Revoltă.

Se naște din slăbiciune,
Crește odată cu conștientizare ei.
E îndreptată înspre noi.
Mi se pare normal, de vreme ce devenim proprii noștri dușmani.

Dacă am fi realiști
și nu utopici,
Am realiza ca un dres cu firul tras nu mai poate fi purtat vreodată.
Poate doar pe dedesubt,
unde nu-l vede nimeni.
Și nici așa, căci am simți tot timpul frigul prin firul tras.

Ne place să bravăm,
dar o facem prea devreme de cele mai multe ori.
Ne lovim cu capul de sus
și avem impresia că am mai înălțat pragul
și că putem să trecem nestingheriți.
Ei bine, nu-i așa.
Iar noi ne alegem de fiecare dată cu un nou cucui
care crește și crește.

Se-nvață greu o lecție fără teorie.
Măcar nu se uită ușor.
Dar cât de revoltați suntem după fiecare capitol învățat?
Suficient cât să măturăm cu noi pe jos. Noi cu noi.

Aproximativ unu pe doi.

Jumătate de zi e noapte.
Jumătate de inima: un atriu si-un ventricul.
Jumătate din noi mereu spune 'nu'
și mai mult de jumătate 'da'.

Am putea să vărsăm jumatate din lacrimi.
Am fi dispuși să suferim mai puțin de jumătate.
Ne dăruim cu ambele jumătați, totuși.
Întregul= jumătate + jumătate.

Suntem în stare să primim mai puțin de jumătate,
Să trăim pentru o altă jumătate.
Să credem în jumătate.
O jumatate de an, de veac, de viață.

Să vedem jumatatea plină a paharului,
Dar e golit mai mult de jumătate.
Și cu atâta sete beau alții
Și-acel mai puțin de jumătate.

Jumătăți de închisori ar trebui să fie pline
Cu oameni care ucid pe jumătate oameni.

tu.

Sa nu ma lasi singura cu gandurile mele.
E ca si cum m-ai lasa cu tine.
Dar tu pleaca, mergi in drumul tau.
O sa leg cu lanturi de tine gandurile mele.
Cu lanturi putrede, ca sa se rupa.
Caci nu pot sa le desprind de mine.
Alearga, furiseaza-te, porneste in noapte.
Nu veau sa te vad plecand.
Nu mi-as aminti decat chipul meu reflectat in ochii tai.
Nu-mi place chipul meu trist.
Am o oglinda care ma face sa rad cand ma privesc.
Ea nu-mi oglindeste niciodata interiorul.
Stie ca rasul oamenilor tristi e seva vietii.
Din el se inalta omul vindecat.
Deci nu vreau sa te vad cand pleci,
Urasc momentele incarcate de scuze si regrete.
Inseamna ca cineva a gresit.
Si ce? Din greseli invatam.
Astazi am invatat eu, maine vei invata tu.
Suntem autodidacti ai experientelor.
Paseste cu grija sa nu-mi strivesti sarutarile.
Si sa nu rupi lanturile.

De ce?

Golul doare?
Cum poate oare ceva ce nu este să doară?
Fericirea ne dă o senzație placută?
Da. Cu toate acestea nici ea nu există.
Suntem oare obsedați de existența fizică a lucrurilor?
Poate sunt eu.
Sau poate nu-mi pot explica altfel ceea ce simt.
De câte ori o putem lua de la capăt?
La nesfârșit, citeam într-o carte.
Totuși existența noastră e o parte insignifiantă a nesfârșitului.
Deci de câte ori suntem în stare să începem din nou numărătoarea de la zero?
Se spune că lucrurile mărunte aduc fericirea.
Ce ne facem dacă ochii de miop nu ne permit să le vedem?
Suntem atrași doar de lucrui imense, atunci.
Dorul. Ce este dorul?
Nici el nu există fizic.
Poate fi mic, mare, dar nu-l vedem oricum.
Zic unii că e o parte a sufletului dăruită cuiva.
O parte după care tânjim când este separată de noi.
Sau poate e orgoliu rănit de nereușita de a avea pe cine dorim alături.
Să nu ne pierdem capul suntem sfătuiți.
Eu n-am întâlnit niciodată oameni care să se termine în gât.
Nimeni nu m-a întrebat dacă am văzut vreun cap.
De ce plângem?
Ca să ne golim. Pentru că golul e plin cu lacrimi.
E bine să plângem, căci greutatea lacrimilor poate fi împovărătoare.
De ce râdem?
Uneori fără motiv.
Uneori ca să nu plângem, ca să nu fim prea goi.

Ne lovim pentru a vedea cum trece vânătaia.

Cred că în fiecare dintre noi sălășluiește nevoia unei dureri metamorfice. Pe care o putem crea, sau pe care o așteptăm tocmai pentru procesul de transformare ce urmează. Pentru clipele acelea de după în care totul se prăbușește în jurul nostru, iar noi rămanem agățați de un fir șubred. Momentele acelea în care vrem să fim singuri și să plângem, să ne plângem durerea în pernă sau pe umărul cuiva. Ne dorim de multe ori să fim victimele, de aceea poate și provocăm anumite evenimente. Ca să demonstrăm că suntem mai buni, că oferim într-o măsură în care, în mod clar nu am primit. Tânjim după teama că ceva nu va mai fi. Că viața ne va fi dată peste cap în mod iremediabil. Avem viziuni despre perioadele în care nu ne mai putem ridica.

Oare așa să fie? Suntem atât de capabili să ne dorim un abis sufletesc, psihologic chiar imuabil? 

Eu cred că este vorba despre dorința de a ne demnstra că putem să trecem peste. Despre nevoia de a găsi în noi puterea unei reînvieri, de a ne demonstra că avem suficientă forță cât să nu ne oprească sufletul în loc. Da, să ne demonstrăm nouă, pentru că cei din jur pot întelege, ne pot asculta, ne pot observa și admira, dar, principalul este să ne privim noi în oglindă astazi și să vedem că nu au rămas în privire rănile de ieri. 

Singurele care ne mai pot aduce înapoi sunt regretele sau amintirile. Și dacă facem cale întoarsă de la decizia inițială, frumoase sau nu, amintirile tot rămân. Se schimbă intensitatea, dar ele nu se sterg. 

Dupa 7.

Un opt intors spre moartea cea fireasca
respir-adanc din sufletul nemuritor,
varsandu-si tot veninul vesniciei
intr-un orizontal risipitor.

Dac-ar fi sa traim o vesnicie, oare am dobandi macar pentru o viata linistea dupa care tanjim uneori?
Daca ne-ar inzestra Dumnezeu cu nemurirea, am fi capabili sa o fragmentam in experiente, ori am folosi-o ca intreg, lasand-o sa curga pe langa aceleasi maluri?
Cum e oare sa iubesti fara limite? Ori sa ineci suferinta intr-o mare fara limite?
Sa n-ai prag. Sa nu te poti lovi cu capul de sus pentru ca n-ai cum sa te impiedici de pragul de jos.
Fara cadru tabloul vietii. Sa poti picta fara oprire si sa te poti opri unde doresti. Oare te-ai mai putea opri?
Sa-ti fie pus in brate infinitul, te-ai putea lipsi de existenţe efemere?
Te-ai mai putea deda unor dialoguri fiind tu insuti monologul nemuririi?
Te-ai mai putea opri din drumul tau stiind ca orice oprire te poate tintui in timp?
In valtoarea absolutului te-ai putea dedica unor gandiri limitate?
Si locul? Unde ti-ar fi locul? S-alergi la nesfarsit in jurul cozii precum un caine, ori sa-ti inghiti coada asemenea sarpelui simbol?
Sa-nveti sa-l numeri pe opt intors? Ai putea sa-l pui la socoteala?
Ai suporta sa fii nemuritor?
Sa-ti lansezi intr-un ecou infinit recurent glasul...

Apus.

Atunci cand stelele coboara de pe bolta cereasca.
.......... cand se sting.
.......... cand pe ele se varsa cenusa mortii
.......... cand se pravalesc in intunericul desertaciunii.
.......... cand se sfarama credinta in ele.
.......... cand se pierde speranta in vise.
.......... cand luneca spre sfarsit gandul frumos.
.......... cand, zdrobite de durere, nu mai au putere sa urce pe bolta.
.......... cand carligul numit 'teama' le tine in loc.
.......... cand suflul iubirii piere incet.
.......... cand urletul le-a sugrumuat dorinta de inaintare.
.......... cand viforul ispitelor le-a cuprins.
.......... cand nemurirea devine sluga timpului.
.......... cand trecutul e inecat in glorie.
.......... cand randurile curg sub penita dezamagirii.
.......... cand lacul nu mai oglindeste chipul.
.......... cand in bataia vantului zboara ultimile scantei.
.......... cand lava devine foc de veghe.
.......... cand nori negri se aseaza sub ele.
.......... cand dorul depaseste puterea de a indeparta lipsa.
.......... cand inima se sfarama sub greutatea lacrimilor.
.......... cand pe suflet se imprima cu fier incins golul.
au apus.