv amintirilor. Au  forța de a anihila neutralitatea care ne-ar putea caracteriza în absența lor.
De aceea mi-ar prinde bine un astfel de cufăr. Și cred că tuturor. Cufărul rațiunii. Sau măcar o cutie, bine, o cutiuță.

Lăsați-i să plece, nu visați la întoarcere.

Lăsați câinii să latre, oamenii să muște,
Lăsați cerul să-mbie, noaptea să-nșele,
Lăsați focul să ardă, flăcări să lingă carnea,
Lăsați-vă toate visele pe masă, se joacă visarea.

Lăsați gâtul să scape strigătul sfâșierii,
Lasați lupii să urle în noaptea păgână,
Lăsați timpul să-și scurgă nisipu-n clepsidră,
Lăsați totul în urmă.

Lăsați cu dăruire, nu cereți milă vieții,
Lăsați pe câmp uscat apa cea clocotită,
Lăsați sub lemnul mesei fărâmele ultimei cine,
Lăsați veninul în colții șarpelui.

Lăsați, dar nu ucideți în suflet tot trecutul.
Lăsați, dar nu fugiți de epoca de aur.
Lăsați să curgă vinul în vasele de sticlă,
Lasați pe gât să curgă apoi cu tot amarul.

Lăsați să uite alții tot ce voi nu puteți,
Lăsați să ierte ei durerea procreată,
Lăsaț azi pe altarul gol al altei vieți
Jertfa de aur.

Nori pe alt cer.

Norii au gust de fum, de ploaie, de rugină.
Ei poartă pe umeri albastrul cerului.
și plâng.
Plâng de povara nopților tăcute,
plâng de absența stelelor de pe cer,
plâng din nimicuri și din lucruri mari.
Pe nori nu-i întreabă nimeni de ce plâng.
Au libertatea manifestării neobstrucționate de curiozitate,
sau de grijă.
Norii se pot mânia.
Sau rușina atunci când soarele apune și cerul e pictat în roșu.

Norii se pot ascunde în spatele norilor,
acolo unde nimeni nu-i caută să le ceară socoteală.
Sau să-i mângâie.

Pe nori coboară liniștea
în sufletele celor care nu sunt nori.

Nouă înșine.

Cred că cel mai greu este să ne convingem pe noi înșine. Să ne convingem de ce? De bine, de rău, de realitate, de ce este sau nu trebuie să mai fie. Să dăm cu noi prima bătălie ca să putem câștiga războiul.  Pe noi înșine ne mințim cel mai mult, pentru că numai noi suntem în stare să ne dăm dreptate atunci când greșim. Să transformăm greșeala într-o realitate care nu ar fi putut fi omisă. Suntem singurii care nu putem accepta adevărul adevărat, de aceea încercăm să ne convingem de adevărul minciunii noastre.
Ne protejăm de realitate creând alte realități, unele ideale, unele care nu țin cont de trăiri. De fapt ele țin cont exact de ce simțim noi cu adevărat, dar nu ne dăm seama. Pseudorealitățile pe care le creăm sunt înrădăcinate în simțurile noastre, impregnate în adevărata realitate care nu mai e și care nu mai poate fi. Păstrand pentru noi negăm posibilitatea de a păși înainte. Ne încastrăm viitorul în minciuna unei realități inexistente. Un viitor inexistent.
Și-atunci avem nevoie de terți raționali. Cu adevărat raționali, căci în fața altora mințim atât de bine afilierea la  realitate încât nu realizăm că o facem inconștient. Un „te rup în bucăți” spus la timp e doza necesară deșteptării. Și-atunci începem să fim sinceri cu noi.
Mulțumesc!

Retrag

Tot ce am fost gresit.
Tot ce am crezut gresit.
Tot ce am facut gresit.
Tot tu.

Vorbele mele ultime.
Gandurile mele ultime.
Faptele mele ultime.
Incercarile.

Ce nu mai pot retrage,
dar pot ucide in mine.
Ce nu mai pot arde,
doar ineca in mine.

Astazi retrag inspiratia asta intunecata
si ma arunc in bratele altei muze.
Astazi am inteles
neintelesul din mine.

Retrag.
Nu ma retrag.
Punct.