tu.

Sa nu ma lasi singura cu gandurile mele.
E ca si cum m-ai lasa cu tine.
Dar tu pleaca, mergi in drumul tau.
O sa leg cu lanturi de tine gandurile mele.
Cu lanturi putrede, ca sa se rupa.
Caci nu pot sa le desprind de mine.
Alearga, furiseaza-te, porneste in noapte.
Nu veau sa te vad plecand.
Nu mi-as aminti decat chipul meu reflectat in ochii tai.
Nu-mi place chipul meu trist.
Am o oglinda care ma face sa rad cand ma privesc.
Ea nu-mi oglindeste niciodata interiorul.
Stie ca rasul oamenilor tristi e seva vietii.
Din el se inalta omul vindecat.
Deci nu vreau sa te vad cand pleci,
Urasc momentele incarcate de scuze si regrete.
Inseamna ca cineva a gresit.
Si ce? Din greseli invatam.
Astazi am invatat eu, maine vei invata tu.
Suntem autodidacti ai experientelor.
Paseste cu grija sa nu-mi strivesti sarutarile.
Si sa nu rupi lanturile.

De ce?

Golul doare?
Cum poate oare ceva ce nu este să doară?
Fericirea ne dă o senzație placută?
Da. Cu toate acestea nici ea nu există.
Suntem oare obsedați de existența fizică a lucrurilor?
Poate sunt eu.
Sau poate nu-mi pot explica altfel ceea ce simt.
De câte ori o putem lua de la capăt?
La nesfârșit, citeam într-o carte.
Totuși existența noastră e o parte insignifiantă a nesfârșitului.
Deci de câte ori suntem în stare să începem din nou numărătoarea de la zero?
Se spune că lucrurile mărunte aduc fericirea.
Ce ne facem dacă ochii de miop nu ne permit să le vedem?
Suntem atrași doar de lucrui imense, atunci.
Dorul. Ce este dorul?
Nici el nu există fizic.
Poate fi mic, mare, dar nu-l vedem oricum.
Zic unii că e o parte a sufletului dăruită cuiva.
O parte după care tânjim când este separată de noi.
Sau poate e orgoliu rănit de nereușita de a avea pe cine dorim alături.
Să nu ne pierdem capul suntem sfătuiți.
Eu n-am întâlnit niciodată oameni care să se termine în gât.
Nimeni nu m-a întrebat dacă am văzut vreun cap.
De ce plângem?
Ca să ne golim. Pentru că golul e plin cu lacrimi.
E bine să plângem, căci greutatea lacrimilor poate fi împovărătoare.
De ce râdem?
Uneori fără motiv.
Uneori ca să nu plângem, ca să nu fim prea goi.

Ne lovim pentru a vedea cum trece vânătaia.

Cred că în fiecare dintre noi sălășluiește nevoia unei dureri metamorfice. Pe care o putem crea, sau pe care o așteptăm tocmai pentru procesul de transformare ce urmează. Pentru clipele acelea de după în care totul se prăbușește în jurul nostru, iar noi rămanem agățați de un fir șubred. Momentele acelea în care vrem să fim singuri și să plângem, să ne plângem durerea în pernă sau pe umărul cuiva. Ne dorim de multe ori să fim victimele, de aceea poate și provocăm anumite evenimente. Ca să demonstrăm că suntem mai buni, că oferim într-o măsură în care, în mod clar nu am primit. Tânjim după teama că ceva nu va mai fi. Că viața ne va fi dată peste cap în mod iremediabil. Avem viziuni despre perioadele în care nu ne mai putem ridica.

Oare așa să fie? Suntem atât de capabili să ne dorim un abis sufletesc, psihologic chiar imuabil? 

Eu cred că este vorba despre dorința de a ne demnstra că putem să trecem peste. Despre nevoia de a găsi în noi puterea unei reînvieri, de a ne demonstra că avem suficientă forță cât să nu ne oprească sufletul în loc. Da, să ne demonstrăm nouă, pentru că cei din jur pot întelege, ne pot asculta, ne pot observa și admira, dar, principalul este să ne privim noi în oglindă astazi și să vedem că nu au rămas în privire rănile de ieri. 

Singurele care ne mai pot aduce înapoi sunt regretele sau amintirile. Și dacă facem cale întoarsă de la decizia inițială, frumoase sau nu, amintirile tot rămân. Se schimbă intensitatea, dar ele nu se sterg. 

Dupa 7.

Un opt intors spre moartea cea fireasca
respir-adanc din sufletul nemuritor,
varsandu-si tot veninul vesniciei
intr-un orizontal risipitor.

Dac-ar fi sa traim o vesnicie, oare am dobandi macar pentru o viata linistea dupa care tanjim uneori?
Daca ne-ar inzestra Dumnezeu cu nemurirea, am fi capabili sa o fragmentam in experiente, ori am folosi-o ca intreg, lasand-o sa curga pe langa aceleasi maluri?
Cum e oare sa iubesti fara limite? Ori sa ineci suferinta intr-o mare fara limite?
Sa n-ai prag. Sa nu te poti lovi cu capul de sus pentru ca n-ai cum sa te impiedici de pragul de jos.
Fara cadru tabloul vietii. Sa poti picta fara oprire si sa te poti opri unde doresti. Oare te-ai mai putea opri?
Sa-ti fie pus in brate infinitul, te-ai putea lipsi de existenţe efemere?
Te-ai mai putea deda unor dialoguri fiind tu insuti monologul nemuririi?
Te-ai mai putea opri din drumul tau stiind ca orice oprire te poate tintui in timp?
In valtoarea absolutului te-ai putea dedica unor gandiri limitate?
Si locul? Unde ti-ar fi locul? S-alergi la nesfarsit in jurul cozii precum un caine, ori sa-ti inghiti coada asemenea sarpelui simbol?
Sa-nveti sa-l numeri pe opt intors? Ai putea sa-l pui la socoteala?
Ai suporta sa fii nemuritor?
Sa-ti lansezi intr-un ecou infinit recurent glasul...

Apus.

Atunci cand stelele coboara de pe bolta cereasca.
.......... cand se sting.
.......... cand pe ele se varsa cenusa mortii
.......... cand se pravalesc in intunericul desertaciunii.
.......... cand se sfarama credinta in ele.
.......... cand se pierde speranta in vise.
.......... cand luneca spre sfarsit gandul frumos.
.......... cand, zdrobite de durere, nu mai au putere sa urce pe bolta.
.......... cand carligul numit 'teama' le tine in loc.
.......... cand suflul iubirii piere incet.
.......... cand urletul le-a sugrumuat dorinta de inaintare.
.......... cand viforul ispitelor le-a cuprins.
.......... cand nemurirea devine sluga timpului.
.......... cand trecutul e inecat in glorie.
.......... cand randurile curg sub penita dezamagirii.
.......... cand lacul nu mai oglindeste chipul.
.......... cand in bataia vantului zboara ultimile scantei.
.......... cand lava devine foc de veghe.
.......... cand nori negri se aseaza sub ele.
.......... cand dorul depaseste puterea de a indeparta lipsa.
.......... cand inima se sfarama sub greutatea lacrimilor.
.......... cand pe suflet se imprima cu fier incins golul.
au apus.

Doua paragrafe.

               Ca-n zicala acum inventata “lasa soarele sa-ti zambeasca si zi si noapte si-ai sa vezi cat de bine o sa te simti si pe lumina si pe intuneric”, am un personaj nou, original, nu iesit din comun, dar in niciun caz comun, deosebit, dar nu diferit de restul lumii, surprinzator si chiar imprevizibil. Nu ma opresc aici cu descrierea, doar ca ma blochez pentru ca nu gasesc culorile potrivite in care sa-l pictez, nici notele potrivite pe care sa le pun pe portativul lui. Imi lipsesc versurile care fac cea mai buna rima, iar poezia n-a capatat nici macar titlu. Stiu unde sa ajung, dar n-am nicio idee cum o voi face, daca sa aleg un drum mai sinuos, care ar cere o cantitate mai mare de informatii, ori sa procedez la o schita, o simplitate imbracata in cuvinte alambicate.

                M-as opri aici, ca sa nu dovedesc lipsa de ingeniozitate in descriere. As vrea sa cunosc limba in care cuvintele ar curge singure din tumultul dictionarului si s-ar aseza perfect in spatiile compunerii. Atunci aceste doua paragrafe s-ar descurca de minune sa va prezinte exceptionalul din acest om. Ma limitez la a-l admira, vorbele scrise sunt de prisos.

Labirintul.

Se ratacise prin labirintul din curtea principala. Nu putea sa creada. El, creatorul lui, se pierduse.Pentru ce isi consumase energia ani intregi? De ce se chinuise atat? Ca sa-i vina de hac propria lui creatie? Il sechestrase de doua ore si nici macar nu avea puterea sa strige dupa ajutor. De fapt, nu voia. Cum sa se declare invins in fata copilasului sau? Nu, in niciun caz nu putea sa ceara ajutorul fara lupta justa. Fusese el cel care-l desenase, el cel care se incapatanase sa planteze arbustii cand toata lumea se aratase potrivnica. Doar nu era sa se ghideze dupa sfaturile lor, acei mici nimeni care-l inconjurau, trebuia sa-si duca planul la bun sfarsit. Visase labirintul acela din copilarie si nu avea de gand sa renunte la el, doar pentru ca unei cete de idioti i se parea nepotrivit.

Trebuia sa o ia de la inceput, sa recreeze linie cu linie spatiul in care se gasea. Rememora perfect fiecare fundatura pe care o pusese pe hartie. Avea o satisfactie deosebita cand isi demonstra iluzia reusitei. Nimeni nu putuse sa-l rezolve vreodata, capcanele erau prea ingenioase. Iar el? Nici macar nu incercase. El crease drumul spre iesire, era sigur ca nimeni in afara de el nu va putea sa descopere calea cea buna. Isi dadea seama acum ca toate noptile de nesomn fusesera impotriva lor, nicidecum pentru distractia lui, pentru implinirea lui. Aceasta era implinirea lui: capitularea lor in fata maretiei sale; disperarea lor in momentul in care urmau sa realizeze ca au parcurs drumul gresit, ca oriunde s-ar intoarce nu au nicio sansa. Vocile lor cerand ajutorul era cantecul cu care adormea dupa fiecare ‘dead end’ pe care-l trasa. Imaginea lui oferindu-le solutia l-a urmarit pana in momentul in care a paturit planul dupa care urmau sa fie plantati arbustii si pana astazi, cand , oficial, a fost deschis pentru a putea fi rezolvat. Intrase primul, ca sa dovedeasca posibilitatea rezolvarii, fiind sigur ca nimeni dupa el nu va putea sa-i dea de capat.

Ani la rand l-au folosit, au profitat de bunatatea lui, de dragul cu care isi oferea serviciile, de gratuitatea acestora. Cum nu-i vazuse? De ce nu aparuse la timp vocea aceea revelatoare? Ani si ani si-a pus sufletul pe tavile altora, si-a scurtat somnul pentru ei, pentru a-i vedea multumiti, impliniti. Se hranea cu fericirea lor, cu reusitele lor, care erau si reusitele lui. Lucrase la dublu, la triplu, la cvadruplu, isi daruise nu doar timpul, cunostintele, bratele puternice, ci si inima. Ii imbracase in cele mai frumoase haine, le pusese pe capete cele mai frumoase cununi, erau zeii lui.

Pana a aparut Vocea. O voce cunoscuta, grea, care purta mantia mileniilor, Vocea care l-a adus aici, cea care l-a indemnat sa-si puna pe hartie toate implicatiile sufletesti. Si asa a facut, caci sufletul lui devenise asemenea unui labirint. Unul pe care, inainte sa se decida sa-l construiasca, l-a verificat in ei. Le-a pus intrebari simple, la care nu au reusit sa-i raspunda. Tacerea lor, era tacerea lui, caci le oferise lor toate vorbele, toate cuvintele care acum le-ar fi putut folosi in favoarea lui, ei le-au aruncat. N-au luat in calcul decat castigul pe termen scurt, solutii de moment, pe care el le putea oferi neconditionat. Iar ei nu erau in stare sa articuleze “da”, sau “nu”, pentru ca niciodata curiozitatea nu i-a impins sa-l descopere, sa vada dincolo de chipul lui mereu zambitor, mereu dornic sa se sacrifice pentru ei. Era constient ca nu vor fi in stare sa urmeze calea cea buna nici macar atunci cand creatia lor, ura pe care au transformat-o in labirint, va lua forma naturala.

Pentru ei il construise. Ii voia inchisi in ei, in viclenia cu care se folosisera de el. Nu-i putea ataca altfel. Nici nu voia s-o faca, caci era constient ca el ii adusese in starea aceea. SI ei erau creatia lui. Toate se nasteau din el. Si tot din el aveau sa moara. Dar nu fara sa-si primeasca rasplata. Indiferenta pentru indiferenta.