black perfection.

Nu doar o data in viata ne izbim de momente pe care am dori sa le rupem din realitate si sa le lipim de mintea si sufletul nostru. Imagini, voci, oameni, locuri si multe altele devin bucati ale unui puzzle interior pe care il completam de fiecare data cand se iveste ocazia. Dificultatea consta in insasi multitudinea de piese pe care trebuie sa le asezam, deoarece acestea apar pe tot parcusrul vietii dandu-ne ocazia sa le intelegem la diferite varste in moduri diferite. Conteaza insa impactul pe care il au asupra noastra atunci cand trebuie, atunci cand ele devin parti ale acestui puzzle despre care vorbesc. Ciudat este ca aceste senzatii interne de admiratie, mai ales, pot fi cauzate de persoane, locuri sau sentimente pe care candva, sau poate des le-am incercat si nu ne-am imaginat o clipa ce inseamna, totusi, pentru noi.
Astazi mi s-a intamplat, pentru prima data de cand constientizez acest fenomen, sa simt o bucurie enorma si o senzatie minunata atunci cand am reintalnit un om pe care personal nu-l cunosc de foarte multa vreme dar caruia nu i-am mai lasat mult spatiu in coloana calitatilor de ceva timp. Azi am simtit nevoia sa pastrez imaginea aceea, a unui om inclinat spre ideea mea actuala de "complet din toate punctele de vedere", sa o pastrez intacta, sa o adun langa altele, sa-i desavarsesc profilul la final.
Poate privesc lucrurile astfel datorita varstei, a minimei experiente, a lipsei partiale a interactiunii cu tot felul de oameni, dar, odata catigat un loc prin mijloace curate, acesta nu poate fi inlocuit. Pot fi destinate insa si alte spatii care vor servi unor laturi total diferite. Si vreau sa scriu, ca peste ani sa citesc, sau sa-i citesc aceste randuri cum le-am simtit in aceste clipe.
Locuri, sentimente, oameni minunati sunt in cantitati imense uneori, doar ca putini sunt norocosi sa le descopere. Eu simt ca fac parte din aceasta categorie.

Inca o data revin asupra negrului care se patreaza in imagine.

lupta.

Suntem nascuti soldati ai unei armate create de propria noastra viata,suntem comandantii supremi ai existentei, suntem cei care inainteaza pe campul de lupta cu pusca in mana, dar si cei care cad raniti pe acelasi spatiul al groazei.
Sarind peste definitia sa exacta, lupta este asa cum noi insine o stabilim si incepe si se termina cand noi hotaram. Exista numeroase tipuri de lupta: cu scopuri bine definite, pentru cauze pierdute, fara sens, din ambitie, acestea capatand nuante constructive si distructive. Doar ca trebuie sa fim atenti impotriva cui se intorc armele pe parcusul luptei si cand este necesar sa ne ferim din fata focului, pentru ca orice rana poate fi fatala. De aceea, inainte de a intreprinde astfel de actiuni, suntem obligati sa intoarcem cubul pe toate fetele: emotional, rational, etc. Si cel mai important, bilantul victimelor trebuie stabilit de la inceput pentru a realiza cat de mult vrem sa-i ranim pe unii pentru a castiga ceva, eventual pe cineva.

Din punctul meu de vedere lupta este o necesitate absoluta pentru suflet si pentru om in general, ar trebui sa devina o adictie, caci, in alte conditii ne-am lasa tarati in luptele altora fara a face nimic pentru noi. Incerc sa-mi conduc singura "armata", pentru a nu compromite sau a incurca pe altii si de cele mai multe ori ma retrag cand stiu ca pentru moment rezultatul este nul. Rar reiau scopurile parasite ACUM, pentru ca deseori nu mai merita.
Dar nu poti sti niciodata cand arde in tine din nou planul unei lupte abandonate.

bare feet.

Dureros, nu? Si ma refer la actiunea in sine de a merge cu picioarele goale pe o suprafata necunoscuta. Sensibili cum suntem, putem suferi leziuni diverse datorita lucrurilor intalnite sub noi. Si niciodata nu cautam sa ne calim, sa infruntam ceea ce se interpune intre noi si o suprafata lipsita de obstacole, ci optam pentru o indepartare imediata a obiectelor, folosindu-ne de maini, forta fizica, in principiu de tot ce ne poate ajuta in acele momente. Ideea ca trebuie mereu sa apelam la ceva din noi ca factor auxiliar pentru un "alt ceva" ar trebuie sa ne dezguste. Nu gasim niciodata puterea necesara intr-un singur loc, trebuie sa alternam, sa ne prindem de orice ata care intr-un moment se poate rupe si atunci ne agatam de alt mosor pana se termina si tot asa.
Astia suntem si in viata de zi cu zi. Daca am fi insarcinati sa facem un desen reprezentand o zi de munca din viata noastra cu siguranta nu am apela la un singur trup transpus pe hartie si am adauga acolo inca un cap si inca doua maini si picioare si ochi si guri. Pur si simplu pentru ca asa suntem obisnuiti, sa avem in jurul nostru oameni la usile carora sa batem de fiecare data cand singuri nu mai putem.
Dar intr-o zi, stand c-o radiera in mana ne dam seama ca pe desen a mai ramas un sigur trup care urmeaza sa se zbata singur, dar nu are cum. Totdeauna intovarasit n-a invatat cum sa lupte impotriva vietii covarsitoare. Si sta in ploaie, pentru ca niciodata nu si-a cumparat o umbrela, au avut altii pentru el, si nu stie unde sa mearga, pentru ca el niciodata nu a fost nevoit sa aleaga destinatii,au fost altii care sa faca asta in locul lui. Iar creionul pe care odinioara l-a folosit sa faca desenul nu-i apartine si radiera, singurul lucru pe care-l are,s-a terminat .Deci nici macar sa se stearga pe sine din tablou nu mai poate. Este sentinta finala! Singur, intr-o lume pe care n-o cunoaste pentru ca a vazut-o prin ochii altora.
In zilele noastre, ajunsi pe aceasta margine a prapastiei, incepem sa aruncam in ea toate lucrurile pe care le invinovatim: educatia, lipsa de timp a parintilor, sistemul. Dar nu ne dam seama ca inzestrati fiind cu o putere de cunoastere si capcitate de alegere, nu ar fi trebuit sa laam hazardul sa ne compromita viitorul. Este imposibil in toti anii petrecuti alaturi de altii, in casa cu familia, cu atat acces la media sa nu invatam nimic, sa nu facem nimic pentru propria noastra fiinta. Este nedrept sa acuzam tot ce ne inconjoara, cand de fapt noi am participat activ la distrugere. Am luat libertatea ca pe un drept pe care nu am stiut sa-l contabilizam si pe care l-am risipit pe lucruri insignifiante. Ne-am ales prieteni. Ok! Dar am continuat sa ii pastram cand acestia au incalcat legi nescrise. Am fost surzi cand ni se striga in ureche ce e bine si ce nu. Iar cand am vazut raul desfasurandu-se in fata noastra, orbi am fost.
Toate acestea ca sa fim independenti, caci e o moda destul de timpurie. Dar am perceput independenta gresit, devenind dependenti de altii ca noi. Altii care au fost mai "lasi" si au parasit vasul inainte sa se scufunde.
Si iata-ne acum in picioarele goale pe o plaja plina de pietre, naufragiati intr-un loc pe care nu-l cunoastem, nevoiti sa invatam o limba pe care nu am auzit o vreodata, captivi in incapacitatea de a ne apropia de cineva, pierduti in inabiliatea de a supravietui singuri. Care ar fi ultima optiune? Oceanul care ne-a predat acestei lumi. Lasitatea ne impinge din nou spre cea mai simpla solutie. Cum sa scoatem sabia, daca pana acum ne-au aparat altii? Parasim campul de lupta si ne intoarcem in apa. Uitam ca de fapt nu stim sa inotam.

La multi ani,Victor!

Tainic, fara nici un strop de mediatizare, fara nicio intentie de a se lasa vazut, timpul a facut descoperiri revolutionare. O masina a carei viteza tinde spre infinit, ce urmeaza traiectorii incrucisate in sensuri diferite si care duce spre undeva. Atat de mult studiat, timpul nu a invitat niciodata omul in laboratorului lui, dar il lasa sa simta consecintele "faptelor" sale. Insa, in razboiul cu el, omul este slab, fara arme, fara posibilitatea de a lupta impotriva concretului. Omul mai incearca, dar timpul nu lasa garda jos. Il face totusi, uneori, sa uite ca trecerea lui il si transforma, lasandu-l sa se bucure si sa spere ca timpul va trece cat mai multi anipe langa el, ca-l va lasa sa-l simta. Suntem practic prizonierii timpului, sclavii lui. El poate pleca oricand, se poate oricand satura de noi si ne poate intoarce spatele. Daca noi actionam impotriva timpului, o facem de fapt impotriva noastra. Noi suntem timpul nostru.

07.07.2010. O zi importanta pentru ca dubleaza cifra mea norocoasa (si trebuie sa aiba legatura si cu mine ce scriu pe aici:))), dar o zi la fel de semnificativa pentru ca timpul a marcat al 22-lea an in calendarul lui Victor.La multi ani, Victor!

PS: Zambeste, "la vita e bella".

So beyond description.

Rar intervin pentru a descrie oameni. Am recurs doar la descrieri ce introduc relatii intre mine si amicii mei, prietenii mei de suflet, descrieri ce ma descopera pe mine, dar niciodata n-am detaliat portretul cuiva. Si explicatia salasluieste in faptul ca nu a venit momentul pana acum. De cateva zile imi caut cuvintele necesare unei astfel de evaluari scrise si inca ma gandesc daca am reusit pana acum sa-mi adun toate resursele.

Cand vii in contact cu oamenii greu iti infranezi "obiceiul" de a-i masura din cap pana-n picioare, interior si exterior. Si in timp, descoperi calitati si defecte. As sublinia "defecte" pentru a evidentia mai puternic "idealul" nostru in ceea ce priveste persoana care se afla sub analiza.

Si totusi, rezultatul poate fi nul, iar cazul unic pana in acel moment. Incepand de la aspectul fizic impecabil si pana la introspectia imaculata, exista, cel putin in viata mea de pana acum o persoana clasificata "caz unic", cel putin din punctul meu de vedere. Deci, nu ma aflu in situatia de a ascunde defecte, caci as face acest lucru fata de mine si nu mi se pare normal.

In spatele unei perechi de ochelari de soare descoperi o pereche de ochi sinceri, poate dureros de sinceri, in care nu poti sa nu te pierzi, pe care nu poti sa-i uiti, pe care CLAR nu poti sa-i minti. Simplu, comun, dar nu si in cazul in care acesti ochi apartin unui chip atras de perfectiune. Dintii albi, drepti, sub buzele curbate intr-un zambet angelic iti provoaca o dorinta ascunsa de a-l vedea mereu razand. Nu exista "rotunduri" corporale, totul se intruneste intr-un trup normal, bine construit, bine pastrat. Ar parea banal, daca in combinatia aceasta nu as mixa capacitatea intelectuala, modestia, posibilitatea de a pendula intre medii, capacitatea enorma de a sti sa-si aleaga prietenii si calitatea rar intalnita de a si-i pastra in aceeasi forma. Pentru el nu exista bariere economice, sociale, care de altfel sunt cam egale in zilele noastre, exista doar oameni.

Nu e o scurta descriere rupta dintr-o carte numita "Oameni perfecti-trup si suflet" ci o imagine reala a Romaniei noastre, cu nume si prenume. Desi un profil de hi5 sau facebook, sau macar o poza ar convinge mai mult decat niste vorbe, e cazul sa ne bazam pe incredere lingvistica.Am scris deseori despre baieti, dar tot de atatea ori am revenit, am rupt foile, am sters post-urile. Acum sunt sigura. Si sper a mai exista astfel de oameni. Sau poate nu dau eu multe sanse.


PS: s-ar putea sa nu-mi placa cum canta sau cum scrie. Dar daca rade s-ar putea sa indragesc si aspectele astea.:))

Ce facem cu timpul?

Neoficial, dar mental azi am terminat clasa a XI-a. Ultima teza. Ultimul pas in camera celui de al treilea an liceal. Si inca ne intrebam nedumeriti cand au trecut atat de repede? Nu e o nelamurire individuala , ci una extinsa , generalizata, de proportii gigantice. Periodic ne izbim de intrebarea:"Iti vine sa crezi ca trecem intr-a 12a?", in acelasi timp lovindu-ne de raspunsul:"In niciun caz. Nu stiu unde a fugit timpul". Parca mai ieri ne cunosteam si inca avem impresia ca procesul e la inceputurile sale, fara a ne da seama, ca, de fapt nici nu am apucat sa aflam prea multe unii despre altii. AM retinut in fuga nume de colegi, de amici de prin liceu, de baieti sau fete care ne-au trezit interesul in acest rastimp, profesori, toti sunt bucati din timpul nostru, de dimensiuni diferite.

Acordam timp. Dar ii tinem o evidenta? In principiu nu. Il aruncam pe scoala, filme, iesiri, prieteni. Si? Ne alegem cu ceva din toata invalmaseala asta, sau irosim intr-n mod "barbar si haotic" (citez Victor) timpul destinat propriei persoane? Din nou, depinde de noi cum il impartim si daca procentajul acordat are o destinatie buna.

Da, si iata'ne la aproape sfarsitul clsei a XI-a, cu un an mai aproape de bac, in fata ultimei veri de liceeni. Fericiti, ca s-a mai dus o serie de teze, tristi ca vom calca pe ultima treapta a vietii de liceu, privind cu melancolie la cei mai mari decat noi care ne parasesc (mai ales omologii nostri F-superiori:))), dar increzatori ca totusi nu lasam timpul sa treaca fara folos, multumiti (sau nu) de ceea ce am realizat pana acum.

13mai2010 marcheaza pentru mine 11 ani de absenta acuta a unei persoane pe care o iubesc enorm. In 1999,despartirea noastra smulgea lacrimi de la o fetita care nici nu stia ce e scoala, iar acum, aceeasi fetita plange constienta de timpul ce-a trecut, absenta care doare.

Intr-adevar, timpul e nemilos uneori, dar pentru ca e scurt merita cantarit bine, caci bine zice proverbul "nu lasa pe maine ce poti face azi". Poate nu mai ai timp.

Daca maine pleci, maine te uit.

Ce faci cand mort de sete ajungi la o fantana secata? Pleci in cautarea altei surse de apa sau cazi acolo, pierdut, fara speranta? Ridica-te, omule, e multa apa pe planeta, dar niciodata sa nu bei din mare.
Rar te simti fantana aceea far' de apa, dar atunci te ingenuncheaza senzatia, te tortureaza, scoate din tine tot ce-i mai bun. Si-atunci vrei o batista in care sa-ti arunci toate lacrimile, dar cine-i acolo sa ti-o imprumute macar? Si stai acolo numb, uitandu-te pe poze, sau revazand cu ochii inchisi secvente care odata ti-au umplut sufletul, cuvinte, mangaieri, imbratisari. Unde sunt acei oameni care au fost ai tai? Care iti apartin prin legea naturii? Cu ce drept au rupt ei legaturile lasate de sus?
Speranta. Optimism. Putere. Energie. Forta. Iubire. Caldura sufleteasca. Toate dispar cand privesti mai mult spre interior si vezi un gol. O gaura imensa in care au cazut toate.
Close it! Priveste inainte. Cu siguranta nu esti singur,desi iti refuzi orice ajutor in acele momente. Si inceteaza sa-ti mai fie dor de cei ce au fost odata. Ei sunt doar amintiri rupte din timp. Decupate frumos sau rupte cu manie , cu ura, cu durere. Mai ai de rupt pagini, cartea se termina cand vrea El.