Dupa 7.

Un opt intors spre moartea cea fireasca
respir-adanc din sufletul nemuritor,
varsandu-si tot veninul vesniciei
intr-un orizontal risipitor.

Dac-ar fi sa traim o vesnicie, oare am dobandi macar pentru o viata linistea dupa care tanjim uneori?
Daca ne-ar inzestra Dumnezeu cu nemurirea, am fi capabili sa o fragmentam in experiente, ori am folosi-o ca intreg, lasand-o sa curga pe langa aceleasi maluri?
Cum e oare sa iubesti fara limite? Ori sa ineci suferinta intr-o mare fara limite?
Sa n-ai prag. Sa nu te poti lovi cu capul de sus pentru ca n-ai cum sa te impiedici de pragul de jos.
Fara cadru tabloul vietii. Sa poti picta fara oprire si sa te poti opri unde doresti. Oare te-ai mai putea opri?
Sa-ti fie pus in brate infinitul, te-ai putea lipsi de existenţe efemere?
Te-ai mai putea deda unor dialoguri fiind tu insuti monologul nemuririi?
Te-ai mai putea opri din drumul tau stiind ca orice oprire te poate tintui in timp?
In valtoarea absolutului te-ai putea dedica unor gandiri limitate?
Si locul? Unde ti-ar fi locul? S-alergi la nesfarsit in jurul cozii precum un caine, ori sa-ti inghiti coada asemenea sarpelui simbol?
Sa-nveti sa-l numeri pe opt intors? Ai putea sa-l pui la socoteala?
Ai suporta sa fii nemuritor?
Sa-ti lansezi intr-un ecou infinit recurent glasul...

Apus.

Atunci cand stelele coboara de pe bolta cereasca.
.......... cand se sting.
.......... cand pe ele se varsa cenusa mortii
.......... cand se pravalesc in intunericul desertaciunii.
.......... cand se sfarama credinta in ele.
.......... cand se pierde speranta in vise.
.......... cand luneca spre sfarsit gandul frumos.
.......... cand, zdrobite de durere, nu mai au putere sa urce pe bolta.
.......... cand carligul numit 'teama' le tine in loc.
.......... cand suflul iubirii piere incet.
.......... cand urletul le-a sugrumuat dorinta de inaintare.
.......... cand viforul ispitelor le-a cuprins.
.......... cand nemurirea devine sluga timpului.
.......... cand trecutul e inecat in glorie.
.......... cand randurile curg sub penita dezamagirii.
.......... cand lacul nu mai oglindeste chipul.
.......... cand in bataia vantului zboara ultimile scantei.
.......... cand lava devine foc de veghe.
.......... cand nori negri se aseaza sub ele.
.......... cand dorul depaseste puterea de a indeparta lipsa.
.......... cand inima se sfarama sub greutatea lacrimilor.
.......... cand pe suflet se imprima cu fier incins golul.
au apus.

Doua paragrafe.

               Ca-n zicala acum inventata “lasa soarele sa-ti zambeasca si zi si noapte si-ai sa vezi cat de bine o sa te simti si pe lumina si pe intuneric”, am un personaj nou, original, nu iesit din comun, dar in niciun caz comun, deosebit, dar nu diferit de restul lumii, surprinzator si chiar imprevizibil. Nu ma opresc aici cu descrierea, doar ca ma blochez pentru ca nu gasesc culorile potrivite in care sa-l pictez, nici notele potrivite pe care sa le pun pe portativul lui. Imi lipsesc versurile care fac cea mai buna rima, iar poezia n-a capatat nici macar titlu. Stiu unde sa ajung, dar n-am nicio idee cum o voi face, daca sa aleg un drum mai sinuos, care ar cere o cantitate mai mare de informatii, ori sa procedez la o schita, o simplitate imbracata in cuvinte alambicate.

                M-as opri aici, ca sa nu dovedesc lipsa de ingeniozitate in descriere. As vrea sa cunosc limba in care cuvintele ar curge singure din tumultul dictionarului si s-ar aseza perfect in spatiile compunerii. Atunci aceste doua paragrafe s-ar descurca de minune sa va prezinte exceptionalul din acest om. Ma limitez la a-l admira, vorbele scrise sunt de prisos.

Labirintul.

Se ratacise prin labirintul din curtea principala. Nu putea sa creada. El, creatorul lui, se pierduse.Pentru ce isi consumase energia ani intregi? De ce se chinuise atat? Ca sa-i vina de hac propria lui creatie? Il sechestrase de doua ore si nici macar nu avea puterea sa strige dupa ajutor. De fapt, nu voia. Cum sa se declare invins in fata copilasului sau? Nu, in niciun caz nu putea sa ceara ajutorul fara lupta justa. Fusese el cel care-l desenase, el cel care se incapatanase sa planteze arbustii cand toata lumea se aratase potrivnica. Doar nu era sa se ghideze dupa sfaturile lor, acei mici nimeni care-l inconjurau, trebuia sa-si duca planul la bun sfarsit. Visase labirintul acela din copilarie si nu avea de gand sa renunte la el, doar pentru ca unei cete de idioti i se parea nepotrivit.

Trebuia sa o ia de la inceput, sa recreeze linie cu linie spatiul in care se gasea. Rememora perfect fiecare fundatura pe care o pusese pe hartie. Avea o satisfactie deosebita cand isi demonstra iluzia reusitei. Nimeni nu putuse sa-l rezolve vreodata, capcanele erau prea ingenioase. Iar el? Nici macar nu incercase. El crease drumul spre iesire, era sigur ca nimeni in afara de el nu va putea sa descopere calea cea buna. Isi dadea seama acum ca toate noptile de nesomn fusesera impotriva lor, nicidecum pentru distractia lui, pentru implinirea lui. Aceasta era implinirea lui: capitularea lor in fata maretiei sale; disperarea lor in momentul in care urmau sa realizeze ca au parcurs drumul gresit, ca oriunde s-ar intoarce nu au nicio sansa. Vocile lor cerand ajutorul era cantecul cu care adormea dupa fiecare ‘dead end’ pe care-l trasa. Imaginea lui oferindu-le solutia l-a urmarit pana in momentul in care a paturit planul dupa care urmau sa fie plantati arbustii si pana astazi, cand , oficial, a fost deschis pentru a putea fi rezolvat. Intrase primul, ca sa dovedeasca posibilitatea rezolvarii, fiind sigur ca nimeni dupa el nu va putea sa-i dea de capat.

Ani la rand l-au folosit, au profitat de bunatatea lui, de dragul cu care isi oferea serviciile, de gratuitatea acestora. Cum nu-i vazuse? De ce nu aparuse la timp vocea aceea revelatoare? Ani si ani si-a pus sufletul pe tavile altora, si-a scurtat somnul pentru ei, pentru a-i vedea multumiti, impliniti. Se hranea cu fericirea lor, cu reusitele lor, care erau si reusitele lui. Lucrase la dublu, la triplu, la cvadruplu, isi daruise nu doar timpul, cunostintele, bratele puternice, ci si inima. Ii imbracase in cele mai frumoase haine, le pusese pe capete cele mai frumoase cununi, erau zeii lui.

Pana a aparut Vocea. O voce cunoscuta, grea, care purta mantia mileniilor, Vocea care l-a adus aici, cea care l-a indemnat sa-si puna pe hartie toate implicatiile sufletesti. Si asa a facut, caci sufletul lui devenise asemenea unui labirint. Unul pe care, inainte sa se decida sa-l construiasca, l-a verificat in ei. Le-a pus intrebari simple, la care nu au reusit sa-i raspunda. Tacerea lor, era tacerea lui, caci le oferise lor toate vorbele, toate cuvintele care acum le-ar fi putut folosi in favoarea lui, ei le-au aruncat. N-au luat in calcul decat castigul pe termen scurt, solutii de moment, pe care el le putea oferi neconditionat. Iar ei nu erau in stare sa articuleze “da”, sau “nu”, pentru ca niciodata curiozitatea nu i-a impins sa-l descopere, sa vada dincolo de chipul lui mereu zambitor, mereu dornic sa se sacrifice pentru ei. Era constient ca nu vor fi in stare sa urmeze calea cea buna nici macar atunci cand creatia lor, ura pe care au transformat-o in labirint, va lua forma naturala.

Pentru ei il construise. Ii voia inchisi in ei, in viclenia cu care se folosisera de el. Nu-i putea ataca altfel. Nici nu voia s-o faca, caci era constient ca el ii adusese in starea aceea. SI ei erau creatia lui. Toate se nasteau din el. Si tot din el aveau sa moara. Dar nu fara sa-si primeasca rasplata. Indiferenta pentru indiferenta.

Next

Bati pasul pe loc, intr-un mod care ar enerva si pe cel mai calm om. Ia-o domnule la sanatoasa, mergi, alearga, indreapta-te spre ceva, cauta, gaseste, bucura-te, fa ceva care sa conteze si fii sigur de reusita.

Daca Chuck Norris a numarat pana la infinit si inapoi de doua ori, eu o sa ma opresc la existenta a numai 7 miliarde, sau cat om fi, de tipologii de oameni, de caractere , de personalitati. Doamne, cat de diferiti suntem! Dar daca ne-am da seama in ce hal se repeta greselile, am realiza cat de mult ne asemanam, cat de recurente sunt devierile de la calea dreapta pe care ar trebui sa o urmam. In niciun caz  nu ma refer aici la un traseul al vietii, manat de dorinte, de teluri, de erori fortuite, de mici intamplari nedorite, ci de noi ca persoane. De acel modus operandi emotional, sufletesc, omenesc, care este acealasi in anumite situatii si care devine usor de identificat la un moment dat.

Acele momente cand iti doresti cu ardoare ceva si faci tot posibilul sa-l posezi, sa-l ai, sa devina al tau ( promovez sinonimia pentru material si imaterial). Si parcurgi o perioada plina de obstacole, cele mai multe ivindu-se chiar din cauza elementului pe care vrei sa ti-l insusesti/ a persoanei pe care ti-o doresti. Sari hopuri, treci peste pareri, mai exact faci ce te taie capul, caci exista mai mult decat o saptamana oarba pentru orice, este o perioada in care te focusezi numai pe acel ceva/cineva. Cu siguranta munca asidua nu duce la niciun rezultat, pentru ca de aceea scriu, iar incercarile tale se transforma treptat in frustrari,  si cu toate acestea nu poti sa o lasi balta. Pana cand, ia te uita, un alt produs superior calitativ a aparut in oferta, un alt parfum ti-a gadilat narile, un alt tip/o alta tipa ti-a incantat privirea.

Toate acestea se petrec sub acelasi soare, pe acelasi Pamant, se poate sa fie dierita locatia, sau astrul sa fie luna pe un cer cu stele. Doar interioru tau se schimba, el isi doreste altceva sau este determinat sa tanjeasca dupa altceva.

Am invatat in ultimele doua saptamani mai ales ca este nevoie de o simpla adiere ca barca ta sa-si schimbe cursul. Niciodata sa nu crezi ca ai gasit ce era mai bun, atat vreme cat realizezi ca nici nu-l poti obtine, iar satisfactia e zero. Un ‘next’ este sanatos de fiecare data.

Ok, la un moment dat trebuie sa te opresti, pentru ca fie el un robot de bucatarie, o masina, o casa, un iubit/sot, ai nevoie de el. In orice caz, esti mai bun/buna decat iti inchipui atunci cand alergi dupa cai verzi pe pereti, de fapt.

Extras din "Legea Talionului"

"Fumezi,Alec, caci fumul s-a impregnat in hainele mele, s-a amestecat cu parfumul lenjeriei, cu parfumul pielii tale. Nici nu-ti imaginezi cate-mi aduce in minte mormanul asta de haine care a fost intins pe asternutul tau, langa tine, in patul tau, lungit pe pielea mea, pe corpul meu. In nari mi se plimba inca finetea pielii tale, pieptul pe care am adormit, mana care mi-a magaiat umarul. Reminiscentele diminetilor in care te priveam asteptand sa te trezesti, orele din noapte in care-ti vegeheam somnul si-ti mangaiam parul. Somnul tau nelinistit, pozitiile tale amuzante din somn, chipul tau minunat de dimineata si curiozitatea cu care ma priveai cand ma vedeai treaza. Perna care te sufoca, incercand sa alungi lumina, aerul conditionat care dadea batai de cap respiratiei. Vocea aceea care luni la rand mi-a facut inima sa trasara, sangele sa circule mai rapid, mintea sa mi se tulbure. Vocea aceea plina de masculinitate, care-mi rasuna in urechi de fiecare data cand rostesc numele tau, cand imi amintesc chipul tau, care scoate artistul desavarsit din tine, cand cu o mana pe volan si una in aer ii imitit atat de bine pe cei ce striga-n boxe.

Am ajuns aici inainte de vreme, am ajuns aici de mai multe ori, stricand si-apoi construind. N-am reusit sa ne iubim si nici sanse nu mai sunt.

Nu pot sa-mi imaginez totusi ca indraznesti sa fii asa, sa calci in picioare fara sa privesti macar ce-ai strivit. Am inteles ca nu-ti pasa, dar nici macar sa salvezi aparentele nu esti in stare? Daca eu nu fac confuzii intre realitate si ceea ce mi-as fi dorit sa fie intre noi,tu de ce nu incerci macar sa salvezi ratiunea pentru care s-a intamplat totul? Am indepartat indoielile, mi-am pus in ordine gandurile, am tras linie si am fost de acord cu rezultatul, dar, iti jur,nu pot intelege de ce esti asa. Iti impui? Asa faci de obicei? Ti-e frica? Ce se intampla cu tine? Nu vreau sa te cataloghez drept un nenorocit ca toti ceilalti, dar nu-mi dai de ales. Imi spunea Aria ca e un cuvant puternic acesta, dar se potriveste perfect atitudinii tale.

Inca privesc inapoi, dar daca intorc capul si ramai in urma, crede-ma, ca nu ma mai prinzi niciodata. M-ai inspirat negativ, cand eu am tot incercat sa scot pozitivul din tine, sa te pun intr-o lumina buna, sa-mi dovedesc mie ca alegerea pe care am facut-o nu este una gresita, ca se poate, ca nu e vina ta ca esti asa. Dar este, Alec, ti-o faci cu mana ta."

Cat ma costa?

Bani, bani, bani.

Dumnezeule mare, chiar se invarte totul in jurul lor! Si invartelile astea nebune ii ametesc enorm pe cei care devin epicentru. Dar ii fac pe cei din stanga si din dreapta, din fata si din spate sa-si doreasca mai mult, sa forteze mana destinului mai mult decat trebuie. Limite? Ce-s alea? Nu exista granite atat timp cat portofelul e plin. E o piata de consum. Se vinde si se cumpara. Nu se face troc,nu se da la schimb, totul cere bani.

O lume nebuna, desprinsa de orice inseamna spiritual. Intoarce capul. N-ai cum sa nu fii uimit de masina pe care o conduce X, n-ai cum sa nu-ti doresti rochia la care se potrivesc perfect pantofii si geanta domnisoarei al carei par straluceste in soare si se incurca intr-o pereche de ochelari de soare care sigur valoreaza mai mult decat trei sferturi din garderoba ta.

Frustrati? E putin spus pentru tinerii nostri. Pentru cei ca mine, ca tine, sau cei care-au fost ca noi. Si e imposibil sa nu-ti doresti mai mult. N-o sa intelegi niciodata de unde, de ce, cu ce drept are el/ea mai multi bani, mult mai multi, bani care-i permit sa se plimbe pe bulevarde scumpe, sa aiba prieteni de firma, sa conduca masini care abia si-au facut aparitia.

Cat de greu e sa-ntelegi ca nu-s ai lor? Ca e o parada de milioane care nu i-a costat pe ei. Ca pozeaza cu banii din buzunarele altora, in 99%dintre  cazuri ale parintilor. Intelege si tu si fa-l si pe cel ce saliveaza langa tine dupa culoarea aruncata pe acel BMW, ca banii nu fac totul. Pe bune, banii cumpara, dar nu pot smulge din tine ceea ce nu vrei sa dai.

Cand esti dispus sa te vinzi,fii sigur ca gasesti cumparatori pentru orice. Asta vrei? Cat ma costa?