tell me how can I breathe with no air..

Sunt zile in care am vrut sa fiu fericita si am reusit. Am ras cu pofta, am trait clipa, clipele, am dansat, am alergat, am mers la teatru, am iesit la ceai, am ridicat mana, am dormit linistita, am facut poze, mai pe scurt, m-am bucurat de fiecare moment. Dar fericirea tine putin, poate prea putin. Sau probabil ma plang eu prea mut: NU vreau sa mai cred nimic, sa mai aud nimic, sa mai scot vreun cuvant.

Pentru ca, iata-ma din nou la capatul drumului pe care l-am facut de atatea ori. Care mi-a stors ataea lacrimi si mi-a tocit atat de mult gandurile. Clipele in care in minte mi-a ramas numai un parfum, cateva vorbe si o imbratisare. De ce ma lasati singura? De ce voi, cei pe care ii iubesc cei mai mult? Toata realitatea se transforma in amintiri frumoase de "dinainte sa fi plecat". Faceti un puzzle din sufletul meu si il reconstitui mereu atat de greu. E vina mea, da. Caci aleg mereu traseul cel mai dificil, cel plin de gropi, de balti de noroi. Si la final dureaza atat de mult sa ma curat, sa ma refac.

Am incercat de atatea ori sa caut cauza. Si am gasit-o in persoana mea, independent de parerile altora. Am promis de atatea ori ca va las in pace, dar fara voi nu pot.

Incep din nou si sper sa nu termin in acelasi mod. Mai rece, mai trista si mai singura decat acum nu pot fi. Dar, promit ca va fi mult mai bine:)

Dans ma peau:)

"Frumusetea are pete si e trecatoare."

Am citit acum cateva zile aceasta sintagma in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Sa fie oare singurul lucru care mi-a placut din romanul acesta? Probabil. Insa prefer sa ma axez pe ceea ce exprima si cum se aplica ea in viata de zi cu zi.

In primul rand, eu o consider un adevar general valabil, si nu unul care ar trebui sa ne inspaimante, dar nici unul care sa ne confere liniste spirituala completa. Ma indoiesc de faptul ca autorul s-a referit la pete care trec cu Vanish, Ariel, sau alti detergenti care "fac minuni", sau se pot scoate cu foarfeca de pe lucruri care, modificate ar putea fi folosite. Putem compara , in acelasi timp cu o pata, de noroi, insa, care, dupa ce se usuca, poate fi scoasa foarte repede. este, deci, trecatoare si de aceea nu trebuie sa punem atat de mult accent pe un lucru a carui semnificatie a devenit extrem de importanta. Vorbesc de frumusetea fizica , cea care se voaleaza cu trecerea anilor, verdele primaverii care ne melancolizeaza toamna cand se transforma in ruginiu, de pantoful pe care dai 5 milioane si care dupa 1 an deja e bun de aruncat, datorita deteriorarii sale. Mi s-a intamplat de multe ori sa vad cupluri care din punct de vedere fizic nu se potriveau, si nu ma simt prea bine, cand ma gandesc cum le analizam, cand treceam pe langa ele, seara, la brat cu o prietena.

De ce unii nu stiu sa vada si puritatea interiorului? De ce se lasa cuprinsi de sentimentul generat de exterior? De ce si eu am fost, si poate inca mai sunt asa, desi , acum stiu ca aparentele inseala ingrozitor? Si de ce am inceput sa-mi dau seama care e de fapt realitatea? Pentru ca deseori am reusit sa traiesc experiente care inainte de a mi se intampla prezentau discrepante uriase. Deja o iau de la capat cu ideile indescifrabile, dar acum e mai bine sa vorbesc cu perdea.

Pot spune doar ca am ajuns sa cunosc persoane, care, independent de infatisare, care de altfel este perfecta, ideala(cel putin in viziunea mea) au un suflet minunat. Cele pe care le descoperi pe mess, si apoi, treptat, in realitate. Si sunt multe. Cateva pe care le-am gasit si altele pe care trebuie sa le cunosc.Nume nu sunt esentiale.

E deja mult timp de cand am inceput sa privesc viata cu alti ochi, sa accept si sa recunosc ce simt(clar, nu spun ca-s indragostita, din prima), dar cel mai important lucru este ca renunt de tot la ceea ce in anii precedenti(ultimii doi) mi-a inundat eistenta si m-a facut sa "incalc" unele reguli. Raman toate trecut, unul pe care trebuie sa-l ingrop. Si nu vorbesc din perspectiva omului cu o experienta de viata grozava, ci ca unul care vrea sa "nu lase pe maine ce poate face azi". Si eu, acum, pot si vreau, chiar daca pana acum nu am avut vointa.

Trecand peste toate, in momentul de fata ma simt foarte bine(neinteresant pt cei care citesc, dar foarte important pt mine). Imi iubesc putinii prieteni, care sunt nenumarati. Imi pare bine ca m-am dus la teatru. Ma bucur ca invat in Ferdinand si nu in ultimul rand, sunt fericita ca sunt cine sunt.

"esta ausencia..."

Azi e a doua zi consecutiva cand scriu. Si nu am facut asta de multa vreme. Imi descarc "marfa" sufleteasca prin miscarea degetelor, caci prea ma apasa. Azi scriu pentru ca nu vreau sa mai povestesc nimanui nimic, pentru ca mi-am dat seama ca nu am cui. Judec prea aspru "juriul" care pana acuma fost atat de intelegator cu hotararile luate de viaţă pentru mine? Nu mi se pare. MA insel din nou. Tot ce e probabil. Pasesc ca un fugar in tara lui. Ma intreb oare daca exista termen de garantie pentru tot ce ne inconjoara. Mai ales pentru cei care par sa fie aici si totusi devin in timp imagini voalate ale unor amintiri prea frumoase. Amintiri furate din vietile altora, fara sa stie, fara sa simta, fara macar sa fie afectate. Asta ma bucura cel mai mult: nimeni nu trebuie sa acopere gropi facute de mine. M-am impiedicat de atatea ori, si m-am ridicat in acelasi timp, dar, ultima lovitura pare sa fi fost chiar " sub centura" data cu o gratie inimaginabila si poate nevoita. Timpul a folosit "tehnica bulgarelui de zapada": a lasat totul sa se adune si cand a crezut ca e destul de mare sa ma poata dobori a aruncat cu putere.
As vrea sa pot scrie atunci cand sunt fericita pe deplin. Dar niciodata nu reusesc. Singurul caruia o sa-i multumesc toata viata mea pentru tot ce face pentru mine si ai mei este Dumnezeu, Cel care niciodata nu a uitat ca exist.
Tot ce-mi doresc este sa rada si interiorul o data cu exteriorul, sa cumpar un bec si pentru intunericul dinauntru. Atunci voi scrie despre fericire, despre lumina, despre pomii care infloresc. Pana atunci ma declar adepta unei incercari de ascensiune catre lucrurile la care inca sper. Vreau sa refac multe lucruri care au esuat si la reusita carora pot sa contribui.
Deocamdata ma simt singura si ii simt pe ei, aceia care mi-au consolidat exstenta prea departe. Am nevoie de o pauza. Si stiu ca nu-si vor da seama ca lipsesc. Pentru ca mereu am stiut....

ma aflu in imposibilitatea de a nu putea iubi...

Iubesc... pentru ca toti iubim, pentru ca trebuie sa am o justificare pentru acest verb, pentru ca am pe cine sa iubesc. Ma pot considera norocoasa avand in vedere ca desi nu impartasesc acest sentiment pur, sincer decat catorva persoane, acestea imi returneaza in aceeasi masura ceea ce daruiesc. Langa mine si in acelasi timp atat de departe, imi iubesc parintii, familia, pe toti cei care nu m-au parasit si stiu ca nu ma vor parasi vreodata. stiu ca sunt cei in care pot sa am baza permanent. Indiferent de greseli, de rani, de cicatrici, sufletul nu s-a dezbracat niciodata de aceasta iubire. Plangand, scriind, tipand, cersind ani, asteptand, inima bate cu aceeasi intensitate in aria lor si niciodata nu-si va stinge focul acesta, in ciuda tuturor 'inundatiilor' din interiorul meu.

Imi iubesc prietenii, cei despre care am vorbit si despre care voi mai vorbi. Cei care au fost si s-au mentinut, care au aparut si nu au plecat inca din viata mea, cei care ma suporta uneori zi de zi, sau poate ora de ora si inca nu s-au saturat sa ma incurajeze, sa-mi ridice moralul. Am invatat "sa ma rad", sa disimulez, sa trec peste toate alaturi de ei. Ma intreb daca trebuie sa fie cu trupul mereu langa tine un om care face parte din "cei mai buni" , dar, considerand retorica intrebarea, imi dau seama ca grijile pot fi distruse si de la distanta. E de ajuns gandul ca exista. Si ma tem uneori sa nu fie doar o amagire:)

Ochi, zambitori , jucausi, mereu plini de viata[chiar daca nu-s verzi] si-au intersectat privirea mereu cu a mea de fiecare data cand l-am intalnit. Aceeasi ochi pe care i-am privit cu teama si in care am vazut o urma de frica atunci cand am crezut ca nu-i voi mai privi prea curand. [ one of my best friends, best drivers]

Si nu in cele din urma, iubesc imbratisarile. Cele de reintalnire, acelea calde , pline de fericire, care te umplu de speranta, care nu fac decat sa iti readuca persoanele pe care le-am pecizat mai sus inapoi. Chiar daca le voi tine mereu minte imbratisarile care m-au durut cel mai mult, care mi-au facut un puzzle din suflet, care mi s-au oferit , virgine, una acum aproape 10 ani si ceallata acum cateva luni, care mi-au inoculat spaima, m-au inghetat, mi-au intunecat fiinta atatea clipe. Unul dintre becuri s-a aprins din nou in mine. Dar vechimea primei imbratisari care a vestit plecarea se aprinde in fiecare an de Craciun si se stinge pentru un an, lasandu-ma sa inot zi de zi in oceanul obscur al tristetii atenuate de scurtcircuitul telefonului saptamanal.

Iubesc, cu scopul de a fi iubita de fiintele care se bucura de imensa cantitate a acestui sentiment care le este atributa.

voci aprinse care se sting in urechi...

Incui usa si sar pe geam.
Nu plang, dar imi suflu nasul.
Inched telefonul, insa sun pe mess.
Nu vorbesc,si totusi te ascult.
Citesc.

Citesc invauita in aceeasi tacere absurda, perpetua, de neinlocuit. Sub limba unui mut nu e atat intuneric, dar langa mine s-a aşezat obscuritatea fără să ceară voie. Incapacitatea de a comunica au determinat-o să-şi sune surorile şi iată-le aici, împreună, îcăpăţânându-se să-mi răpească ultimele clipe de fericire ale acestui an.
Vorbesc normal , dar scriu ilizibil. Mi-am insuşit de mult defectul. Nu e nevoie de o nouă compătimire, ci mai degrabă de o palmă, una care să mă trezească din delirul indescifrabilului
Ocurenta sau nu, mi se întamplă să mă spovedesc foii numai atunci cand starea de spirit nu e propice nici unei conversaţii cu o fiinţă care aparţine aceleiaşi specii:om. Si adeseori ma aflu in imposibilitatea de a-mi exprima durerile sau suferintele tocmai datorităa faptului ca am facut acest lucru , poate de prea multe ori şi din atatea premise a reuşit sa ajung la o concluzie clara: renunţă la a iţi mai împartăşi orice gand care poate fi folosit ca si arma. Deci, te ranesti cu propria-ti arma ţi apoi o recuperezi(procedeu se numeste iertare sau pluri iertare) pentru ca mai apoi să o plasezi altcuiva care o va ultiliza avand aceleasi scopuri:identificarea punctelor tale slabe si atacarea lor.
Am ajuns uneori sa cred ca poate doar aceste momente de cvasideprimare, daca o pot numi asa, ma fac să devin atat de realista si in acelaţi timp patetică. Imi zicea cineva ca ma leg de clisee, dar e imposibil la această vârstă să nu existe si alte persoane care sa aibă aceleaşi sentimente. Numai ca ele au scris poate cu sute de ani in urma. Si e clar, nu au atribuit unei singure fraye filozofia creaţiei , ci au surpins prin intreagă opera lor. Acelasi amic ce-mi studiaza uneori blogul mi-a comunicat ca expresia „Speranţa moare ultima, dar e prima care se spulberă” a mai citit-o de 127 de ori. Ce alt lucrur ar putea reieşi din toata treaba aceasta, decat ca eu plagiez? Latura buna a situatiei este ca nu pot fi dată in judecată. Însă eu ştiu sigur ca e vorba de originalitate si de identitatea originalitatii. De ce nu pot gandi 1000 de persoane la fe, astfel incat sa le fie recunoscute individual meritele?
Pentru ca se analizeaza superficial. Daca ar sta cineva sa cantareasca si textul compunerilor si nu numai esentialul identificat deseori in operele marilor filozofi si scriitori ai lumii toate ar sta altfel. Fiecare idee capata propriul contur. Dar cu ce folos daca altii nu vad decat punctul de fuga?
Tsa transpunem totul in lumea reala, concreta. Daca mama a facut asta supa de rosii si maine face vecina, inseamna ca a copiat-o? In niciun caz. Dar vecinii care-si dau seama ca mirosul de supa vine astazi de la noi si maine de la doamna de alaturi, ce gandesc? Ca dumneaei „se ia dupa mama” . S-a maritat si nici macar nu stie sa faca mancare. Nu poate fi si ea originala.
am pecat de la un lucru si am reusit sa-l despic in 10, dar sunt conexiuni atat de subtile pe care putine persoane le observa, ori numai cele care dau dovada de o inteligenta aparte. Parerea mea. Incerc sa ma exclud din sfera mentionata cu un rand mai sus, pentru ca eu sunt culpabila existentei acestor legaturi, insa eu trebuie sa mai lucrez la distingerea imaginilor in intuneric si la recunoasterea sunetelor in noapte.

prezent:|

"Sunt grafica unui suflet batut intr-o rama de carne..."

S-ar putea numi realism sau suprarealism, insa eu prefer ipostaza dominant atelurica; iubesc transfigurarea si totusi ea ma ocoleste, rup visele, dar cineva imi reconstituie acest puzzle, fug de iluzii si ele ma urmaresc pretutindeni.De ce? Cu ce scop am fost eu aleasa tinta tuturor labilitatil;or sentimentale? Sau, dece m-au inclus si pe mine in ciclitatea vicioasa a sperantelor distruse? Fara raspuns.Da.Acelasi spatiu gol in locul abstract destinat unui posibil raspuns. Aceeasi nuditate a paginii umplute de randuri fara noima.Doar eu inteleg ce scriu, insa nu scriu tot ce inteleg.Mi-as imprima astfel toate clipele neplacute care ma distrug si nu vreau sa-mi pierd timpul asa; ceva ma impinge sa scriu ce ma supara.dar codificarea data de inteligibilitate imi pastreaza secrete marile dureri. Ma ascund astfel de mine in spatele unor cuvinte pompoase ce poarta incarcatura "chic" a vremii. Niciodata nu citesc inainte de a termina. Mi-e teama sa nu las restul oaginii dezbracat revenind la primele fraze aruncate in capul acesteia.Poate nu e total comprehensibil; probabil, la prima vedere pare un amalgam de cuvinte fara sens, dar eu scriu caci asta simt ca trebuie sa fac acum. E o solidaritate a lucrurilor nule, nesemnificative pentru altii, insa eu am consumat o mina, o pagina si cateva minute pentru a ajunge aici. Cliceu: sunt la fel de singura, implicata si totusi inlaturata de cei pe care ii consider prietenii cei mai buni. Nu-i condamn. In spatele mastii de prieten toti ascundem iubirea pentru propriul eu, pentru bunastarea lui, grija de noi... Dar eu pe ei ii iubesc , indeajuns incat sa renunt la ei cand incep sa-mi dauneze. Gata, caci doare...

Sunt rani care se adancesc,
Sunt suflete ranite,
Sunt oameni ce au suflet,
Sunt eu, si sunt un om.

"Valuri de vis se lovesc de paturile zilei..." o zi intunecata, "un intuneric cum nu a mai fost nici sub limba unui mut, un intuneric lasat parca prin testament de un orb".
Ce frumos...si noi nu dam nici doi bani pe scriitorii nostri.Si cand zic noi, ma refer la intreaga generatie. Cine a auzit de Ovidiu Genaru? Sau pe cine a interesat? cine stie macar ca un anume Marian Constandache este scriitor? Cine oare-si da seama ca suntem proprii nostri avatari?

Intuneric, tot mai mult intuneric se face in viata unora, exact in pranzul vietii: sentimentele se apropie tot mai mult de varstele fragede...incep sa se strecoare in noi inca de pe acum... "suntem aproape noi.Ne raspundem si plecam aproape impreuna"..."primavara ma prefac in ciorapi subtiri pentru un trandafir cu spini cum esti dumneata":)
Chiar si eu am suferit: si poate as continua sa sufar daca as mai tine, dar acum zambesc gandindu-ma ce frumos a fost...ce frumos va fi:)